Urmându-și ardelenește calea, adică procedând persuasiv și prin reiterare în cercuri concentrice ordonate în jurul temelor predilecte, Gheorghe Glodeanu ajunge, în fine, să dea o sinteză pusă sub genericul Istoria prozei fantastice românești. Ea împletește firele mai multor strădanii anterioare, punând împreună interesul față de universul beletristic fantastic al lui Mircea Eliade (explorat încă din teza de licență: Metamorfozele timpului în proza fantastică a lui Mircea Eliade) și pe cel din teza de doctorat Poetica romanului românesc interbelic. O posibilă tipologie a romanului. De astă dată, interesul autorului acaparează nu doar noi nume de scriitori ilustrativi pentru universul imaginar al fantasticului românesc, și recuperează și perspectiva diacronică, izbutind astfel performanța de a se înscrie în tendința mai recentă de a elabora istorii literare încadrabile în perimetre geografice sau tematice bine delimitate. Astfel, Cornel Ungureanu și Alexandru Ruja au adus în atenție literatura Banatului, Dan Grădinaru s-a ocupat de literatura primei noastră modernități, Mircea Opriță a scris o panoramă a literaturii S.F. din România, subsemnatul am livrat o istorie a literaturii române vechi ș.a.m.d. Toate acestea gravitează în jurul marilor sinteze vizând întregul parcurs al literelor noastre, precum cea semnată de Nicolae Manolescu, sau a perioadei postbelice (Alex Ștefănescu), neomițând nici apariția unei ambițioase tentative de cuprindere a literaturii tranziției postcomuniste între 1990 și 2020, care s-a dovedit însă mai curând o selecție de autori și trenduri făcută pe principiile corectitudinii politice, cu ignorarea valorii estetice, mai curând o contribuție sociologică masivă, dar discutabilă (Mihai Iovănel). Se conturează însă vaste istorii literare postbelice, aduse până la zi, prin cumularea cronicilor de întâmpinare, de sub condeiele lui Răzvan Voncu și, respectiv, Daniel Cristea-Enache, precedate, la vremea lor, de cele trei volume ale lui Dan C. Mihăilescu Literatura română în postceaușism. Există, cum se vede, temeiuri pentru a vorbi, dacă nu de un reviriment al istoriografiei literare, cel puțin de un val semnificativ de contribuții care, separat și împreună, vădesc bogăția și varietatea neașteptată a unei literaturi ce continuă să fie miezul unei culturi literarocentrice și care își vădește tot mai mult anvergura.
În cazul Istoriei prozei fantastice românești scrisă de Gh. Glodeanu, două sunt, probabil, marile provocări ce au stat în fața autorului: operarea cu un concept propriu de fantastic și alcătuirea unei liste – canonice? – de autori reprezentativi pentru domeniu.
De la bun început Glodeanu se îndepărtează de formularea, rafinată, restrictivă și exigentă, a conceptului de fantastic datorată lui Roger Caillois și lui Tzvetan Todorov (bibliografia lui, deși nu se ignoră contribuția teoretică a lui H.P. Lovecraft, rămâne preponderent franceză). Obiecția autorului român este că tentativele lor de a defini fantasticul nu oferă temei teoretic încadrării în gen a prozei de meditație filosofică sau a parodiilor povestirilor cu strigoi, acestea din urmă fiind „la fel de «fantastice» și ele ca și variantele lor «grave»”. Această remarcă, simplă și la îndemână, la prima vedere, îi asigură lui Gh. Glodeanu un loc printre teoreticienii străini și români ai genului, scoțând fantasticul de sub primatul terifiantului și neliniștitorului și evidențiindu-i și alți versanți, nu mai puțin importanți; căci, în termenii esteticii aristotelice, fantasticul rămâne fantastic nu doar sub pecetea tragicului, ci și a comicului (o demonstrau, pentru cine voia și putea să le vadă, călătoriile la lună; atât a lui Lucian din Samosata, cât și a lui Cyrano de Bergerac sau a baronului von Münchhausen). De altfel, secțiunea teoretică inițială valorizează fair play aporturile românești la elucidarea chestiunii, menționând că „teoriile autohtone ale fantasticului nu sunt cu nimic mai prejos decât cele elaborate în Occident”.
În ce privește a doua chestiune, la acest punct Gh. Glodeanu își vădește fără ezitări vocația de istoric și critic literar, efectuând o selecție viabilă, nelăsând pe dinafară nume importante și încercând chiar să se apropie cât mai tare de momentul scrierii cărții. N-ar fi fost rău ca, la urmă, autorul să fi subliniat, trecând „pe deasupra” capitolelor dedicate fiecărui autor reprezentativ, principalele note caracteristice ale fantasticului prozastic literar românesc, așa cum a făcut-o, încă din zona teoretică, de exemplu, cu privire la Mircea Eliade. Nu spun că acest exercițiu ar fi unul simplu, căci, de la un autor la altul, sunt ilustrate o diversitate de modalități de existență ale fantasticului beletristic. Totuși, dacă ar fi să încerc eu însumi să înaintez cu o jumătate de pas în direcția respectivă, aș spune că proza de gen românească nu pare să aibă vocația tragicului sau a unui gotic abisal. Poate doar dacă am smulge din zona de confort a calificărilor de până astăzi romanele Dorei Pavel, pe care Gh. Glodeanu nu le are în vedere, deși statutul lor literar și calitatea realizării scriitoricești ar fi îndreptățit-o la un capitoul. Și mă întreb – nu am un răspuns sigur – dacă Drumul la zid al lui Nicolae Breban nu suporta, și el, o lectură în cheie fantastică (protagonistul, Castor Ionescu, devenind „cazul” unui om care se confruntă solidar, printr-o stranie asceză de interior – dar și de… interioritate –, cu… Moartea). Cum însă orice selecție rămâne subiectivă și personală, mă opresc aici, salutând în istoria lui Gh. Glodeanu o carte importantă.