Critica literară de întâmpinare se află azi într-o situație destul de dificilă, producția de carte depășindu-i pe o piață globală puterea de cuprindere. Sunt piețe de carte în literaturi dinamice, expansive, în care critica literară de întâmpinare și de promovare intră mai mult în sfera marketingului. Publicitatea zgomotoasă din jurul cărților, cu „public țintă“ bine ales, depășindu-i critica de atelier, rod al trudei criticului de profesie, obișnuit să descopere voci noi, să compare, să se raporteze la o evoluție internă a unei literaturi. În Franța, de exemplu, cronica literară, care „întredeschide“ o carte sau o operă, lipsește de multă vreme chiar din revistele de cultură consacrate, în care sunt preferate studiile care au ca temă profilul cititorului, capacitatea acestuia „de a fi surprins“, în cine sunt promovate rețete de scriere, dezbateri de idei sau chiar ideologice. Cărțile nou apărute beneficiază de regimul „publicitar“, cu elemente care să îl atragă, să îl acapareze pe un eventual cititor. E posibil ca acest mod de promovare să fie unul de succes, consumatorul de azi să-și treacă pe lista lui „de consum“ și cărți, mai ales cele cu o promovare zgomotoasă. Spun aceste lucruri la „întredeschiderea“ unei cărți de critică de întîmpinare, Opțiuni de cronicar semnată de neobositul Nicolae Oprea. Spune Roland Barthes la un moment dat: „Îmi place să citesc. Dar nu sunt un mare cititor. Sunt un cititor dezinvolt“. Această dezinvoltură o regăsesc în paginile cărții lui Nicolae Oprea, criticul „se îndrăgostește“ de cărțile pe care le comentează, textul critic este bogat în sugestii de lectură, îl convinge și pe cel mai comod cititor de faptul că este imperativ să citească, să se lase ispitit de o carte sau alta, de un autor sau altul. Efect al dezinvolturii de cititor este modul în care a ales să citească și să comenteze cărțile din generații diferite, din zone diferite, din genuri diferite. Sunt, în carte, autori care beneficiază de studii critice de etapă, extinse la mai multe apariții editoriale, cu diagnostice critice bine formulate capabile să le exprime complexitatea. Publicate ca foiletoane critice în mai multe reviste, în principal în „România literară“, textele din carte, puse într-o „evoluție“ din perspectiva autorului, oferă o imagine (și) a complexității literaturii române din acest moment.
Cartea se deschide cu un studiu despre „un precursor al lui Nichita Stănescu“, acesta fiind (chiar așa!) tot Nichita Stănescu. Este vorba despre volumul postum Argotice, care recuperează scrierile lui Nichita Stănescu din perioada pre-debutului său în volum, anii 1955-1960, versuri ludice, parodice, care se înscriu în ceea ce autorul numea „barocul de mahala“. Spune criticul că aceste versuri iau în răspăr „solemnitatea încremenită a epocii proletcultiste“, completînd ce spunea poetul: „Adolescentul preferă să glumească argotic, decât să-și declare sentimentele“. Un capitol consistent este dedicat volumelor de poezie și proză, semnate de Gabriel Chifu, apărute în ultimii ani. Volumul de poezii O viață (2020) are „configurația unui memorial impregnat de lirism despre evoluția ființei, raportată la eroziunea timpului“, pe când în volumul Plăcuțele din Medio Monte. Cuvînt și imagine (în colaborare cu artistul plastic Mircea Bochiș), poezia este „întemeiată în chip personal pe alegorism, are configurația unei călătorii imaginare pentru descoperirea omului interior“. Referindu-se la romanul Maratonul învinșilor, publicat într-o ediție definitivă, criticul constată că este „un roman complex despre fenomenul degradării teribile a condiției umane într-un regim totalitarist necruțător“, un subiect ofertant, dar insuficient exploatat de prozatorii vremii noastre. Un alt scriitor, care se bucură de un portret critic complex este Varujan Vosganian, a cărei operă, poezie și proză este o „mixtură organică dintre biografism și istorism“. Cartea șoaptelor, cea mai vizibilă carte a autorului „este una care se citește înainte de a fi scrisă, fiind productul esențial al memoriei colective“, spune criticul Nicolae Oprea. Ca poet, mai ales în volumul Iisus cu o mie de brațe, Vosganian este „poetul-constructor, care îşi hrăneşte imaginaţia cu fructele memoriei şi ale credinţei“. Nu lipsesc diagnosticele critice riguroase, aplicate pe volumele unor poeți optzeciști. Ca să exemplificăm, la Ioan Moldovan „visul este copleșit de realitate“, la Marian Drăghici „latura ludică a poetului conduce spre ironie și autoironie“, la Mircea Bârsilă poezia este o luptă între „realitatea maculată și drama profundă“, iar Lucia Negoiță „adaptează proustianismul epic la poezie“. Un capitol important, consistent, este dedicat „Școlii de la Târgoviște“, de la tradiție pînă în zilele noastre. Pornind de la Barbu Cioculescu și Mircea Horia Simionescu, din primul cerc, criticul ajunge la autorii mai noi, apăruți în același perimetru: Ion Mărculescu, Mihai Stan, Ioan Vișan, Florea Turiac, Constanța Popescu. Într-un capitol distinct, de „rememorări“, cîteva consistente eseuri se ocupă de opere semnate de Leonid Dimov, Emil Brumaru, Radu Stanca, Daniel Turcea, Cornel Regman, Vasile Voiculescu și chiar Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian Porumbescu, la dublu centenar de la naștere.
Critic de anduranță, Nicolae Oprea ne convinge că „opțiunile“ sale de cronicar pot fi și ale cititorului profesionist sau de ocazie, că singura ipoteză de lucru a criticului este valoarea a ceea ce propune.