Doi oameni liberi – Sancho și Švejk

Ce nedreptate i se face bietului Sancho! Da, scutierul lui Alonso Quijana, autoporeclit Don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri, apoi Cavalerul Leilor. Puțină lume îl ia în seamă pe Sancho, toate reflectoarele fiind bracate pe vedetă. Dar doamnelor și domnilor hermeneuți sau cititori cât de cât atenți, mai lunecați cu privirile de pe slăbănogul hidalgo autoproclamat cavaler rătăcitor pe grăsuțul Sancho Panza, angajat scutier.

În ce-l privește pe Švejk, el fiind emanația altor vremi, mai democratice, este în același timp și cavaler și ordonanța sa, deci și vedetă, în felul său. Care fel este acela al unor oameni care nu pot înțelege lumea decât dacă o reduc la vreo pildă sau un exemplu asemănător cu ceea ce văd sau aud, pe care au trăit-o sau au auzit-o. Apropiindu-și-o, dar și apropriindu-și-o astfel. Švejk a căzut ca musca-n lapte în Primul Război Mondial, Marele Război, cum se numea până la următorul și mai mare. Sancho, însă, nu a nimerit deloc întâmplător în aventurile pitoresco-absurde ale lui Alonso Quijana, el a făcut un contract de angajare în toată regula. Iar referințele la acest gentleman’s agreement sunt peste tot în marea carte a lui Cervantes.

Comentariile lui Švejk sunt absolut spumoase, de la începutul începuturilor acelei cărți mirobolante. Dar și semnificative… Iată numai unul dintre ele, referitor la experiența de soldat în termen a eroului nostru: „…în armată, fără disciplină se duce dracului totul. Locotenentul nostru Makovec ne spunea mereu: ‘Dacă n-ar fi disciplina, mă, tâmpiților, v-ați cățăra ca maimuțele în copaci; milităria vă face oameni, idioților, neisprăviților.’ Și n-avea dreptate? Închipuiți-vă un parc, să zicem la Karlak, și acolo în fiecare copac câte un soldat fără disciplină. Vedeți, de asta m-am temut eu întotdeauna.” Împreună cu pildele și amintirile din toată această carte de referință pentru spațiul literar central-european și nu numai, toate intervențiile lui Švejk, care sunt întotdeauna pe muchie de cuțit, demonstrează că simplitatea lui, prefăcută sau nu, este aceea a unui om liber.

Pauză. Mă pregăteam să scriu ceva, ba o și făcusem, despre conformism. Dicționarul enciclopedic, apărut în 1993, ne informează, între altele, că: „Pentru majoritatea ființelor umane c. este o condiție de sănătate mentală, neacceptarea normelor sociale ducând la izolarea individului.” Cât despre originea termenului, aflu din Dicționar universal al limbei române de Lazăr Șăineanu, de unde vine cuvântul conformist: „Nume dat în Anglia celui ce acceptă religiunea dominantă.” Nouă ne-a fost dată o religie cu care greu ne conformam, dar totuși… Așadar, Švejk este un om liber, un nonconformist, probabil fără voie, un om indiferent la pericolele care l-ar putea pândi dacă nu-și ține gura, mai ales în fața celebrului agent secret Bretchneider, la și mai celebra berărie „U Kalicha”. Noi nu vom ști niciodată de unde vine indiferența sa, din ignorarea realității sau din dorința de a trăi în propria sa realitate, ceea ce Sancho încearcă și el, dar stăpânul îl aduce pe calea cea bună (sic!).

Străbunicul eroului lui Hašek, Sancho, e liber în momentul când mintea sa îi amintește câte-o zicală populară, sau o întâmplare asemănătoare cu aceea la care e martor, pentru a o înțelege pe aceasta din urmă. La un moment dat, Don Quijote este primit de o pereche ducală în castelul lor „de plăcere”, într-o „locuință secundară”, am spune azi. Alonso Quijana începe să se convingă că ar putea fi cine spunea și până atunci că e, date fiind onorurile din partea unui duce și a soției sale, precum și a unei întregi curți ducale, prevenită de ceea ce avea să urmeze. Firește, cei doi se distrează pe seama lui Don Q., dar și a lui Sancho. Dar întorcându-ne la scena primirii, la masa ultrabogată, ducele stăruie ca Don Q. să se așeze în capul mesei, iar acesta refuză, politicos. Au loc insistențe din partea amândurora, care-i provoacă lui Sancho o poveste, spre disperarea lui Don Quijote: un hidalgo îl invită la masă pe un simplu țăran și vrea să-l așeze în capul mesei, acesta refuză, celălalt insistă, aproape se iau la bătaie, până când gazda spune aceste memorabile vorbe: „Stai jos, prostănacule, că oriunde mă așez eu acolo va fi capul mesei…”. Astfel Sancho aruncă totul în ridicol, folosind o comparație inversă, când de obicei comparațiile au rolul de a augmenta importanța lucrului comparat. Cluul acelui capitol XXXI din Partea a doua a marii cărți este faptul că, în fața onorurilor (false) ce li se par sincere, nu doar Don Quijote se convinge pe sine că e chiar un cavaler rătăcitor, ci și Sancho – care-i atrăsese de atâtea ori, până atunci, atenția asupra diferenței între ce crede stăpânul său că vede și realitate – începe să se convingă de asta.

Vai, exemplele s-ar putea înmulți la infinit, dar aici se termină coloana și nu mai pot continua. „Scuzați, pardon, bonsoar”, vorba lui Rică Vent.