Romanul Penelopei Fitzgerald, cum am văzut, pune la îndoială certitudinile imaginare ale vieții lăuntrice. Am întâlnit-o pe Sophie von Kühn, își spune Fritz von Hardenberg, mi-a plăcut și am decis, fără să o întreb, că această fetiță de aproape treisprezece ani este și va fi viața mea, adevărul meu, inima inimii mele. Când însă doi ani mai târziu, Sophie, grav bolnavă, ar avea nevoie să i se spună că arată mai bine, că se va însănătoși, Fritz, înțelegând că ea se va stinge curând, încetează să mai vină să o vadă. De ce? Pentru că, așa cum pretinde el, fiind cinstit nu poate accepta să spună minciuni? Sau poate mai degrabă pentru că gigantica lui dragoste, imaginară, avea prea puțin de a face cu persoana reală de lângă el?
Foarte diferită, una din cele mai cunoscute nuvele de Cehov, Doamna cu cățelușul (1899), povestește o legătură între două ființe umane care la început nu-și dau seama ce înseamnă întâlnirea lor. Dmitri Gurov și Anna Sergheevna fac cunoștință la Yalta, stațiune de vară în Crimea. Anna Sergheevna, doamna cu cățelușul, e o tânără căsătorită, venită singură în vacanță, soțul ei, un neisprăvit (spune ea), urmând să sosească mai târziu. Gurov, bărbat între două vârste, are o nevastă plină de sine pe care nu o poate suporta și pe care o înșeală de multă vreme. Cu toate că știe bine la ce fel de complicații pot duce aventurile în aparență simple, de fiecare dată când întâlnește o femeie atrăgătoare el îi face curte și „totul pare din nou ușor și amuzant.“
Într-o seară când Gurov cinează singur în grădina unui restaurant, Anna Sergheevna se așază la masa de lângă el. Gurov dă cățelului un os, iar Anna, în același timp timidă și gata să înceapă o conversație, se lasă curtată. După câteva zile cei doi se revăd, se plimbă împreună, ajung la portul unde seara târziu o mulțime de doamne în vârstă și de generali așteaptă sosirea unui vapor, asistă la debarcarea călătorilor, după care Gurov o strânge în brațe pe Anna, o sărută și se duc împreună la hotelul ei.
De obicei, femeile seduse de Gurov erau sau sincer recunoscătoare pentru bucuria primită, sau se prefăceau că sunt cu mult deasupra simplei uniuni trupești, sau, alteori, își exprimau pofta rece de a profita de tot ce viața le poate oferi. De această dată însă, copleșită de rușine și de remușcări, tânăra atât de ușor cucerită arăta „ca o pictură clasică a unei femei care se pocăiește.“ Sunt rea, sunt păcătoasă, mi-e scârbă de mine, nu pe bărbatul meu l-am înșelat, m-am înșelat pe mine însămi, și nu doar acum, ci de multă vreme, i se plânge ea lui Gurov. Căsătorită la douăzeci de ani cu un soț pe care îl disprețuia, ea simțise că viața ar putea fi altfel, voia să afle cum, nu se mai putea stăpâni. A pretins că, bolnavă, trebuia să meargă la o stațiune balneară, a ajuns la Yalta, unde s-a purtat cum s-a purtat. Ea, care detesta viciul, ea care admira cinstea și puritatea, nu-și mai dădea seama nici ce face, nici de ce.
Gurov, cam plictisit de aceste mărturisiri, dar și mișcat de sinceritatea lor, o liniștește cu tandrețe. Noaptea târziu cei doi ies afară, se așază pe o bancă, privesc marea. Curând, în lumina zorilor, încântătoarea Anna și peisajul magic care îi înconjoară îi aduc aminte lui Gurov cât de frumoasă este lumea, cât de nobil poate să fie sensul vieții.
Întors acasă, la Moscova, Gurov se așteaptă ca această aventură să nu-i lase, ca de obicei, decât o vagă amintire. Surpriză, imaginea Annei Sergheevna rămâne alături de el, zi de zi, oriunde s-ar afla. Să fie oare vorba de o adevărată dragoste? Sau mai degrabă de o iluzie? Pentru cei din jurul lui, acest fel de neliniște nu exista, nu putea să existe. Ca să înțeleagă ce se întâmplă Gurov trebuie să o revadă pe Anna, să fie lângă ea, să-și dea seama în prezența ei dacă într-adevăr și el și ea nu mai pot trăi fără celălalt. În vacanța de Crăciun, Gurov pleacă de la Moscova spunându-i soției lui că merge la St. Petersburg, dar de fapt luând trenul spre orășelul unde trăia Anna. (Va urma)