Pisica, se spune, are, în orizontul mito-poetic, un „simbolism ambivalent și contradictoriu“: se asociază feminității, senzualității acesteia, dar este și o „încar nare“ a perfidiei, răului și demonicului. Din acest tablou general, poezia lui Horia Gârbea selectează, pentru una dintre figurile sale tutelare, în volume precum Pisica din Kavala, Amintiri cu poduri și, acum, în urmă, de 12 lei iarbă, înțelesurile care trimit la adresele poeților: pisica neagră traversează coridorul îngust „în beznă desăvîrșită“, în memoria lui Horia Gârbea în suși și se asociază altor semne răuprevestitoare („caut/ pe corido rul îngust/ în beznă desăvîrșită/ o pisică neagră/ certitudinea mea / caut/ în cana cu lapte alb/ o bucată de zahăr alb/ îndoiala mea/ caut/ în pădurea deasă de brazi/ trunchiul pe care/ la șaisprezece ani/ am încrustat inițialele mele/ și ale fetei pe care o iubeam/ n-o să găsesc niciodată pisica/ bucata de zahăr/ s-a dizolvat în tot laptele/ iar trunchiul copacului/ s-a prefăcut demult/ în hîrtia pe care scriu/ știu că n-o să le mai găsesc/ și tocmai de aceea/ căutarea continuă/ acum cînd nu mai sunt tînăr/ înțeleg cît de misterios/ este coridorul întunecat/ cît de dulce/ laptele cu zahăr/ și cît de frumos/ miroase această hîrtie“ – căutările). De la Virgil Mazilescu poetul reține pisica norilor „deasupra tînără tînără“. Pisicile lui Horia Gârbea fixează o relație mereu tensionată cu realul și cu ceea ce este dincolo de acesta, în „amănunte“ care fac, în fond, viața însăși: de ce să mănînce pisicile iarbă proaspătă cu numai 12 lei, într-o viziune parodică proprie, mai degrabă, dramaturgului.
Dar de ce nu s-ar întîmpla astfel? Pisicile din vecini sînt invitate să mănînce, pe gratis, „iarbă verde și fragedă“ și dacă cineva nu vrea să accepte o asemenea imagine din real, atunci se întreabă poetul, de ce să dispară purtătorii de ricșe, de ce să fie transcrise versurile pe o mașină de scris ruginită: „– la ce sînt buni poeții/ m-a între bat un copil/ – dar fotbaliștii la ce sînt buni/ i-am răspuns/ dar tenismenii/ dar jucătorii de snooker/ dacă poeții/ n-ar fi buni la nimic/ ar dispărea ca birjarii/ birjari încă mai vezi pe la Viena/ purtătorii de ricșe/ nu au dispărut/ doar și-au luat biciclete/ am mers și eu în ricșă/ este plăcut/ de ce să dispară purtătorii de ricșe/ oamenii nu sînt mereu/ veseli și bucuroși/ uneori au o tris tețe nelămurită./ și atunci e bun un poet/ copilul a înțeles/ poeții îi fac veseli/ pe oamenii triști/ așa cum fac clovnii/ – aproape am înțeles am zis/ dar e invers/ oamenii triști îi întristează și pe poeți/ și dacă tristețea se împarte/ e mai lesne de suportat“ (pur tătorii de ricșe).
În scrisori către Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu și Ion Stratan, Horia Gârbea scrie despre oasele pe care crește „carnea fragedă“ a poeziei, într-o fermecătoare (auto)ironie („e bine așa/ de la tine un epitet/ de la mine o ironie/ de la tine/ un fulg de aripă/ de la mine/ un strop/ de smoală, fierbinte“ – litere), iar poetul din de 12 lei iarbă știe bine că ironia este ininteligibilă prostiei. Aceste scrisori-evocări deschid planul unui cod cultural ferm articulat în jurul unor nume, mai ales, din drama turgia pe care Horia Gârbea nu încetează să o scrie, să o traducă și să o comenteze de-o viață (Shakespeare, „bietul Sofocle“, Marlowe, Seneca, în poeme precum șase maimuțe și bieți autori) și pe care o integrează într-o secretă simbolistică a numerelor (șase maimuțe și cinci case pe malul rîului), recurgând la figura tutelară a poetu lui orașului, în competiția cu clovnii, umbrele, cuvintele și „tînărul nebun al orașului“, în umbra și înaintea iernii, în aceeași che ie shakespeariană. La aproape fiecare poet de azi regăsim imaginea spațiului identitar; la Horia Gârbea, el este „mirosul de ulei ars“ dintre șinele ruginite pe care nu mai trec trenuri: aici așteaptă poetul semnul îngerului și apocalipsa, amintind, în numeroase accente, de aceea a lui Ioan Teologul: „a ars pădurea/ într-o singură noapte/ flăcări cît copacii/ fumul pînă la nori/ apoi a ars cetatea/ focul pînă la cer/ și fumul a înnegrit/ hainele sfinților/ a ars și biblioteca/ în numai cîteva clipe/ foile și literele/ s-au făcut scrum/ a rămas o singură carte/ cînd am ars-o și pe ea/ scînteile au poleit cu aur/ trupul îngerului/ cu aripi cu tot/ atunci el mi-a dat/ multe vreascuri carbonizate/ ca să însemn cuvinte/ pe filele din cartea lui/ imense și neatinse“ (cînd am scris).
de 12 lei iarbă este o carte de la cota înaltă a literaturii lui Horia Gârbea. Urmează, probabil, un volum de teatru sau/și unul de critică literară și eseuri, publi cistică, proză și, din nou, poezie.