În deceniile regimului comunist din România, o dimensiune semnificativă a relațiilor externe ale Bucureștilor a fost reprezentată de cooperarea economică cu statele africane, cu precădere cele din Nordul Africii (dar nu numai), precum și cu statele arabe din Orientul Mijlociu. Comerțul exterior al României de-a lungul anilor 1970-1980 a țintit noi debușee pentru produsele sale (generatoare de sume consistente în valută și/sau materii prime), precum și pârghii de influență politică. Implicarea românească a fost una variată, de la dezvoltarea de schimburi economice până la oferirea de asistență directă în proiecte de infrastructură industrială și civilă.
Volumul memorialistic aparținându-i profesorului Emil Sîrbulescu ilustrează tocmai o astfel de implicare românească în țări ale Lumii a treia, prin prisma experienței personale de traducător pe un șantier din Irakul regimului lui Saddam Hussein, în perioada războiului dintre Irak și Iran.
Prima secțiune din volum este dedicată condițiilor în care specialiștii români erau trimiși la muncă în șantierele din Irak, referindu-se la detaliile de dinaintea plecării și mai apoi la primul contact cu Irakul. Pentru autor este un bun prilej de a evoca sinuosul proces de selecție rezervat celor care își doreau să lucreze la firmele românești din străinătate, de-a lungul căruia, așa cum se poate intui, implicarea politicului (prin organizația de partid) și a organelor de Securitate reprezentau repere sine qua non. Acceptarea de către firma românească din Irak era, așadar, secondată de aprobarea organizației de partid, pentru ca apoi să fie solicitat acordul Securității, care oferea așa-numita viză internă, în vreme ce viza externă propriu-zisă era acordată de Ambasada Irakului, în urma demersurilor desfășurate de firma de destinație (în cazul lui E. Sîrbulescu – reprezentanța ARCOM din Bagdad, care decidea trimiterea specialiștilor români la șantierul fabricii de ciment de la Al Qaim, situat în proximitatea graniței cu Siria) ce obținea și pașapoartele de serviciu ale celor selectați. Ingerința partidului era însă departe de a se fi încheiat în acel moment, întrucât pentru toți cei cu studii superioare care erau selectați urmau cursuri obligatorii, la Academia Ștefan Gheorghiu, ce se încheiau cu un examen axat pe întrebări din documentele de partid, la care ,,toată lumea transcria fără jenă răspunsurile din documente“, sub privirile îngăduitoare ale supraveghetorilor. Pentru cursantul de atunci, viitorul autor, aproape singura experiență agreabilă fusese doar prelegerea ținută de un diplomat distins, care petrecuse 17 ani în lumea arabă, și care îi îndemnase pe participanții la cursuri ca, pentru o bună înțelegere a viitorilor parteneri din Irak, să citească o traducere a Coranului. În procesul de ,,selecție“ își făceau loc și etape cu valențe comice, precum cea legată de vizita medicală, în timpul căreia celor care plecau urma să li se administreze medicamente destinate imunizării împotriva unor boli tropicale, pe care însă mulți dintre muncitorii români ,,le luau cu țuică, ori pur și simplu le aruncau“, probabil într-un gest de frondă sau de pură inconștiență.
Partea a doua a volumului descrie impresiile rezultate în urma unor călătorii de-a lungul Irakului, care înseamnă, pe de o parte, părăsirea monotoniei specifice regimului rigid din colonia șantierului, iar pe de altă parte, prilej de explorare a unor comunități, dar și a unor vestigii antice. O astfel de călătorie este cea întreprinsă de grupul de români pentru explorarea orașelor cuprinse în ceea ce este cunoscut drept triunghiul sacru al Irakului șiit, de-a lungul unui itinerar care cuprindea Al Qaim (punctul de plecare), apoi Karbala, Kufa, Najaf, Hillah (oraș situat în apropierea Babilonului antic), centru a cărui moștenire culturală este una copleșitoare. Autorul evidențiază exploatarea naționalist- propagandistică a vechiului Babilon de către Saddam Hussein, cel care ordonase ca, la construirea noului său palat din zonă, ridicat după modelul palatului lui Nabucodonosor II, să fie încastrată o inscripție în limba arabă, pentru posteritate: ,,În 1987, pe vremea victoriosului Saddam Hussein, președintele Republicii, gardianul marelui Irak și renovatorul renașterii sale și constructorul marii sale civilizații, Dumnezeu să-l păzească, a fost realizată reconstrucția marelui oraș Babilon“. Alte călătorii includ destinații nu mai puțin încărcate de istorie și vestigii antice, precum Haditha, Kirkuk (anticul Arrrapha), Erbil, cu faimoasa sa citadelă (anticul Arbila, în apropierea căruia Alexandru cel Mare l-a învins pe Darius al III-lea), Nimrud, Mosul (în proximitatea căruia se află vechiul oraș Ninive, ultima capitală a Imperiului asirian), Samarra (cândva capitala califatului abasid), Fallujah, Ramadi, Hit și nu numai, prilej de nenumărate experiențe pentru grupul de specialiști români, dornici de cunoaștere și, totodată, dominați de „percepția acută a irepetabilității clipei“ .
Ultima secțiune a volumului este dedicată Bagdadului, aflat în acea perioadă în mod constant sub tirul de rachete al taberei iraniene (în plin război Iran-Irak), orașul unde se și realiza, de altfel, coordonarea și, totodată, supravegherea specialiștilor și lucrătorilor români din Irak de către reprezentanții regimului de la București.
Volumul, care include și un appendix cu fotografii color din perioada șederii autorului în Irak, surprinde imaginea Irakului de la debutul anilor 1980, relaționarea grupului de specialiști români cu lumea arabă, precum și fascinația exercitată asupra acestora de relicvele Orientului antic, omniprezente pe teritoriul Irakului.