După o așteptare de peste două decenii, în 2023, la Editura Humanitas a apărut o nouă ediție a notelor zilnice ale lui Virgil Ierunca. Este vorba despre volumul intitulat Trecut-au anii…, ce reunește Fragmente de jurnal, întâmpinări și accente, scrisori nepierdute. Asemenea Monicăi Lovinescu, autorul Fenomenului Pitești a fost o conștiință, o voce marcantă a exilului românesc. Însemnările lui Virgil Ierunca se referă la perioada cuprinsă între 1949 și 1951, respectiv 1960 și oferă un portret complex al artistului la tinerețe.
Paginile reconstituie atmosfera exilului românesc de la Paris, alcătuind cronica veridică a unui timp infernal. Personalități de prim-plan ale culturii române din diaspora vremii, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Vintilă Horia, Paul Celan, Basil Munteanu și mulți alții devin în confesiunile lui Virgil Ierunca personajele unui roman trăit, ale unei istorii vii a exilului românesc. În fruntea textului propriu-zis, se găsește un scurt argument intitulat De ce?, în care diaristul prezintă motivele pentru care a aruncat la coș paginile pe care le-a ținut pe parcursul lungii sale existențe petrecute în exil, păstrând doar însemnările de la începutul anilor 1950 și fărâme din textele de mai târziu. Când a mai publicat fragmente din notele sale zilnice, Virgil Ierunca a propus și un posibil subtitlu al acestora, Jurnal blajin. Alegerea se dovedește semnificativă, sugerând faptul că au fost selectate doar acele pasaje în care trăsăturile negative ale contemporanilor săi erau estompate. Cum indulgența nu îi stătea în fire, diaristul este de părere că, pe termen lung, o asemenea clemență ar echivala cu o deformare. Profund dezamăgit de răutățile unora dintre contemporanii săi, ar fi putut decide ca însemnările sale să fie încredințate tiparului doar la cincizeci de ani de la dispariția lui. Este însă deplin conștient de faptul că trecerea anilor nu ar schimba realitatea dură de odinioară. Diaristul recunoaște că mai multe dintre caietele sale au fost obsedate de prezența unor indivizi cărora le-a acordat încredere, apreciind că aceștia cumulează atributele revoltei cu cele ale prieteniei. Câteva mari dezamăgiri i-au lăsat însă un gust amar. Drept consecință, nu a dorit să își „desfigureze“ contemporanii, prezentându-i într-o lumină falsă. În locul înfrumusețării artificiale a realității, a preferat să tacă. A păstrat, totuși, meditațiile de la începutul anilor 1950, deoarece, la vremea respectivă, confruntarea cu această stare existențială se găsea într-o fază incipientă. Virgil Ierunca afirmă că exilul nu devine niciodată o comoditate, ci doar o a doua fire a omului. Recunoaște că nu a distrus paginile din anii 1950, întrucât multe dintre personaje au devenit între timp amintire. Din această perspectivă, jurnalul se transformă într-o memorie a trecutului. De aici și explicația titlului: „În rest? «Trecut-au anii» firește. Nu încerc prin aceste pagini să-i țin în loc (cum s-ar putea?). Ci doar să-i țin în minte. Să-i las și altora“. În mod paradoxal, selecția textelor se găsește în deplină consonanță cu prestigiul de care s-a bucurat „fragmentul“ în literatura secolului XX. Diaristul nu se supune însă modelor mai mult sau mai puțin efemere, fiind de părere că starea de exil nu poate fi concepută și suportată decât dacă este trăită ca un fragment.
Mai multe dintre însemnările lui Virgil Ierunca circumscriu o poetică personală a egoficțiunii. Astfel, la 26 martie 1949, diaristul definește jurnalul intim drept opera inautentică a unui grefier, care se oprește doar la aspectele exterioare. Ulterior, această idee este nuanțată prin noi confesiuni. În data de 2 martie 1950, de exemplu, jurnalul intim este considerat un „procesverbal“ mai mult sau mai puțin util, un rezumat esențializat al zilei care tocmai a apus.
Trecut-au anii… este un interesant carnet de lectură, dar și o radiografie atentă, adesea acidă, a exilului românesc de la Paris. Notații dense vorbesc despre cărțile parcurse, spectacolele vizionate, conferințele audiate, tânărul Virgil Ierunca dovedindu-se un cititor exigent, care nu se sfiește să parcurgă polemic textele unor mari gânditori. Autorul recunoaște că resimte din plin voluptatea textului și se definește drept un veritabil devorator de cărți: „revin la texte, diger texte, transpir texte“. „Otrava cunoașterii“ pune stăpânire pe el tot mai puternic, colorând pentru câteva momente decorul cenușiu al cotidianului. Numeroși autori trezesc în memoria lectorului o serie de cărți și de întâmplări legate de patria natală. Citește paginile pătrunzătoare ale lui Thierry Maulnier din Table Ronde despre „teroare și libertate“ și este de acord cu afirmația acestuia că, în societățile totalitare, lagărele de muncă forțată reprezintă echivalentul infernului din credințele religioase. Lagărul este toposul malefic în care sunt îngrămădiți proscrișii, locul care îi așteaptă pe cei ce nu răspund noilor imperative sociale.
Diaristul își notează observațiile aproape zilnic, iar însemnările îi reflectă preocupările, existența, lecturile, opiniile. Rând pe rând, Sartre, Mozart, Nietzsche, Nathalie Sarraute și mulți alții devin subiecte de meditație pentru un cititor împătimit, care își achiziționează cărțile cu mari sacrificii și care petrece foarte mult timp în compania lor.
Virgil Ierunca își definește condiția de exilat într-o discuție purtată cu Emil Cioran în aprilie 1949. Mărturisește că singurele lucruri care îl interesează sunt schimbările petrecute în România, țara pe care a părăsit-o în toamna anului 1946 cu o bursă a guvernului francez. Iată de ce refuză „somnul estetic“ al unei opere proprii, preferând să se angajeze în lupta pentru cei rămași acasă. Este de părere că exilul trebuie trăit ca o situație-limită și afirmă că, pentru cel aflat în pribegie, patria natală devine un spațiu de dor. Nu întâmplător, când i se va solicita un volum pentru o editură franceză, Virgil Ierunca afirmă că nu se gândește să devină un „făcător de cărți“, atitudine caracteristică și pentru Monica Lovinescu. Timp îndelungat, cei doi și-au sacrificat propria lor operă pentru a se pune în slujba românilor, atât a celor aflați în exil, cât mai ales a celor rămași acasă sub teroarea totalitară. Sacrificiul este asumat în mod deliberat și fără regrete, pentru a se încerca o contemporaneitate esențială cu „durata durută“ a României.
În data de 2 ianuarie 1949, pornind de la un articol al lui Mircea Eliade despre Nicolae Iorga, Virgil Ierunca vorbește despre lipsa de noroc a românilor în istorie. Lui Eminescu „i s-au frânt aripile în preajma maturității forțelor lui creatoare“, în timp ce Nae Ionescu „a murit când își văzuse limpezindu-se întreg sistemul filosofic“. Constată saltul spiritual uriaș pe care l-a făcut țara în numai douăzeci de ani de liberate și vorbește de imensul tunel fără speranțe în care se va intra în anii care vin. În seara zilei de 16 februarie are loc o reuniune a intelectualilor la „Hotel de Suede“, patronată de Mircea Eliade. Notația devine un pretext pen tru a face portre tul reputatului istoric al religiilor, dar și pentru a schița un reușit autoportret. Virgil Ierunca își exprimă intenția de a face ceva pentru România, pe care o redescoperă după ce a pierdut-o, chiar dacă anga jamentul său patetic poate să pară ridicol în ochii unora. În ceea ce îl privește pe autorul Nopții de Sânziene, este de părere că succesele acestuia în sfera culturii îi dau un fel de pace, de înțelepciune.
Diaristul descoperă în istoricul religiilor un amestec de sfințenie, de omenie și de mondenitate. Exilatul o duce greu la Paris dar, foarte mândru, nu se lamentează. Doar câteva observații adiacente trimit la condiția sa materială precară. În ciuda dificultăților, dorește să continue pentru și prin cunoaștere. Pentru a-l ajuta, Mircea Eliade îl atrage în redacția revistei „Luceafărul“, dar onorariul primit se dovedește modest. Ulterior, este cooptat și în redacția ziarului „Uniunea Română“, cu scopul de a contribui la înnoirea publicației. În calitate de vechi gazetar, recunoaște că se simte foarte bine în tipografie, că are nevoie aproape fizică de mirosul de cerneală tipografică și de zgomotul mașinilor. Mai mult, afirmă că orice tipografie e pentru el un mic spațiu bucureștean.
La 25 februarie 1949 îl reîntâlnește pe Eugen Ionescu, prilej de a rememora maniera în care s-au cunoscut. De îndată ce a ajuns la Paris, Virgil Ierunca s-a grăbit să ia legătura cu celebrul dramaturg, unul dintre idolii săi secreți. Alegând lumea liberă, în nodul cravatei adusese cu el o tăietură din Monitorul Oficial cu decretul de condamnare a lui Ionescu, deoarece a ofensat „armata democrată“. Autorul lui Nu l-a primit ca pe un frate mai mic, i-a arătat Parisul și l-a invitat de nenumărate ori la masă.
La 10 mai 1949, aflăm că pregătește o teză de doctorat intitulată Le Probleme du mal dans la littérature moderne. Scrie un articol pentru „Uniunea Română“ și mărturisește că îi vine greu să lovească în niște oameni de cultură autentici ca Petru Comarnescu sau Camil Petrescu. Aceștia au acceptat însă compromisul cu regimul totalitar, subminându-și astfel opera. Din păcate, seria dezamăgirilor va continua cu alți autori importanți, precum Geo Bogza, Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi.
La 3 august, îl întâlnește pe Emil Cioran și recunoaște că dialogul cu autorul Silogismelor amărăciunii reprezintă o neîntreruptă încântare. În plus, finețea și curtoazia filosofului îl dezarmează. În schimb, are cuvinte extrem de dure la adresa lui C.V. Gheorghiu, pe care îl consideră un nemaipomenit impostor, în ciuda succesului internațional pe care l-a repurtat cu romanul Ora 25. Cartea este considerată o maculatură devenită mesaj.
Confesiunile din Trecut-au anii… schițează un portret veridic al artistului la tinerețe și anticipează bogata activitate politică și culturală desfășurată ulterior alături de Monica Lovinescu.