Iartă-mă și tu!

Filmul Nanei Janelidze a fost prezentat la Festivalul Internațional de Film Est-european de la Cottbus unde l-am putut vedea așa cum am putut-o cunoaște și pe distinsa regizoare georgiană. Liza (Ekaterine Togonidze), eroina, 40 de ani, divorțată, cu o fată adolescentă, are o emisiune prime time la televiziunea georgiană, care îi asigură notorietatea. Este o femeie frumoasă și elegantă, cu un machiaj impecabil indiferent de starea care o animă, dar sex appeal-ul său este cumva rece, pentru că Liza este prizoniera unor altfel de pasiuni. În timpul războiului din Abhazia din 1992-1993, tânăra Liza, interpretată de către Nina Eradze, și-a asumat rolul de reporter, mergând direct pe front după ce iubitul ei s-a înrolat în urma unei dispute cu ea. Dacă luăm în considerație vârsta Lizei, ne aflăm la aproximativ 20-25 de ani de la acest război când atrocitățile comise de partea abhază sunt încă vii în memoria georgienilor, iar posibilitatea unei reconcilieri este încă departe. Or, tocmai acest lucru încearcă aproape sinucigaș Liza, în timpul emisiunii sale: să facă loc în conștiința poporului georgian a experienței traumatice prin care au trecut abhazii în război. Dacă în ea lucrurile s-au copt pentru un astfel de demers pacificator odată cu maturizarea rebelei reporterițe de război, parte a unei generații de tineri furioși, exaltând sentimentul patriotic până la moarte, nu același lucru s-a întâmplat și cu societatea georgiană, prizonieră a narativului atrocităților comise de abhazi, a corului femeilor violate, a văduvelor și orfanilor, a celor care au pierdut membri dragi ai familiei, soți și tați sacrificați pe altarul luptei pentru independența statului georgian, a relocării abrupte și dificile a 300.000 de georgieni din Abhazia în restul Georgiei, cu precădere în capitala țării, Tbilisi. Să reamintim faptul că războiul a fost câștigat de partea abhază prin intervenția rușilor, și nicio clipă în film nu este pusă la îndoială contribuția considerabilă, decisivă a acestora în acest conflict atât prin intermediul unei propagande toxice, cât și prin implicarea militară directă. Simpla idee că georgienii ar trebui să asculte și partea cu care s-au aflat în conflict provoacă stupoare și revoltă, un cor isteric al imprecațiilor, atât al celor aflați în platou, cât și al spectatorilor emisiunii. Nimeni nu este pregătit să „meargă mai departe“, să înțeleagă și să ierte, însă climaxul emisiunii este o intervenție telefonică a unui abhaz care i se adresează Lizei, amintindu-i sibilinic numai ceea ce ea știe, un episod dramatic și revelator al acelui război. Vom avea abia la finalul filmului dezvăluirea sa, dar acest episod o mobilizează pe Liza să clarifice o serie de lucruri și să întreprindă o călătorie care o conduce către granița problematică cu Abhazia.

Nana Janelidze și-a organizat narațiunea pe două planuri, trecut-prezent, cu tânăra Liza care apare episodic, în flash-back-uri nostalgice, punctate de vertijul acționismului juvenil, pentru ca apoi narațiunea să curgă către configurarea episodului care i-a marcat viața. În acest plan al trecutului, regizoarea georgiană introduce o serie de tablouri istorice sau, mai precis, istoria însăși ca un film animat, cu mai mulți naratori cusuți în aceeași poveste, pornind de la jurnalul unui prieten poreclit Newton, mort în război, din care citează Liza. În documentarul animat propus de regizoare sunt integrate și mărturiile diaristice ale poetului abhaz Taif Ajba, ucis de georgieni, ale scriitorului abhaz Juma Akhuba, ale scriitorului georgian refugiat Guram Odisharia și ale Nadejdei Tsirdava, refugiată din Abhazia. La acestea se adaugă un dialog de tip confesiune cu cel identificat drept Generalul (Vakho Chachanidze), în scaun cu rotile, lămurind o declarație cu caracter genocidar precum și un episod obscur care însă relevă caracterul contradictoriu al războiului, unde onoarea și abjecția sunt amestecate într-un indiscernabil melanj sângeros.

Să ne întoarcem la istoria văzută printr-o animație, unde oamenii se transformă în lupi conform zicalei plautine Homo homini lupus est, preluată și recontextualizată analitic în Leviathan, al filozofului britanic Thomas Hobbes. Nu trebuie să mergem mai departe de Voltaire în istoria literaturii cu splendidul său roman Candide, unde avarii și bulgarii (nu se referă la poporul și țara cu acest nume, ci derivă de la termenul francez bougre-căpcăun cu care-l desemna argotic pe Frederic al Prusiei!) se înfruntă comițând aceleași atrocități cu aceeași ură și socotită îndreptățire ilustrată de starea în care lasă două sate, unul avar și unul bulgar, exact ca în filmul Nanei Janelidze. În toate aceste povești apar cazurile excepționale ale puținilor care aleg între cele două tabere omenia, ajutându-i pe cei care au devenit peste noapte inamici, mai precis familiile lor. Desenul animat mai oferă o imagine idilică a ținutului natal, case micuțe cu aspect țărănesc învelite în verdeață, care răsar ca niște ciuperci gingașe într-un peisaj colinar împădurit. Chiar și o reprezentare a depresiei, a foametei, arată cum oamenii stau pe prispa casei lor, legați de ele, în timp ce vrejuri vegetale le dantelează pereții cu o fină broderie de nervuri. Și georgienii, și abhazii au trăit în simbioza a două societăți tradiționale, cu căsătorii mixte, cu vieți împletite firesc, armonie ilustrată de un desen care pare o eboșă idilică a unui stetl sau a unui colț de oraș provincial văzut de un Chagall. În orice caz, Liza se confruntă cu fostul soț Misha (Aleqsandre Begalishvili), fost combatant, dependent de droguri, fără să o arate, legat prin traumă de un război al cărui rezultat nu-l poate accepta, o relație construită schematic și puțin artificial de regizoare. Misha îi face un portret psihologic fostei soții ca insurgentă perpetuă, în căutarea unei cauze, a unui conflict care s-o motiveze. Patosul este ceea ce o caracterizează pe Liza și un simț moral accentuat, altoit pe un spirit combativ care o situează pe baricadele unui război cu memoria pe care l-a declanșat la nivel mediatic. La final, este detaliat episodul revelator cu soldatul abhaz (Ilo Beroshvili) care a salvat-o de o soartă îngrozitoare, conducând-o noaptea prin semănături și păduri către tabăra georgiană, creând o legătură emoțională profundă pentru adolescenta dezorientată de atunci. Acest militar abhaz ilustrează încă o dată contradictoriul imens al războiului. Însă acest epilog este mai puțin interesant decât episodul întâlnirii Lizei cu un autostopist, un tânăr georgian care studiază științele politice în America și care vine cu o versiune a concilierii în termeni apropiați de ideologia corectitudinii politice, a unui stângism care joacă pe cartea celui mai reprezentativ potențial victimiar, a detașării studiului unui fenomen politic în retortă. Dar ceea ce o scoate din minți pe Liza este dezinteresul acestuia față de tot ceea ce presupune țara (homeland), tărâmul natal, cu tot ce înseamnă el, de la concretul unui peisaj la lunga listă cu cei dispăruți în război sau inefabilul unei amintiri din copilărie. Tânărul americanizat comite un sacrilegiu atât din punctul de vedere al unui georgian, cât și al unui abhaz, atunci când susține că i se pare mai interesantă o plajă în Thailanda decât una din Abhazia și că tărâmul natal nu-i spune absolut nimic. Tânărul al cărui bunic refugiat a murit de inimă rea nu are ce jeli, nu are amintiri, ci doar o teorie pe care o pune pe masă cu nonșalanță. Revolta o face pe Liza, după ce-l dă afară din mașină, să se repeadă asupra lui cu acuzații și explicații încărcate de pasiune. Pe lângă un soi de ironie foarte fină care o plasează pe partizana reconcilierii pe poziția pe care o combate, a discursului memoriei victimiare revanșarde, episodul mai relevă ceva, un numitor comun al georgienilor și abhazilor, cel al unui patos care este cel al disperării și al suferinței, al unei identități rănite, și nu în ultimul rând al unei jelanii care-i unește, ca în Romeo și Julieta, pe dușmanii ireconciliabili. Aceasta este soluția pe care o întrevede Liza: să ne iertați și voi! Se subînțelege, „pentru că și noi v-am iertat“. Pentru că, dincolo de acuzare sau iertare, se află neutralitatea uitării în care toate curg.