Rromânii verzi
Cum nu urmăresc diversele site-uri de pe internet, n-am știut că există unul intitulat incorect politic pe care scriu rromâni verzi. Credeam că speța ironizată de Caragiale se limitează la liderii AUR. Aflu acum că există supraviețitori ai rromânilor verzi din anii 1990, precum Ion Coja sau Dan Culcer. Cu Dan Culcer trebuia de fapt să încep, fiindcă el este autorul detestabilului articol din „Vatra“ târgmureșană care a iscat polemica recentă. Am semnalat articolul într-o notă din „Rl“ de la sfârșitul anului trecut. Ulterior, au apărut reacții, între care, tot în „Rl“, cele ale lui Mircea Mihăieș , una chiar în numărul de față, pline ambele de foarte utile precizări. Am aflat, cu această ocazie, că Ion Coja a intrat și el în joc pe site-ul mai sus menționat. Ca să vezi: site-ul și peticul. Ceea ce este strident în articolul lui Coja este faptul că autorul nu recunoaște că există antisemitism în România de astăzi, dar totodată vorbește ca un antisemit sută la sută. Nu e doar o chestiune de vocabular, ci și una de idei. Puține, dar fixe. Bătute de multă vreme în cuie. Intelectuali români de primă mână sunt țintuiți la stâlpul infamiei de către Coja, pur și simplu, pentru că sunt evrei. Despre contribuția lor la cultura română, niciun cuvânt. Mai mult: li se interzice să se refere la valorile românești. Neavând încotro, Coja admite că, ne-evreu (expresia lui) fiind eu, nu mi se poate refuza opinia, dar îmi sugerează că n-ar trebui să uit că am fost acuzat eu însumi de… antisemitism, motivul intevenției mele de acum constând în faptul că aș vrea, chipurile, să dreg busuiocul. În bună logică, dacă nu există antisemitism în România (Coja dixit), înseamnă că am fost acuzat pe nedrept. Ion Coja, lingvist, fost student al meu și, după 1989, coleg de parlament, autor al unei cărți despre legionari, pe care mi-a oferit-o, îmi face acum o impresie chiar mai proastă decât aceea de pe vremea când Becali, șeful lui de partid, îi dădea sarcina de a-mi propune să candidez la Senat pe listele partidului lor. Întâmplarea a făcut să-l fi întâlnit pe Becali însuși cu câteva minute mai înainte, pe stradă, când îmi propusese același lucru, întrebându-mă totodată dacă doi scriitori, care erau membrii partidului lui, sunt „curați“. Curați, adică, nici masoni, nici jidani. L-am expediat pe Coja spunându-i că m-am înțeles deja cu patronul în privința jidanilor și a masonilor. (N.M.)
Sporturile care ne definesc
Ca orice activitate, sporturile pe care le-am practicat sau care continuă să mă pasioneze și când nu mai sunt în stare să le practic ne definesc într-o anumită măsură. În copilărie, am jucat fotbal cu mingi din ciorapi și apoi cu unele din cauciuc care trebuiau vulcanizate după fiecare meci. Apoi am jucat handbal în 11. Și volei. Nu și baschet care la începutul anilor 1950 nu exista la noi. Așadar, exclusiv sporturi cu mingea. În sărăcia adolescenței mele, tenisul nu se mai practica. Am moștenit câteva rachete de la mama mea, care jucase înainte de război, ca și frații ei. Ca și câteva mingi dezumflate. Când am pus mâna prima oară pe o rachetă bine racordată, am trimis mingea din parcul Zăvoi de la Rm. Vâlcea până în centrul orașului. Pe schiuri, tot moștenite, m-am urcat o singură dată la Sibiu, pe o pârtie de amatori de la Valea Aurie. Am căzut atât de rău, încât când am revenit în capul pârtiei, mi-am dat seama că îmi e frică și am renunțat. La fel cu bicicleta. Imediat după război, nu mai existau biciclete. Abia în anii 1970, i-am cumpărat fiului meu, care avea un Pegas, o semicursieră potrivită cu vârsta lui. Am încălecat pe Pegas și am dat să-l urmăresc pe fiul meu care călărea semicursiera. După 50 de metri, trebuind să întorc, am pus piciorul jos, era tot ce puteam să fac, și nereușind, am renunțat. Am uitat că mă descurcam binișor cu patinajul, coborînd Șoseaua Alba-Iuliei de la Sibiu, în mare viteză, pe care aproape nu circulau, pe vremea aceea, mașini. Mai jucam cu oarecare succes fotbal cu nasturi, portarul fiind o cutie de chibrituri umplută cu plumbul din soldații pe care îi topeam.
Spun toate acestea ceva? Sau mai degrabă, e vorba despre jocuri caracteristice copilăriei și adolescenței din anii aceia? Nici dacă mă refer la sporturile care mă pasionează astăzi, nu sunt sigur că voi găsi un răspuns. Am rămas credincios fotbalului, deși n-am mai fost de mult pe un teren. Amintirea după-amiezelor petrecute pe stadionul din Sub Arini de la Sibiu, a atmosferei extraordinare de atunci, a prieteniei dintre galerii, mă urmărește și astăzi. Golănia suporterilor mă ține de multă vreme departe de stadioane. Dar privesc meciurile la televizor. Urmăresc rezultatele. Sufăr că nu mai există nicio revistă de sport. Noroc cu DG că-mi oferă clasamentele la zi. Al doilea sport care mă interesează este handbalul. Pe urmă, tenisul. În fine, snookerul. I-am „corupt“ pe mulți la cel din urmă, care, la noi, e departe de a fi popular. Am pierdut în Radu Cosașu un partener de discuție, pe care îl sunam la telefon de la Paris ca să-mi comunice rezultatele, fiindcă francezii confundă snookerul cu biliardul și nu transmit niciun turneu. (Chiar acum, scriind aceste rânduri, urmăresc finala Turneului de la Londra, dintre O’Sullivan și Ali Carter.) Jocuri cu mingea sau cu bile, ca și cele ale copilăriei mele. Chiar și așa nu sunt convins de un răspuns: habar n-am dacă acest lucru înseamnă ceva. Trebuie să recunosc că și alte sporturi mă interesează. De pildă, săriturile cu schiurile de la trambulină. Nu și restul probelor de schi, din care probele de fond îmi sunt peste măsură de antipatice. După Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu (cu care am o fotografie, în sala de la Onești, construită pe barba primarului Săndulache, când fetele aveau nouă ani), gimnastica mi s-a părut anostă. Ca și voleiul, de când finala CCE nu mai e jucată între două echipe românești. Recunosc că nu sunt obiectiv. Nici handbalul masculin nu mai e ce a fost. I-am întâlnit pe campionii edițiilor din anii 1960 cu ocazia lansării unei cărți omagiale consacrate lui Gațu, la inițiativa regretatului Horia Alexandrescu, carte pe care am prefațat-o. Personal, nu cunoșteam pe niciunul din ei. Dar meciurile lor le știu pe de rost. În fond, generația de aur a handbalului masculin este generația mea.
Ce vreau să spun în încheiere este că sportul are o latură intelectuală importantă. Nu-i înțeleg pe cei care îl consideră o activitate oarecare. Nu mă refer la câștigul fizic al oricărei activități sportive. Cunoscutul dicton latin, mens sana in corpore sano, are însemnătatea lui. Convingerea mea este că sportul este deopotrivă un joc al minții. (N.M.)
Harvard și political correctness
Cu ocazia unor recente și mult mediate audieri în Congres a conducerilor a trei mari universități americane, Harvard, MIT și Pennsylvania, două doamne președinte au demisionat, urmare a răspunsurilor echivoce la întrebarea dacă genocidul evreilor încalcă standardele etice ale universităților pe care le dirijează: „depinde de context“, au răspuns toate trei. Scandalul a fost imens și, tot răul spre bine, opinia publică a reacționat, în ceasul al doisprezecelea, e adevărat, la politica corectă care face de la o vreme legea în universități. Și nu numai! Aproape jumătate din statele americane au cerut renunțarea la programul Diversity, Equity, Inclusion (DEI), titulatură sub care se ascund woke, cultural cancel, political correctness și celelalte ideologii la modă. Dacă doriți amănunte, citiți articolul lui Cristian Munteanu din primul număr din 2024 al revistei 22. Pot oferi o informație suplimentară: cifra de școlarizare la Harvard (cine nu știe cum se intra până deunăzi în cea mai reputată universitate din lume?) a scăzut în 2023 cu 17%. (N.M.)
Contestații
La mijlocul anului trecut, am creat, deși Statutul nu prevede o astfel de măsură, o sesiune de contestații la solicitările de primire de noi membri ai USR care fuseseră respinse în 2022. Precizez, încă o dată, că orice astfel de solicitare trece, conform Statutului, prin trei strungi: Comitetul de filială, Comisia de validare și Consiliul. Ceea ce ne-a determinat să renunțăm anul acesta la o sesiune de contestații a fost nivelul extrem de scăzut al textelor respinse anul trecut de către cele trei instanțe statutare. Ne-am dat seama că n-are niciun rost să le oferim unor candidați respinși de trei ori o șansă în plus. Contestațiile recente, mai puțin numeroase, ne-au încurajat în această privință. Parcurgându-le, ne-am convins că solicitanții (fără excepție) sunt departe de acel minim profesionalism necesar spre a face parte dintr-o instituție literară de elită cum este USR. Ca să nu mai vorbim despre lipsa de, cum să spunem mai blând, maniere a majorității în revendicarea (acesta este cuvântul) unui drept necuvenit, dacă judecăm din perspectiva unor critici literari reputați, față de care solicitanții nu manifestă niciun respect, încordându-și mușchii a amenințare și recurgând la grele procese de intenție. Îi scutim pe cititorii noștri de reproducerea lor. (N.M.)