Efectul de ecou: „Orizont“ (nr.3)
Din nefericire, revistele literare apar, în numerele lor din luna martie, cu portretul lui Nicolae Manolescu pe prima pagină: este modul cum găsesc de cuviință aceste publicații să marcheze brusca, zguduitoarea plecare dintre noi a marelui critic. După revista noastră, pe care a condus-o vreme de peste 33 de ani și în care a fost titularul cronicii literare atâtea decenii, și alte publicații se deschid așezând chipul său pe copertă: „Luceafărul“ (nr. 3) și „Orizont“ (nr. 3). În „Orizont“ există și un text însoțitor, dens și puternic, semnat de Mircea Mihăieș, redactorul-șef al lunarului timișorean. Reproducem aici câteva fragmente din acest articol intitulat Un stăvilar, care conține, clar exprimate, câteva adevăruri de netăgăduit: „De fiecare dată când moare o mare personalitate, se prăbușește un stăvilar. În 23 martie 2024 s-a petrecut o astfel de catastrofă. Zgomotul ei ne asurzește, iar ecourile se vor auzi multă vreme. Da, s-a prăbușit un baraj, probabil ultimul mare maestru al criticii literare române de la Al Doilea Război Mondial încoace. Afirmația că Nicolae Manolescu e, alături de Titu Maiorescu, E. Lovinescu și G. Călinescu, unul din cei patru mari piloni pe care se sprijină literatura română a devenit un truism. A trăit cel mai mult dintre cei patru și a beneficiat de o influență care s-a întins pe durata a aproape șase decenii. Ierarhiile literaturii române arată așa cum le-a stabilit Nicolae Manolescu, în directă descendență maioresciană, cu acel formidabil pariu pe primatul esteticului. În asta a constat lupta de o viață a lui Nicolae Manolescu: în apărarea valorilor, în păstrarea normalității și în bararea drumului impostorilor. Toate acestea sunt astăzi primejduite. Prin apele învolburate, normalitatea și valoarea vor fi asediate cu o sălbăticie și mai nerușinată, știind că, de-acum, cel mai important protector al lor nu mai există.
Marea vocație a lui Nicolae Manolescu fost – ca și a lui Maiorescu – aceea de construc tor. A pus în mâna a generații și generații de studenți și doctoranzi flacăra incandescentă a cunoașterii. A construit instituții și a inițiat direcții în cultura română. A inventat un partid politic de-o frapantă modernitate într-o societate românească incapabilă să-și digere pulsațiile pre-moderne. A înfruntat torentele furtunoase ale inamicițiilor, geloziilor și relei-credințe conducând cea mai importantă revistă culturală din România. A contribuit decisiv la afirmarea celor mai cunoscute nume din literatura română a ultimei jumătăți de veac. A polemizat. Dar mai ales a edificat. Văd în toate acestea, așa cum am mai spus-o când marele critic a împlinit 80 de ani, „secretul carierei mirifice a lui Nicolae Manolescu, care constă în amestecul, atât de improbabil de făptuit, de proiect și de împlinire roditoare a gândului“. (Cronicar)
Nume care rămân pentru totdeauna în prezentul acestei nații
Și fiindcă vorbim despre plecarea dintre noi a lui Nicolae Manolescu: pentru ca această plecare să nu fie o despărțire, e de datoria noastră (a tuturor celor care împărtășim crezurile sale literare și suntem animați de devotamentul pe care l-a arătat el față de literatura română valorizată cu spirit critic, în primatul esteticului) să ne străduim să-i ținem vii ideile, convingerile, spiritul. Și să-i păstrăm vii numele, memoria prin mici gesturi simbolice, atât de firești de altfel. De pildă, ar trebui să-i poarte numele o instituție de cultură sau de învățământ (bibliotecă, muzeu, liceu), ca și o stradă sau un bulevard din București. De altfel, parțial, o astfel de propunere a și fost făcută de unul dintre membrii Consiliului USR, la recenta sesiune extraordinară din 3 aprilie. Iar această inițiativă a fost asumată în unanimitate de Consiliu, ca o prioritate pentru conducerea USR care va rezulta în urma alegerilor: Uniunea Scriitorilor urmând să facă demersurile necesare astfel încât autoritățile statului responsabile să concretizeze propunerea. Am onora astfel personalitatea lui Nicolae Manolescu, dar, mai cu seamă, ar fi onorant pentru noi, căci am dovedi că știm să ne alegem cu discernământ reperele, valorile de patrimoniu, numele prin care ne legitimăm, numele care rămân pentru totdeauna în prezentul acestei nații. (G.C.)
Se așteaptă o judecată dreaptă
Un caz care stupefiază este felul în care se desfășoară la Mangalia procesul lui Vlad Pascu, cel care, conducând drogat, a ucis în vara trecută doi studenți pe litoral. În primul rând, cererea de strămutare formulată de procurorii Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia a fost respinsă: așadar, cauza se judecă tot la instanța din Mangalia și tot de către judecătoarea care a dat atâtea dovezi de neprofesionalism, de necunoaștere a dosarului. (Între alte gafe comise, dumneaei este persoana care a cerut cartea de identitate a unuia dintre tinerii uciși despre care nu știa că este mort!) Apoi, avocatul apărării a încercat să schimbe încadrarea din ucidere din culpă în omor calificat, ceea ce ar fi însemnat o pedeapsă mai aspră, pe măsura faptelor: și această cerere a fost respinsă de judecătoare. În fine, avocatul ucigașului a susținut că victimele „au creat o stare de pericol pasiv, în sensul în care se deplasau neregulamentar. E o culpă comună. Punct!“ Sunt de înțeles lacrimile, furia, revolta părinților celor uciși, când le-a fost dat să audă o asemenea afirmație năucitoare, că bietele victime sunt și ele vinovate ca și cel care a produs tragedia. Acesta, să nu uităm, are atâtea vini grave: ucidere din culpă (fata și băiatul pe care i-a spulberat conducând nebunește); vătămare din culpă (alți trei tineri au fost răniți atunci); conducea mașina cu 103 kilometri pe oră, când viteza admisă era de 50 de kilometri; a părăsit locul accidentului; conducea o mașină fără poliță RCA și fără semnul de începător (deținea carnetul de șofer de doar trei luni); se afla sub influența substanțelor interzise, consumase un cocktail de cocaină, amfetamină, metamfetamine, ecstasy; a părăsit locul accidentului.
Și e de înțeles revolta tuturor oamenilor de bună-credință din această țară. Ceea ce nu înțelegem este cum de autoritățile judiciare nu manifestă atenție maximă, seriozitate, scrupulozitate în judecarea unui astfel de dosar al unei tragedii care ne tulbură pe toți. Este o mare așteptare pentru o judecată dreaptă: altfel va fi o dezamăgire generală, care va submina încrederea populației în justiția din România și în statul de drept. (Cronicar)
Umorul în vremea lui Ceaușescu
Săptămâna trecută, în sala din strada J.-L. Calderon nr. 66, a avut loc încă o conferință din ciclul Justiția memoriei. Organizate de Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și Fundația Spandugino, aceste conferințe sunt coordonate și moderate de colegul nostru atât de implicat în actul de cultură din spațiul românesc, scriitorul și jurnalistul Cristian Pătrășconiu. A fost a optsprezecea conferință, din al doilea sezon. Invitat: Ioan T. Morar. Tema aflată în discuție: Umorul în vremea lui Ceaușescu. După succinta introducere substanțială și de un patetism bine controlat a Anei Blandiana, publicul a putut asista cu încântare la o desfășurare de extraordinară vervă intelectuală a protagonistului, Ioan T. Morar, secondat cu brio de Cristian Pătrășconiu. A impresionat, pe de o parte, să constatăm complexitatea, plurivalența umorului în vremea dictaturii comuniste: umorul cuprindea bancul, dar și satira, farsa, sceneta, fake news și era, evident, o formă de opoziție/ de luptă/ de rezistență față de totalitarism și, în același timp, o metoda de a ne păstra normalitatea, de a ne salva mințile într-un univers de tip carceral. Ioan T. Morar a fost convingător în tot ce a spus. Și a dovedit inteligență, cultură, talent actoricesc și, mai cu seamă, talent scriitoricesc poliedric, care trebuie să-i fie evidențiat și lăudat. A demonstrat că stăpânește și zona teoretică (sunt de reținut definițiile umorului în viziunea unui Bergson sau, vai, Ceaușescu, pe care ni le-a oferit la începutul conferinței) și că are o remarcabilă versatilitate stilistică, exprimându-se cu egală înzestrare în diferite genuri literare: a fost admirabil și în ipostazele prozastice, și în cele dramaturgice, și în cele lirice (poemele scrise de Cassius Clay alias Morar pot să figureze în orice volum de versuri de calitate). Conferința lui Ioan T. Morar a fost un spectacol al inteligenței biruitoare în confruntarea cu prostia, dar și o lecție despre cât de profund se gândea și se crea într-o epocă de restriște. Și o comparație care se impune: umorul de atunci era net superior celui de astăzi. De ce oare?
Să mai adăugăm că actualul sezon al conferin țelor Justiția memoriei, care se desfășoară lunar, din octombrie până în iunie, va mai propune două întâlniri cu conferențiari de valoare, în lunile mai și iunie. (G.C.)