Akrasia din mințile noastre
Cei înțelepți din vechime, Socrate, Platon, Aristotel, au vorbit despre akrasie. Akrasia ar fi slăbirea voinței, totuna cu a face tocmai ceea ce știi că nu e spre binele tău, ci e spre răul tău; sau, altfel exprimat, ar fi totuna cu a acționa invers decât știi că este bine. Cum se manifestă akrasia în viețile noastre? Există o sumedenie de forme de prezență a akrasiei, la fiecare dintre noi. Începând cu situațiile personale, mărunte: suntem sfătuiți necontenit de medici (apare mesajul și în clipuri pe ecranele televizoarelor!) să facem zilnic cel puțin o jumătate de oră de mișcare sau trei mii de pași măcar, căci este benefic pentru sănătatea noastră, și totuși nu facem. Suntem avertizați, atâția dintre noi, că n-ar mai trebui să fumăm și să bem alcool, căci ne pricinuiesc mari daune și totuși nu renunțăm. De ce nu renunțăm? Dacă în cazul tutunului și alcoolului avem de-a face cu clasice forme de dependență, cum sunt și adicția dată de droguri ori de jocurile de noroc (toate – cazuri când nu mai suntem stăpâni pe propriile noastre acțiuni), în cazul banalelor exerciții fizice cu efect binefăcător asupra organismului, știm cu precizie ce este bine și ce este rău și totuși continuăm să ocolim binele alegând în mod inexplicabil răul. Acesta mi se pare un exemplu evident de akrasie.
Tot o formă de akrasie este oare și tentația multora dintre noi de a acumula bani, bunuri materiale în exces, fără să ne putem opri, deși ne dăm clar seama că n-avem nevoie de atât de mult în viețile noastre repede trecătoare? Și tot la capitolul akrasie se înscrie și tendința noastră, care aproape a devenit regulă, de a-i alege să ne conducă pe cei care nu merită, de a încredința prin vot puterea politică (fiindcă tot ne așteaptă anul acesta atâtea rânduri de alegeri!…) unor persoane despre care suntem încredințați că sunt lipsite de calitățile necesare pentru astfel de responsabilități? Nu știu ce să zic, dacă este sau nu vorba tot de akrasie, de pierderea autocontrolului atât de necesar în tot ce gândim și făptuim. (Însă aici, în zona opțiunilor politice, dacă e akrasie, nu e în stare pură, ci amestecată cu nepăsarea și ignoranța.)
Filosofii din Antichitate au definit și starea aflată la polul opus față de akrasie: și anume, enkrateia, virtutea de a avea autocontrol. Ei, da, este o însușire extrem de prețioasă, mai ales în vremurile noastre care excelează în privința metodelor de manipulare și mistificare, de creare a falsei impresii de adevăr. Ce anume ne-ar ajuta pe cât mai mulți dintre noi să dobândim această virtute numită enkrateia? Educația și instrucția școlară, o școală solidă care să ne furnizeze acea armătură interioară de care avem nevoie ca să nu fim frunze-n vânt – e primul răspuns care îmi vine în minte. Și e în măsură școala de astăzi să îndeplinească această misiune? Nu am idee cum e în alte părți, dar am mari îndoieli, dacă mă gândesc la școala din țara noastră. (G.C.)
Fenomene ineluctabile
Este o evidență, se petrec astăzi, în jurul nostru, lucruri care ne displac profund și care, din păcate, par de neînlăturat. Astfel, constatăm că literatura pierde teren, își diminuează accelerat și dramatic ponderea socială, forța de impact asupra cititorilor, prestigiul public; cu cât este mai subtilă, mai performantă estetic, cu atât parcă este mai marginalizată. Sau, altceva: ne șochează ascensiunea fulminantă a unor formațiuni politice și a unor așa-ziși politicieni care se remarcă doar prin non-calități: populism jalnic, extremism, agresivitate de neconceput într-o societate civilizată, antieuropenism, incapacitatea de a oferi vreo soluție la problemele țării înafara unui discurs găunos și mincinos. Ambele exemple, deprecierea literaturii și recrudescența extremismului, reprezintă fenomene reale, de netăgăduit. Dar sunt ele, într-adevăr, și inevitabile, așa cum dau impresia? Cu nespus regret, trebuie să mărturisesc că, în opinia mea, atât diminuarea importanței literaturii în spațiul autohton, cât și succesul năucitor al unor politicieni fără consistență, lamentabili ca anvergură a mesajului și comportament public, sunt un dat ineluctabil al epocii actuale, o consecință logică a evoluției societății în întregul ei. Literatura nu mai poate juca rolul principal de altădată (am tot repetat asta!) într-un univers în care tehnologia, dezvoltându-se incredibil, a creat atâtea alte surse – mai facile și mai atractive decât literatura! – din care omul de rând își extrage doza de ficțiune, de fantastic/insolit și, la limită, chiar de reflecție ori de visare. De pildă, ca alternativă la cartea de beletristică există platformele de filme Netflix, Disney+, HBO Max, Prime Video, SkyShowTime sau rețelele de socializare, unde fiecare ins devine parte activă, trece în centrul acțiunii, este protagonist, „creator de conținut“. Chiar și televiziunea pălește în fața noilor tentații/ oferte, nu doar biata literatură, care îi supune pe cei ce vin spre ea la un efort intelectual greu de dus. Cât despre politicienii de doi bani care cuceresc alegătorii, ei sunt pe măsura acestor alegători. Iar aceștia sunt pe măsura școlii absolvite, sunt rodul acestei școli îngrijorător de slabe (vezi și nota precedentă). La așa votanți, așa clasă politică! Cum e turcul, și pistolul! (G.C.)
Reviste literare – din sumar
„Viața Românească“ (nr. 4) are pe coperta I un text redacțional intitulat 23 martie, seara, întunecatul april. Dedicat lui Nicolae Manolescu, acest succint articol, pe care-l reproducem aici, evidențiază felul cum percepe comunitatea scriitoricească plecarea dintre noi a acestei excepționale personalități, ca pe un adevărat seism: „Până la apariția acestui număr din revista noastră lunară, se vor spune/scrie multe fraze despre dispariția criticului literar de direcție, cea opusă ideologiei și cenzurii, al unor decenii care s-au dus, nu fără a lăsa, totuși, urme neșterse în cultura română, datorită lui. Acum câteva zeci de ani, dacă publicai o carte, așteptai să o comenteze Nicolae Manolescu. Dacă o făcea, cât de cât pozitiv, nu neapărat ultraelogios, te simțeai scriitor. De mulți ani nu mai scria cronică literară, de mulți ani regretam comentariile lui dintr-o altă epocă, mai grea pentru literatură și pentru cultură în general. Care ne luminau o clipă sau mai multe calea de urmat. Acum, că Nicolae Manolescu nu mai e, fizic, printre noi, ne vom întoarce în gând la textele de altădată, încercând să ne mai simțim sprijiniți de una dintre cele mai proeminente personalități care au activat în cultura română. Acesta nu e un necrolog, ci un început de gând despre eternitatea unui mare scriitor și profesor. Restul, partidul, senatul, academia etc. au fost și nu mai sunt. Gândurile lui, scrise sau spuse, vorba aia, rămân. Mai mult decât vom rămâne noi înșine. Un mare poet uitat, Emil Botta, și-a intitulat o carte exemplară Întunecatul April. Deși plecarea lui Nicolae Manolescu a fost în martie, totuși, poate, într-o altă socoteală a zilelor și lunilor, ar fi trebuit să fie april, întunecatul april.“ Din cuprinsul revistei am mai reținut: editorialul semnat de Nicolae Prelipceanu; eseul lui Dinu Flămând cu titlul Retorica sinuciderii despre Fernando Pessoa și traducerea, datorată tot lui Dinu Flămând, a unui text definitoriu, Educația stoicului, aparținând scriitorului portughez; un eseu de Bertrand Vergely, Răul și noi, tradus din franceză de D.Țepeneag; rubrica Zig-zag de Alexandru Călinescu; micropoemele lui Vasile Dan; cronicile literare semnate de Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Vitalie Ciobanu, Mircea V. Ciobanu și Tudorel Urian.
Substanțial este și numărul din luna martie al revistei „Orizont“. Din sumarul bogat semnalăm: Vremea despărțirilor, un text evocator despre Nicolae Manolescu scris de Cornel Ungureanu, interviul cu Liviu Franga realizat de Carmen Neamțu, ancheta revistei cu tema Optimist/ prăpăstios, cronici literare de Alexandru Budac, Grațiela Benga, Alexandru Oravițan, Alexandru Colțan, Marian Odangiu, grupajul aniversar Gabriel Chifu (care conține un amplu interviu semnat de Cristian Pătrășconiu, o pagină de poeme și două articole despre scrierile celui aniversat, Poezia heracleitică de Alexandru Ruja și Prometeu înlănțuit de bunăvoie de Mircea Mihăieș), ca și obișnuitele rubrici fixe avându-i titulari pe Dan C. Mihăilescu, Valentin Constantin, Vladimir Tismăneanu, Mădălin Bunoiu, Eugen Suciu, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Pia Brînzeu, Robert Șerban, Radu Pavel Gheo, Ciprian Vălcan, Adina Baya, Cristina Chevereșan și, desigur, Ion T. Morar. De citit! (Cronicar)
Titluri noi
Am primit la redacție mai multe volume de versuri recent apărute, pe care ne face plăcere să le semnalăm: Radu Sergiu Ruba, Ireversibil (Editura Tracus Arte), cu o scurtă prezentare datorată lui Al. Cistelecan („Din căutări/ clipiri a mirare/ amânări/ din nedumeriri ale luminii/ această carte începea să se adune…“ – așa sună primele versuri ale volumului); Savu Popa, De-a v-ați ascunselea cu poezia (Editura Școala Ardeleană), carte care are o primă receptare critică în acest număr al revistei noastre; volumul este premiat la concursul de manuscrise pentru tineri scriitori, lansat la Festivalul Național de Literatură Festlit Cluj, 2023; (iată câteva versuri: „Am deschis o carte de poeme,/ întâmplător am dat de o pagină/ unde la finalul unuia dintre poeme/ nu exista niciun semn de punctuație,/ ci doar o ușă deschisă/ spre un gol plumburiu…“); Florea Burtan, Ea nu știa că e cea mai frumoasă (Editura Neuma), cu un cuvânt însoțitor de Horia Gârbea; (câteva versuri: „Nu mai am nevoie de cuvinte,/Am rostit tot ce era de rostit,/Voi locui în adâncul din mine,/ Ca într-un turn prăbușit.“); și, în fine, Tom de Mihai Vasilescu, apărut tot la Editura Neuma; (două versuri: „Am ajuns să dansăm un dans nebun/ din care nu știm să ne mai oprim…“).
De la Editura Limes ne vine o interesantă carte de eseuri, Căsnicia de nezdruncinat, de Max Picard, tradusă în românește de Ioan Milea, cu un cuvânt înainte de Gabriel Picard. Lectură plăcută! (Cronicar)
Efectul de ecou
„Dilema“, 4 aprilie 2024 – Despre fondatori
Un memorabil editorial publică Sever Voinescu, redactor-șef al revistei „Dilema“ (revenită, iată, la numele inițial, odată cu schimbarea acționariatului), la despărțirea de Nicolae Manolescu, în numărul din 4 aprilie 2024 . Textul se intitulează „Fondatorii și noi“. Cu referire mai întâi la Nicolae Manolescu, dar și la Ion Caramitru, George Banu și Mariana Nicolesco, Sever Voinescu scrie: „Te uiți în urma lor și îți dai seama că, odată cu ei, dispare o specie de oameni de cultură esențiali: dispar oamenii cu vocație fondatoare. Neîndoielnic, în generația mea (cei care avem azi între 50 și 60 de ani) există mulți creatori de valoare. Dar nu văd pe nici unul să își pună la bătaie prestigiul dobîndit prin propria operă ca să fondeze ceva pentru întreaga cultură, pentru toți ceilalți, cu gîndul la cei care vin după noi. Comunismul a lăsat României multe daruri otrăvite, iar incapacitatea generației mele de a fonda este unul dintre ele. Sîntem o generație devoratoare, care consumă din ceea ce au fondat înaintașii noștri, fără să (re)fondeze la rîndul ei, pentru cei ce vor veni. Sîntem încă în iluzia că, într-un fel, cultura se face de la sine, contabilizînd mărunțișurile pe care le producem întru glorie personală, din suma poezelelor, cîntecelelor și postărilor pe Facebook pe care le producem (apoi, desigur, postările le strîngem în volume!). Dar abia cînd văd locul gol lăsat de plecarea celor de dinainte, îmi dau seama cît de dăunătoare este această iluzie. Și îmi dau seama că ne-am putut legăna în ea tocmai la adăpostul marilor ctitorii instituționale și spirituale ale celor care, încet-încet, se duc.“ (Cronicar)