Miresmele copilăriei  

Flavia ADAM

Copilăria miroase a mâinile bunicii

Ce poate fi mai frumos decât să fii copil, să visezi cu ochii deschiși lumi pe care adulții nu le-nțeleg și nu și le pot închipui, să le simți textura, mirosul, foșnetul, gustul, nuanțele, să le măsori folosind unități de măsură numai de tine știute? În ochii unui copil, timpul nu se măsoară în ani, anotimpuri, luni, săptămâni, zile, ore, minute sau secunde, ci în emoții, în intensitatea acestora. Miresmele copilăriei nu reprezintă altceva decât emoțiile trăite, o reacție afectivă în fața experienței existențiale a clipei. Copilăria mea a fost înconjurată de miresme care de care mai ademenitoare: cea a portocalelor de Crăciun, cea a bibliotecii în care tata adăuga cu un entuziasm molipsitor, în fiecare lună, cărțile nou apărute în librării, cea a păpușilor textile cusute de mama, cea a serilor de iarnă, în care bunica depăna fire de toate culorile, tricota sau croșeta, iar eu, fascinată, o ascultam șoptindu-mi povești, cea a pernei sub care se odihnea o crenguță de busuioc, deasupra căreia tot bunica mă învățase să fac cruce, după ce rosteam Îngerașul și aripi largi, ocrotitoare, mă înveleau, cea a blăniței cățelușei negre, alături de care mă furișam prin iarba până la brâu, ca să culeg steluțe și flori de cicoare și, urmărind mișcarea și formele norilor, construiam personaje și întâmplări, cea a turtelor pe care le făceam din pământ și din frunze și pe care le ornam migălos cu pietricele și semințe de mei, cea a colțului lunii, pe care îmi imaginam că îl ronțăi ca pe o acadea de zahăr ars, cea a dudelor din pomul de la marginea cimitirului: acolo trona și dudul bătrân/ la crengile căruia noi nu ajungeam/ așa că Tu erai mereu nevoit/ să lași întreaga slavă în urmă/ să vii să le-apleci// ce Dumnezeu nu iubește copiii/ cu gurile și mânuțele pline de dude/ ce mai apoi se fac oameni mari/ și aleg / din toate câte-ar putea să aleagă/ să fie poeți (fragment din dudul, Flavia Adam) sau: De una singură, la marginea cimitirului,/ de una singură, la nu mai mult de cinci ani./ Am mâinile murdare de dude, dar n-am văzut/ niciodată mâini mai frumoase./ Poate, de-aceea, peste foarte mulți ani,/ vor fi fost, de-atâtea ori, sărutate (fragment din Cele mai frumoase mâini, Flavia Adam) Și câte și mai câte alte miresme…

Dar, mai mult decât orice mireasmă pe care ar fi putut să o poarte, copilăria mea a purtat mireasma mâinilor bunicii materne, Leonora, a mâinilor care m-au legănat, m-au mângâiat, mi-au împletit părul, mi-au îmblânzit lacrimile, m-au îmbrățișat când am venit pe lume și au continuat să o facă, până când greutatea țărânii le-a țintuit. Dacă m-aș putea întoarce în timp, pentru a alege o singură mireasmă a copilăriei, categoric, pe aceasta aș lua-o cu mine.

 

Adrian ALUI GHEORGHE

Mireasmă „de altădată“

Suntem la început de an și orice înnoire este asociată, în memoria noastră afectivă, cu o întoarcere la copilărie. Iar copilăria are, indiscutabil, miros (mireasmă) „de altădată“! Bagajul nostru de miresme și gusturi (de altădată) nu se reduce la „madlena lui Proust“, paleta este mult mai mare. Se zice că miresmele sunt experiențe pur individuale, că doi oameni nu percep același miros, chiar dacă au în față un singur trandafir. Fiecare va simți „trandafirul său“, îi va adulmeca parfumul, va depune o altă mărturie. În general, mirosurile (și gusturile) sunt inexprimabile, trebuie să le traduci și să le asociezi altor lucruri, ca să te faci înțeles (sau: tot mai neînțeles).

Primul miros înregistrat/ manifestat al pruncului care am fost (fiecare dintre noi) este cel al mamei. O recunoaștem, se zice, după miros. Iar mama miroase a căldură din vatră. Căldura din vatră miroase a pîine, tocmai a fost scoasă din cuptor și așezată, aburindă, pe masă. Aburii de pîine miros a sudoare de înger, care tocmai s-a străduit, de dimineață, să pună gustul și mirosul de măr în măr. Mirosul de măr e un fel de mireasmă de piatră încinsă pe care s-a lăsat, cu grație, un fulg de zăpadă. Zăpada miroase a alb. Albul miroase a rochie de mireasă. Zîmbetul unei mirese are miros de trandafir. Trandafirul miroase a lumină strecurată prin bob de rouă. Roua miroase a lacrimă de mamă. Iar mama miroase a căldură din vatră. Mai departe, este ordinea casei. Am spus cîndva, într-un poem, că inima miroase a căpșună coaptă și am crezut lucrul acesta. Am spus, în altă parte, că sufletul miroase a stea incendiată în cădere și vreau să cred că nu am greșit prea mult. Miresmele pe care le-am pierdut: al scrisorilor (de dragoste! pe atunci toate scrisorile erau de dragoste!) primite în adolescență, miros de cerneală, de transpirație a mîinii, a inimii, a sufletului. În minte, în inimă mai am mirosul/ mireasma cărții de debut, fiecare pagină mirosea a… veșnicie. Îmi amintesc, eram în anul 1985, cartea s-a tipărit la Bacău, un tipograf mi-a strecurat un exemplar, neoficial, am urcat în tren și după ce am început să citesc, să miros literele proaspăt impregnate pe hîrtie, am simțit, brusc, efectul drogului. În consecință, trenul nu a mai rămas prizonier al liniilor de metal și beton, ci a levitat pe deasupra munților printre care ar fi trebuit să se strecoare. Asociez cărțile importante citite în copilărie unor miresme greu de definit, care poartă numele autorilor. Astfel, miresmele de Shakespeare, de London, de Tolstoi, de Rimbaud, de Kafka, de Sadoveanu, de Blaga, de Eminescu, de Malraux, de Bacovia etc., fiecare bine individualizată, s-au adunat într-un paradis al miresmelor în care cititorul care am fost tinde/ speră, cu activă nostalgie, să mai ajungă vreodată.

 

Adrian BODNARU

Mi-am trăit copilăria la țară

Prima mea masă de descris, fiindcă alfabetul era încă departe de mine, a fost după-masa. Un fel de după viață a mesei, nu? A celei de prânz, mai ales. Care, odată strânsă, intra în după-masă cerebrală, eternă, devenind după-amiază – un loc al timpurilor fără frontiere, un Schengen fără Stamore sau Episcopii ale Bihorului.

Acum, la cincizeci de ani de atunci, masa de prânz mi se pare că nu colecționează decât după-mese clinice, tranzitorii, în care – ca la noi, oamenii? – „se vede“… stând la masă. De undeva de sus, de pe camerele de supraveghere ale localurilor, unde-i ajunge sufletul de balsa, oricât de tare și grea i-ar fi esența – stejarul sau fagul. Și totuși, și azi, în era după-amiezilor de-o clipă, ba chiar clipită pe an ce trece, tăblia mesei de prânz mi se pare ecranul cel mai limpede al copilăriei. Al miresmelor ei răspândite-n furniruri. De pin? De 123…4? Da, dacă nici picată cu ceara unei „cine romantice“ nu se deschide. Și dacă și mie mi-a plăcut friptura bine făcută, nu în sânge.

Mi-am trăit copilăria la țară și pot trece drept norocos pentru asta. Sunt? Nu știu și nici nu are importanță, așa cum nu mai contează că nu cobor nici azi, măcar pentru o țigară, în orașul meu natal, pe care l-am părăsit, fără amintiri, la nouă luni, după ce mă născusem acolo la șapte. „În sânge“ aveam mirosul prunelor culese din pom, al mărarului din grădină, al pâinii de la brutărie și din casă, al pisicii pline de boia, al petei albe din blana câinelui trecut printr-o ploaie de vară, parfumul merelor puse la uscat, pe ziare, în podul casei, unde câteva stive de cărți încă mai păstrau aroma cernelii pentru litera de plumb, al mingii de piele bătute în lucernă, al tutunului înșirat sub streașină, al fumului ieșind din coșurile caselor, al câmpului, mai ales al câmpului pe care-l călcam singur ceasuri în șir, iarnă, vară. Erau, pentru mine, miresmele vieții, nu însă și ale spectacolului ei. Celelalte, de pe „grătar“, țineau, într-adevăr, de show-ul acelui timp: mirosul catranului din traversele de cale ferată, al azotatului vărsat lângă șina pe care așezam câte un cui așteptând să treacă trenul și să am o lamă de briceag de-a gata, al motorinei ce desena curcubeie în bălți, al vopselei în ulei din pensula cu care mângâiam gardul și hainele mele, al dispensarului dintr-o comună vecină, unde mi se scotea, sub chelen, câte o așchie din deget, parfumul siropului cu sifon ce mă aștepta seara, pe tejghea, printre tractoriști, la bufet, al șopronului cu Tohanuri și Ukraine, lăsate de ceferiști când intrau în tură, al aerului din roțile bicicletei mele germane, oftând berlinez printre mărăcinii potecilor, sau al radiatorului Daciei, cu numărul 1-XX-2258, pe care o așteptam spre apus și care mă lăsa, la plecare, pe întuneric uneori, după canton, în dreptul indicatorului „sat tăiat“, ca să mai simt puțin mirosul mănușilor mamei sau al paltonului ei cu fulgi încă vii de zăpadă pe umeri… Apoi mirosul săpunurilor cu care mă spăla sâmbăta, când era apă caldă în oraș și când eram adus „acasă“ ca un „feral child“ și urcat în apartamentul de la etajul patru, unde, în baie, duminica dimineața, mă aștepta mirosul spumei de ras a tatălui meu înainte de vizita „la fabrică“, locul cu și mai multe miresme „bine făcute“: țigările chinezești, cafeaua proaspăt măcinată, apa de colonie a secretarelor. Pasul spre lumea ce urma să vină din clasa întâi, după numai câteva zile – și ele, incomplete – de grădiniță până la șapte ani și după atâta libertate încât nu poate încăpea nici acum în toată lumea asta mare și liberă a noastră era ca și făcut. Dar parcă nu încă… Încă plângeam când miresmele frizeriilor mă lăsau cu plete, însă cu unele mai scurte, mai puțin rebele, mai nevii.

 

Hanna BOTA

Colb umezit

Amintirea miresmelor se grupează în suflet, cuprinzând zone de viață și spații diferite. Aromele din bucătărie: cozonacii cu nucă și mac, scorțișoara gomboților cu prune, dospeala proaspătă pentru plăcinte, pâinea caldă scoasă din cuptor, apoi afumătoarea cu mirosul de slănină și cârnați atârnând deasupra fumului înecăcios; mirosurile din curtea cu animale: câinele, mieii abia născuți primăvara, blana lor când îi țineam în brațe, respirația lor, puișorii de găină și rățuștele cu puful moale lipit de obraz; miresmele din grădină și livadă: crinii mamei, crizantemele cu damful lor amărui toamna, după prima brumă, merele căzând din pom și putrezindu-se pe jos, mirosul de vară a lui tata și cel al ierbii proaspăt cosite de el se amestecă. De câte ori trec printr-un parc în care se tunde iarba, memoria olfactivă mi-l readuce în față pe tata cosind, hârșâitul lamei de coasă culcând iarba înaltă, în brazdele groase se ascund margarete și scânteiuțe retezate.

Era o zi de vară, să fi avut vreo 9 ani. Iulie fierbinte, toropeală după masa de prânz, un compot de vișine din cămara rece, zeama dulce, mirosul acrișor al fructelor. Mama îmi arată cum dinspre vest se îngrămădesc niște nori negri. Hai să adunăm iarba cosită alaltăieri de taică-tău, îmi spune, s-o fi uscat în canicula asta și e păcat s-o îmbibe ploaia, că se strică. Eu… amân. E atât de bună lenea în căldura asta, n-aș crede că vine ploaia. Se aude un tunet îndepărtat: ba da, chiar vine! O văd pe mama alergând cu o furcă, dau să iau grebla: nu, nu avem vreme de greblat, măcar să facem căpița. Las grebla și apuc o furcă, de undeva apare și fratele meu: repede, repede, va fi ploaie mare. Mirosul fânului răscolit îmi pătrunde nările, toată ființa! Lucrăm în mare grabă, cu forțe înnoite de teama ploii, de-acum tot cerul s-a înnegrit; mie mi-e frică de fulgere, știu că trag la fierul uneltelor. Și nu de mine mi-e frică, ci de cei dragi mie, mai ales când mama ridică furca foarte sus ca să așeze fânul pe căpița care se tot înalță. Fratele meu mă aburcă pe maldărul de fân clădit, să-l calc cu picioarele, să se așeze mai bine. Sunt sus de tot și cu cât îndes fânul, mireasma de flori uscate mă învăluie. Repede, repede, mai avem puțin. Cad rar picături mari cât nucile. Mirosul de iarbă uscată se amestecă tot mai tare cu mirosul de fân umed, cu praful vegetal de pe pielea mea, cu mirosul de transpirație, cu munca finalizată, cu bucuria că am apucat să terminăm… Fratele meu mă ajută să cobor din vârful căpiței, fulgeră și trăsnește puternic, s-a dezlănțuit ploaia. Colbul de pe drum se umezește, miroase atât de frumos după fierbințeala uscată a zilei de iulie. Stau pe treptele casei, sub streașină, și privesc ploaia torențială, rățuștele se scaldă în băltuțele din curte, fericite pentru apă. Mama mă laudă: fără tine n-am fi terminat la timp, ești mică și slăbuță, dar ești foarte puternică, văd că nu te tragi înapoi de la lucru. Ce bine că am terminat. Mai vrei compot?, mă întreabă. Da, și o felie de pâine din cuptor, s-a păstrat călduță încă sub ștergar, untul se topește imediat. Miroase atât de bine. De fapt, miroase a bine.

 

Liviu CAPȘA

Raiul ascuns

Nu există prilej mai bun pentru o reîntoarcere în vremurile copilăriei decât la sărbătoarea Crăciunului, cu tot alaiul ei de colinde și sănii cu reni zburători, cu darurile de sub sclipirile bradului și imaginea ieslei din care pruncul Isus privește pentru prima dată lumea în care va intra să-și desăvârșească condiția sa umană, să-și împlinească destinul. E timpul când liniștea și pacea interioară te izolează pentru câteva zile de tumultul vieții cotidiene, de grijile, îndatoririle și urgențele care îți acaparează viața, dar care îți dau și un rost, în această neîncetată cernere a anilor. Este, cum spuneam, o reîntoarcere într-un rai tot mai îndepărtat, tot mai ascuns în încercarea sa de a se proteja de partea urâtă a lumii, care, azi, mai mult ca oricând, îi răvășește și-i mutilează chipul. Un rai care se opune barbariei și dezlănțuirilor primitive, dorinței de a domina și a înlocui iubirea cu ură. Cine reușește acest minunat refugiu, fie și pentru o perioadă limitată, va constata că vârsta este doar o convenție, căreia ne supunem din comoditate și obișnuință. Pentru mine, prilejul fast de-a retrăi „miresmele copilăriei“, a fost și scrierea celor patru cărți pentru copii, cu personaje din lumea basmelor și „animale-fantezii adunate-n poezii“, împrejurare care, de fiecare dată, mi-a modificat în bine relația cu numărul anilor, cu mine cel de azi; mi-a dat acea stare de grație în care lumea poate fi modificată potrivit voinței tale, act care nu poate fi decât privilegiul vârstei când totul e posibil; când în fuiorul fumului urcând din horn, în plutirea saniei peste beteala zăpezii și în sclipirea veselă a stelelor vezi chipul pur al eternității.

Este necesar să ne reamintim, măcar din când în când, îndemnul Sfântului Francisc de Assisi, cel veșnic iubitor a tot ceea ce poartă o inimă în piept, prin care ne cerea „să ne trăim toate copilăriile“, adică să păstrăm în viață acea prospețime a spiritului care știe să prețuiască și clipa, dar și durata. Reîntoarcerea în copilărie înseamnă o retrăire a jocurilor, poveștilor și basmelor în care lumea începea de la fereastra și din pragul casei tale și se întindea până dincolo de nori și de orizontul alunecat peste pământ și ape. O lume în care ai voie, cum ne îndeamnă Pascal Bruckner în minunata sa carte, O scurtă eternitate, „să le înflorești“, să încalci reguli care îți mărginesc visele, să îți părăsești, de câte ori vrei, „locul“, să ignori, cât mai mult timp, „himerele sociale“. Astfel, povara „vârstei filozofice“ va fi amânată cât mai mult posibil, în „beneficiul“ ineditului, firescului, autenticității.

Din lada amintirilor, scoți, rând pe rând, chipuri de altădată, întâmplări uitate, jocuri și lucruri care ți-au bucurat copilăria, și te minunezi de prospețimea lor reînviată ca de apa unui fluviu care se întoarce la izvoare. Omagiezi astfel miresmele unui timp, ale unei copilării, pe care le reînnoiești într-o realitate a altor vremuri, le redai savoarea pe care nimeni și nimic nu o poate înlocui. Nu trebuie să ne ascundem candoarea copilăriei, a „sufletului care înflorește și a spiritului care se deschide“, cum formulează Gaston Bachelard înaintarea spre maturitate, ci s-o însoțim cu nevoia de-a admira, de-a fi mereu proaspeți în fața noului, a provocărilor, a depășirii limitelor. În această lume, tu, cel din copilărie, cu mirările și căutările tale, cu tainele micilor rătăciri, te regăsești, ești același, dar sub „forma“ altuia, cum ar spune Hegel, care încearcă să uite rutina, resemnarea, oboseala. Ține deci de noi ca și „primăvara indiană“ a copilăriei să rămână la fel de pură și luminoasă în „vara indiană“ a vieții, adică să nu uiți niciodată acea „conversație“, cum o numește Socrate, pe care „sufletul o poartă cu tine însuți“.

 

Vitalie CIOBANU

Calul meu alb

Pentru mine „miresmele copilăriei“ se asociază mai ales cu sărbătorile de iarnă. Mergeam de la Florești cu părinții și cu fratele meu Vlad la Vărvăreuca, peste Răut, de 7 ianuarie, de Crăciunul pe stil vechi, la bunici. Le spuneam Tata din Deal și Mama din Deal, pentru că aveau casa la marginea satului, pe o costișă, nu departe de stâncile priporoase ale râului. Acolo ne regăseam cu verișorii noștri, 6-7 suflete, băieți și fete. Cei mari rămâneau în casă, la masă, să depene amintiri, să stea de povești, iar noi, copiii, porneam prin sat cu colindatul. Aveam, cum se pune, și noi povestea noastră, înotam prin zăpezi ca Vânătorii lui Breugel cel Bătrân. Din „tabloul“ în care eram lipsea doar porcul pârlit cu paie sub streașina vreunui șopron, pentru că hălcile de carne atârnau în podurile caselor sau luaseră forma unor sarmale pe masa de sărbătoare. În vale, până nu cădea de tot întunericul, în iezerele înghețate ale Răutului vedeai băieți bătând pucul cu niște bețe de hochei improvizate, strigătele lor se auzeau până hăt departe. Ger aspru, omăt pân’ la genunchi. Ne mișcam pe potecile abrupte, pe lângă zidișoarele de piatră și trunchiuri răsucite de salcâmi, care împrejmuiau ogrăzile, spre gospodarii unde trebuia să ajungem cu colinda. Nu băteam la poarta oricui, mergeam mai ales la rude sau la anumiți oameni din sat, apropiați, pe care noi, orășenii, nu-i prea știam, dar ne lăsam pe mâna verilor noștri. Eu eram cel mai mare din ceată, dar fără veleități de căpitan, decât că aveam grijă ca vreunul din cei mici să nu rămână în urmă și-i strigam pe ceilalți, mai repeziți, să mergem toți odată. În seara de Crăciun porțile sunt desferecate. Străbăteam în lătratul câinilor, până spre fereastra cea mai luminată, și strigam către gazde: „S’colindăm? S’colindăm?“ Perdeluțele se dădeau la o parte și începeam colinda satului Vărvăreuca: „Ici în vale, la izvoare (2), Volerom/, Om și flori de măr// Cresc doi meri și doi prăsazi (2), Volerom,/ Om și flori de măr// De tulpină depărtați (2), Volerom/ Om și flori de măr// Da’ în vârfu-i cine șede (2), Volerom/ Om și flori de măr// Ilenuța cea frumoasă (sau Măriuca sau Nătălița… după numele gospodinei sau a fetei celei mari din casa cu pricina)…/ Volerom,/ Om și flori de măr…“ Eram răsplătiți cu mere, nuci, bomboane, turte și mai rar cu ruble, cele mai râvnite. Ne întorceam într-un târziu, acasă, răbegiți, uzi din cap până-n picioare, dar bucuroși de isprava noastră. Ne mai amintim și azi cu verii, câți mai sunt împrăștiați prin lume, despre serile de Crăciun, când ne adunam mai multe neamuri la bunei…

Acum câțiva ani, într-o altă iarnă, înainte de pandemie, mă duceam să-mi vizitez doi unchi la Vărvăreuca, ultimii pe care-i mai aveam, și-o luai pe de-a dreptul, pe o cărare în pantă, ca să scurtez drumul. Și când am ajuns la râpa adâncă și cotită care spintecă vechea vatră a satului, am văzut deodată în depărtare un cal alb, slobod, săltând peste movile. Era zăpadă, multă zăpadă, cum n-a mai fost în iernile ce-au urmat. Nu știu cum și de unde apăruse acolo. Am rămas mut de uimire, privind minunata arătare. Și m-am gândit că e un simbol al purității, salutul pe care mi-l adresa îndepărtata mea copilărie, topindu-se în strălucirea dealurilor ninse…

 

Ion COCORA

Un spațiu imaginar

Nu cred că există cineva să nu-și considere copilăria un capitol de referință, memorabil, al propriei existențe, indiferent de epoca când și modul cum s-a consumat. Nu cred că există cineva să nu fie tentat să-și întoarcă privirea, fie din perspectiva vârstei mature, fie a senectuții, și să adulmece miresmele miraculosului tărâm, deseori ajungând să se identifice cu un spațiu imaginar, chiar și în cazul când acestea numai „miresme“ nu au fost. Sigur, nu însă ca pe o abstracțiune, într-o accepțiune generală, ci ca pe ceva intim, personal, păstrat undeva pe rafturile memoriei, ori, mai exact spus, în adâcurile ființei. Deși e profund grefată pe fundalul unui timp istoric și mediu social anume, copilăria nu e aceeași de la un ins la altul, ea fiind condționată exclusiv de biografia, familia și prezentul celui căruia aparține. E supusă, apăsat subiectiv, capriciilor unei sensibilități proprii și naturi psihice distincte.

Ion Creangă, în celebrele sale Amintiri din Copilărie, scrie pagini pline de evlavie și umor care nu încetează să fascineze, dând senzația că încorporează în ele o metafizică a facerii: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!“ Astfel de rânduri, citite astăzi, par mai degrabă că au un substrat mitologic, atât prin lexicul lor, cât și prin dimensiunea lor spirituală, proiectându-ne pur și simplu eul într-o realitate cel puțin fabuloasă. Născut cu o sută și unu de ani după Creangă, așadar, primii ani ai copilăriei mele, am în vedere momentul când am început cât de cât să o conștientizez, au coincis cu anii finali ai celui de Al Doilea Război Mondial. Nu înțelegeam atunci prea multe din cele ce se petreceau în jurul meu. Îmi amintesc că foarte puternic am fost marcat de faptul că tata încă de pe când nu apucasem să gânguresc primele cuvinte era plecat pe front, iar în fiecare duminică bunica mă lua cu ea la biserică să ne rugăm să se întoarcă acasă viu și întreg. Într-adevăr, s-a întors în toamna lui 1943, nu acasă însă, ci rănit, după luptele de la Stalingrad, în spitalul improvizat în clădirea Liceului Dragalina din Oravița, oraș la vreo șase kilometri depărtare de Greoni, satul meu cărășan, pe care l-am văzut pentru prima dată atunci când am mers să-l vizitez pe tata. Copilaria a însemnat în tot o succesiune de evenimente. Camuflajele puse la ferestre noaptea, avionul aterizat pe islazul satului la care toată lumea a dat năvală să-l privească, terminarea războiului, despărțirea părinților, stabilirea mamei biologice la Reșița, boala de febră tifoidă și internarea în spital, tot la Oravița, foameta, cotele, întovărășirile, luarea cailor la colectiv, nopțile și zilele când am plâns după ei, recăsătorirea tatei, avalanșa de năzdrăvănii ale unui copil inventiv, neastâmpărat, cu poftă de învățătură, distins în anii de școală totdeauna cu Premiul I… Acesta e și motivul pentru care, după absolvirea a patru clase, am suferit cumplit când bunica, tata și mama vitregă au decis, fiind singurul lor urmaș, să întrerup școala, așa cum o făcuseră majoritatea colegilor mei de primară, convingându-mă că locul meu e să rămân lângă ei și să-mi iasă din cap aiurerile de a mă face domn. Dar iată că, deodată, în anul 1951, chiar de Rusalii, 17-18 iunie, satul se trezește potopit de o dramă greu de închipuit: peste douăzeci de familii de așa-ziși chiaburi sunt deportate în Bărăgan. Jale mare și multă suferință. Împotriva voinței tatei și a noii lui soții, o femeie de o hărnicie dusă până la sacrificiu, bunica hotărăște și cuvântul ei e lege: „Ioane cu maica, cum vezi, pe noi ne-a bătut Dumnezeu, comuniștii ăștia au venit și nu mai pleacă. Așa că la toamnă va trebui să te sui în tren și să mergi la Reșița la mumă-ta și să-ți reiei școala“!

Aici închei, punând punct provocării dumneavoastră cu un poem destul de recent, iluzionându-mă că are tangență cu tema în discuție, desigur, privind-o în evoluția ei prin raportare la generații diferite: „Nopțile nu mai sunt ceea ce au fost odinioară//copiii nu mai aud strigoii în pod chiuind bezmeteci/lovindu-se unul pe altul cu ceea ce le pică în mână//copiii nu mai sar din somn săși strige bunica/să vină cu cățuiul plin de jăratec și tămâie să se roage/să fie dezlegați de vrăji și săi alunge//copiii își strigă acum mamele să vină să asculte cum/vecinul de la etajul de deasupra își bate nevasta alergând-o// din dormitor în bucătărie cu furtunul de la aspirator//în cimitir morții pierzându-și deprinderea de a se face strigoi/ exersează deschiderea ochilor și se pregătesc să emigreze.“

 

Vasile DAN

Există și copii bătrîni…

…solitari, introvertiți. Eram unul dintre ei, cred. Cînd aceștia deschid gura, te șochează. N-au mirarea nativă proprie vîrstei, n-au inocența, n-au reverența aceea, fie și mascată, în fața unui adult. Ba mai mult, în preajma celor de-o seamă cu ei – cei veseli, jucăuși, poznași, cu reflex gregar – stau deoparte visători și critici: ei au experimentat jocul lor de demult, de cînd lumea. Oricum, dinainte lor.

Cum eram primul născut într-o familie numeroasă greco-catolică, eram de mic copil un incredibil înlocuitor de cap de familie. Tata era mereu dus de acasă cu zilele – cumpăra vaci din tîrguri ardelenești pe atunci vestite (Huedin, Turda, Lechința, Sărmaș), după care le revindea la un preț mai bun peste o săptămînă-două, bine ghiftuite, țesălate, spălate în apa generoasă a Mureșului care trecea chiar pe sub grădina noastră. Le vindea marțea în tîrgul din Luduș. Piciul din mine era mai-marele casei, mama fiind copleșită cu treburi, cu frații și surorile mele mai mici. Primăvara, vara și toamna, tata mă urca dis-dedimineață, pînă nu răsărea soarele, la muncile cîmpului. Lucram în rînd cu el de toate. Cînd să mai gust „miresmele copilăriei“? Apucam totuși să mai citesc, pe la doisprezece ani, la lampa de petrol, cu fotoghin, mai pe ascuns, că totul costa bani, cărți de la biblioteca comunală, cele mai multe rusești de război, pînă m-am prins de la început cine învinge și cine cîștigă întotdeauna, dar și mari clasici ruși care îmi plăceau nespus. Citeam și poezie: Coșbuc și Eminescu. Îl gustam în mod deosebit în proză pe Pavel Dan. Citeam Priveghiul și Urcan bătrînul de nu știu cîte ori. Autorul, Pavel Dan, era, îmi spunea mama, de-al nostru, sîntem neamuri cu el, e din satul vecin, din Triteni. Asta mă lăsa și pe mine visător: ce-ar fi să-i semăn?

În fine, copilăria mea nu are nimic comun nici cu cea a copiilor mei, nici cu cea idealizată în general și pretutindenea. Abia acum am început și eu să mă copilăresc, ca să zic așa, ca septuagenar.

 

Nichita DANILOV

„Copilăria, cea mai fericită vârstă“

Copilăria este cea mai fericită vârstă a omului. Ea se învecinează cu paradisul. Câteodată, însă, atunci când intervine pedeapsa, se învecinează și cu infernul. Indiferent dacă ești bogat sau sărac, fericirea e una și aceeași. Uneori, în casele mai sărace, bucuria e parcă și mai mare decât în alte locuri. O simți după cum pâlpâie candela sau lampa așezată pe masă, nu departe de-o ferestruică străjuită de-o perdea. Modul cum umbrele din casă se perindă pe pereți îți poate arăta dacă o familie trăiește în curățenie și fericire, trecând peste micile necazuri ale vieții, sau nu. Chiar și în vremurile de restriște, copilul viețuiește fericit în lumea lui. Poate doar în perioadele de foamete când trupul i se chircește și ochii i se măresc ieșind aproape din orbite, sufletul său trece prin încercări grele, apropiindu-se de moarte. Am avut norocul să mă nasc într-un timp în care spectrul războiului și cel al foametei se îndepărtaseră de lume. Persista doar amintirea lui. Dar eu nu trăiam încă din amintiri, ci din ceea ce-mi oferea din abundență fiecare clipă. Vara eram liber ca pasărea cerului. De dimineață și până se întuneca mă bălăceam la iaz. Sau mă cățăram împreună cu alți copii în mălini și în teii crescuți în ograda bisericii. Ne făceam un fel de cuiburi în copaci. Un fel de chilii, în care și trăgeam un pui de somn câteodată. Adunam grămezi întregi de frunze de tei și le mestecam îndelung, așa cum o făceau și caii, și vacile, și caprele pe care le avem prin curți. Ne mai plăceau, de asemenea, și frunzele de agriș și clopoțeii, pe care primăvară îi culegeam hălăduind prin lunci. Ne mai plăceau lalelele, dar mai cu seamă viorelele și crinii. Mâncam și florile de mac, dar și căpățânile verzi, din care se prelingea un lichid lăptos, amărui. Adunam provizii de frunze, de flori și fructe și ne urcam cu ele în copaci. Cățărați acolo, vedeam de la înălțime granița: o fâșie arată ceva mai îngustă, românească, și încă una, de două ori mai lată, granița sovietică, ambele străjuite de câte un gard de sârmă ghimpată. Dincolo de graniță, străluceau cupolele bisericilor și mănăstirilor de la Fântână Albă, locul de naștere al mamei mele. Acolo se afla și casa bunicilor pe linie maternă, pe care ei o părăsiseră imediat după închiderea graniței, refugiindu-se în România, împreună cu cele trei surori ale mamei: Anna, Nastasia și nașă-mea, Elisaveta.

Când am crescut un pic mai mărișor, toamna coceam cartofi fierți, înjghebând un foc din coceni și crengi uscate chiar pe mijlocul graniței. Altădată, tot toamna, când pășteam vacile, înjghebam un fel de horă pe fâșia arată, jucam alergând în cerc unii după alții într-un ritm din ce în ce mai îndrăcit, până bătătoream bine locul. Atunci când observam chipiurile patrulelor, ne ascundeam în tufișuri sau în dosul cocenilor de porumb stivuiți pe câmp. Soldații se prefăceau că ne caută, dar bănuind că au de-a face cu năzdrăvăniile unor copii, ne lăsau în pace. De vreo două ori însă, ne-au dus aliniați la pichet și a trebuit să vină părinții sau bunicii noștri ca să ne scoată de la arest.

Tot legat de jocurile din copilărie. Pentru că părinții mei aveau prisacă, mi-am înjghebat și eu în spatele casei, în apropierea saunei, în dreptul căreia curgea un izvoraș gingaș al cărui susur îl ascultam cu uimire, o stupină pe care am umplut-o cu faguri de bondari. Alergam după ei desculț pe uliță și pe câmp și când le găseam cuibul, săpam până dădeam de faguri, pe care îi luam cu tot cu insecte și îi aduceam acasă. Zile întregi stăteam culcat în iarbă și ascultam cum zumzăie în jurul meu bondarii.

Am mai spus-o și repet și acum: m-am născut la marginea dintre lumi şi, aș putea spune, chiar la marginea istoriei, într-un sat situat la graniță, unde harta României se agață în cui. Mi-am trăit copilăria acolo, exilat într-un fel de Ev Mediu, având impresia că mă aflu în centrul lumii. În plină eră proletcultistă, în satul meu credința, portul, datinile şi obiceiurile rămăseseră neschimbate de câteva veacuri. Mă sculam trezit de sunetul clopotelor şi mă culcam privind strălucirea acelorași clopote albite de razele lunii. Dumnezeu era acolo, prezent în fiecare loc, în fiecare fir de praf, în fiecare fir de iarbă şi în fiecare așchie sărită de pe trunchi, și faptul acesta era pentru noi lucrul cel mai important. Binele și răul se amestecau de-a valma, şi pentru a le putea separa, trebuia să apelezi la rugăciuni. În afară de Dumnezeu, mai era însă şi granița. O graniță încă proaspătă, dureroasă, ca o rană vie arată în piept. Ea fusese trasată între satul meu, Climăuți, şi satul unde se născuse mama, Fântâna Albă, acolo unde a avut loc pogromul. Ea separa două lumi, a noastră şi cea de dincolo. Şi dacă la Climăuţi te puteai întâlni cu îngerii lui Dumnezeu pe pajiște, la cimitir sau pe ulițele satului, dincolo de granița marcată de un gard înalt de sârmă ghimpată şi câțiva stâlpi indicatori, îngerii fuseseră alungați, şi în locul lor bântuiau patrulele de soldați şi de milițieni ai lui Anticrist…

Îmi revine în mine mereu o scenă trăită în copilărie. Într-o dimineață, când abia se crăpa de ziuă, mama m-a sculat din somn și m-a luat cu ea pe câmp. Era vară. Mergeam cu picioarele desculțe prin praful drumului îmbătat de mirosul de ierburi și de răcoarea dimineții. Satul abia se trezea din somn. Se auzeau mugind vacile, fornăind caii și cântând cocoșii. Am mers o bună bucată singuri, apoi ne-am întâlnit cu mătușile mele care ieșiră din casă târând după ele câteva boccele. Mama avea și ea un astfel de bagaj. Eu mă țineam după fustele lor, târând un băț prin praf. Curând am ieșit pe câmp. Satul rămăsese în urmă. Ne-am îndreptat spre graniță. Ajunși în apropiere, femeile m-au lăsat pe malul pârâiașului ce susura printre mălini și tufe de răchită și au plecat mai departe, îndreptându-se spre un loc unde fâșia arată era ceva mai îngustă. Acolo s-au oprit și ascunzându-se prin tufișuri și-au despachetat bagajele. Apoi le-am văzut cum treceau aplecate granița, ferindu-se pe cât era posibil să fie văzute de grăniceri. Își puseseră deasupra capului niște ramuri de răchită. Păreau niște tufișuri în mișcare. Apoi, oprindu-se în loc, au început să arunce peste gardul de sârmă ghimpată pachetele cu mâncare și haine pentru rudele și prietenii rămași dincolo, în satul vecin ocupat de sovietici, Fântâna Albă. Le aruncau hrană și haine, căci acolo, din câte am înțeles, domnea o sărăcie cruntă. La noi încă nu venise colectivizarea și trăiam destul de bine. La scurt timp după ce pachetele se rostogoliseră dincolo de fâșia arată, au apărut tot niște femei, care le-au cules din iarbă și s-au făcut nevăzute. S-au întors în scurt timp în locul unde mă lăsaseră. Ei bine, în răstimpul în care mama și surorile ei aruncaseră clandestin peste graniță pachetele învelite în cârpe, eu am stat uitându-mi fascinat la undele pârâului ce susurau peste ierburi și pietre. Priveam fascinat la jocul salamandrelor ce se ridicau la suprafața apei, apoi se cufundau înapoi, ascunzându-se printre pietrele înverzite. Erau atât de frumos colorate, încât aș fi vrut să le prind și să le aduc acasă într-un borcan, pentru a le arunca apoi în fântâna noastră plină de broscuțe și de pești. Priveam salamandrele, dar aruncam din când în când și ochii înspre graniță.

Aceasta e una din cele mai stranii și mai plăcute amintiri legate de copilăria mea. Da, am fost un copil fericit. La fel de fericit precum au fost și sunt aproape toți copiii din lume.

 

Gellu DORIAN

Copilăria, ca un rug de floare…

Memoria olfactivă, după şapte decenii de viaţă, poate readuce, nu în nări, ci doar în mintea plină de tot felul de noxe, aromele unei bucătării în prag de sărbătoare, ori mirosul de sînge proaspăt ieşit din gîntul porcului înjunghiat de casap în zorii zilei de Ignat, ori mirosul de păr pîrlit al şoriciului primit odată cu beşica pe care o puneai la uscat şi, plină cu grăunţe, o foloseai de Anul Nou. Încerci acum să adulmeci, prin trecerea anilor, toate acestea, şi-n memorie nu se iscă nostalgii ale acelor vremuri, care aduc cu ele boarea aceea de mirodenii ce adăstau în jurul mamei, aşa cum boarea aburilor dulci o simt şi acum cînd pun pe aragaz laptele la fiert. Dar cele mai insistente şi cu o frecvenţă regulată sunt miresmele florilor de primăvară. Ghioceii nu aveau miros, dar erau cele mai aşteptate flori după iernile pe care acum nu le mai vedem aşa cum erau altădată. Nici viorelele nu miroseau, dar ele erau cele care făceau ca primăvara să fie sigură. Nici brînduşele nu aveau miros, în timp ce brebeneii adunau albinele trezite din somnul din tuburile de stuf de la streaşina casei. În timp ce lăcrimioarele, mărgăritărelele acelea fără număr de prin pădurile prin care am copilărit, îmbibau atmosfera cu un miros ce-mi stăruie şi acum în nări, aşa cum florile zarzărilor, prunii înfloriţi din livadă se luptau cu fulgii de nea şi de multe ori se pierdeau sub rapacitatea acestora; florile merilor şi perilor, ale gutuilor, toate aveau menirea să se adune în memoria mea ca nişte comori ale copilăriei. Erau de pe atunci un balsam al sufletului încă neştiutor al durerilor de mai tîrziu, cînd, plin de amintirea lor, cutreier livezile de acasă.

În sărbătorile de iarnă, damful afumăturilor, al cîrnaţului, al covrigilor şi colacilor, al merelor scoase din lăzile cu fîn, cînd afară erau minus douăzeci de grade, iar aroma merelor ne făcea să atingem culmile fericirii, erau, şi ele, miresmele copilăriei. La Paşti, mirosul cozonacilor, al păştilor rumene, cu brînză, pline de aromele esenţelor şi ale zahărului vanilinat, mirosul de friptură de miel, al ouălor închistrite, cu acel şmag de ceară, tras cu chişiţa pe coaja albă a oului fiert, ori al fumului de lumînare de la nopţile de denie de dinaintea Învierii lui Isus Hristos, la fel, erau miresmele copilăriei.

Toate astea sunt ca un odor, ca un olm pe deasupra trecerii timpului, îndulcind miroazna acelor vremuri ale copilăriei, perioada cea mai plină de fericire din viaţa unui om. Acum, aceste miresme ale copilăriei sunt chinuitoare, gata să te rostogolească în timp, doar atît, cît să închizi ochii şi să visezi, doar să vizezi la ele. Or, un miros aparte, cel de cerneală îmbibată pe degetele ce ţineau tocul de lemn cu peniţă, cînd am început să scriu, îmi stăruie şi acum în nări, cînd scriu, deşi nu mai folosesc tocul ori stiloul. Însă în această stare de aducere aminte, nu miresmele copilăriei sunt cele palpabile, ci esenţa lor, care nu poate fi alta decît ceea ce a fost copilăria ta, care abia de le percepea, le înţelegea, dar erau cele care-ţi dezvoltau simţurile, cu care mai tîrziu ai fi putut fi bucătar, somelier, parfumier, orice altceva ce ţine de olfactiv. Cînd mirosul dispare, aşa cum a dispărut pe perioada tristei pandemii recente, te simţi ameninţat, aşa ca un bolnav de Alzheimer, care uită ce a memorat ultima oară, şi treptat pînă ce uită ce a memorat în copilărie. Cînd toate aceste simţuri primare dispar, dispare totul, implicit copilăria. Atîta timp cît ne aducem aminte, suntem încă tineri, chiar copii. Iar copiii au în nări toate miresmele care, cu timpul, îi maturizează, pînă la esenţializarea acestora. Da, copilăria ca un rug de floare mai vine cîteodată, şi mă doare…

 

Ovidiu DUNĂREANU

Tărâmul de poveste

Toată copilăria mea s-a petrecut la Ostrov, pe malul Dunării, în colțul îndepărtat de sud-vest al Dobrogei, izolat lângă graniță. Din sat se ieșea foarte greu spre un oraș. Ca să ajungi la Călărași, trebuia să treci fluviul până pe brațul Borcea cu vaporul. Copiii nu făceau așa ceva, nu aveau voie de la părinți să se aventureze în asemenea escapade.

Constanța, marea, litoralul erau la distanță. La ele, din partea aceea a noastră, ajungeau puțini într-o viață. În această situație, mie, care eram de felul meu un singuratic și un iscoditor la ce se întâmpla în jur, ce-mi rămânea de făcut?! Întâi și întâi, să-mi văd de școală, iar atunci când aveam timp liber să hoinăresc fără nicio opreliște prin locurile din apropierea Ostrovului, pe unde nici cu gândul nu gândeai, spre a le descoperi în dimensiunile lor depline, care însemnau: brațele Dunării, insule, păduri, dealuri, platouri și câmpuri, văi, canarale, derele, ghioluri și câte încă, unele mai spectaculoase și mai încântătoare decât altele. Eram un cotrobăitor neobosit al acelui meleag de care nu mă săturam niciodată în a-i afla tainele și minunățiile, cu o fervoare ieșită din comun. Priveliștea impunătoare dintre cer, pământ și apă mă atrăgea nespus. Era o dimensiune cosmică unică acolo, care mă lăsa fără grai. Și ce putea fi mai de neasemuit, decât unul dintre nenumăratele și irezistibilele momente din copilăria mea, caremi vine la nimereală acum în minte, când stau și mă întreb, câți alți copii au avut șansa să trăiască ceva asemănător și să simtă ce am simțit eu atunci?! „Vara, la răsăritul soarelui, fluviul îmi lua ochii, părea o vatră imensă din care curgea o lavă de aur. Iar eu, de unul singur, o făptură subțiratică și neprihănită, dar temerară, la gura Privalului ce venea din Ghiolul Bugeac, vârât în apă până la brâu cu undița în mână și traista pe după gât, nu mai dovedeam să prind ciortani și carași miraculoși, lăsându-mă învăluit de acea vâlvoare ca o vrajă cerească. Între cer și apă trăiam fermecat o stare de bucurie inefabilă, de imponderabilitate, de zbor, de libertate fără margini.“ Atunci cred că am învățat lecția rară și nepieritoare a ceea ce înseamnă frumusețea desăvârșită. Și tot atunci am prins să năzuiesc spre puritate și înalt. Pe amândouă le-am purtat în mine de la acea vârstă ca pe niște focuri vii, care mi-au iluminat cugetul și calea în viață. În același timp cu peisajele dumnezeiești, mă impresionau și oamenii de-acolo, oameni cu sufletul curat și deschis, cu darul visătoriei și al povestitului, de o inteligență nativă rar întâlnită. Trăind de generații pe dealurile din marginea Dunării se îndârjeau să reziste și să păstreze o lume numai a lor, arhaică, legendară, de mare probitate. O lume care purta cu ea întâmplări, adevăruri, datini din timpuri getice, romane, bizantine, de pe timpul turcilor și a puternicei colonizări românești de după 1878. Era lumea străbunicilor, bunicilor și părinților mamei mele, impresionantă, cuceritoare, temeinică. Între hotarele acelei lumi, în obiceiurile și legile ei nescrise am crescut și m-am format, copil și adolescent, învățând lucruri ce nu se uită niciodată și care, mai târziu, unui om cu îndemânarea scrisului, îi pot fi de mare folos.

 

Mihai FIRICĂ

Un val de nostalgie olfactivă

Odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama că schimbarea anotimpurilor îmi stârnește nostalgii pornite din anii petrecuți împreună cu familia cea mare, adică alături de familia mea și bunicii din partea tatălui. Undeva la marginea Craiovei, într-o zonă care și-a păstrat un fel de aspect rural chiar și astăzi. Adeseori, memoria mea se reaprinde la întâmplare pentru a-mi readuce miresmele anilor luminoși. Cărți vechi, învelite într-o piele lăcuită, cu pagini mirosind a cerneală ca la prima deschidere. Zeci de volume despre istorie și religie, urmate de îndelungi discuții cu bunicul. O persoană energică și cu un special spirit antreprenorial care, dacă ar fi avut vârsta potrivită după 1990, sigur putea să dezvolte afaceri de succes. Își împărțea timpul între familie, atelierul de fabricat mașini de tricotat, apicultură și comunitatea adventistă.

Micul meu univers se întindea pe întregul spațiu al unei curți ample, reunind proprietățile celor două familii, în care existau o sumedenie de pomi fructiferi, alei cu flori, curți de păsări și animale de curte. Miraculosul migdal din fața casei bunicilor, cu flori care acopereau zona de la intrarea în casă, a rămas în memoria mea puternic legat de primele iubiri. Volumul meu de versuri Dragostea cu parfum de migdale amare are amprenta acelor ani. Dar majoritatea aromelor copilăriei provin din stupărit, activitate pe care bunicii au dezvoltat-o ca o tradiție de familie, întreruptă la mine din cauze mai mult sau mai puțin subiective. Tot ceea ce bunicii produceau din stupărit era de o calitate recunoscută și căutată de comunitate. Și cam toate miresmele acelor ani sunt legate de evenimente semnificative, odată cu recuperarea lor de către memorie reînviind și aroma din momente distincte.

Au pierdut mult cei care nu știu mirosul de propolis, polen, faguri cu miere sau lăptișor. Rând pe rând, albinele din mai multe generații lucrau de-a lungul a trei anotimpuri – miere de salcâm, rapiță, floarea soarelui, plante de câmp, rapiță sau tei. Aproape transparentă, mierea de salcâm era prima din seria producțiilor pe care bunicul o turna în borcane de dimensiuni și forme din cele mai atrăgătoare. Cea mai puternică amintire din numeroasele ocazii când mergeam la stupină, unde amplasa stupii și ciudata casă-remorcă a albinelor, o păstrez dintr-o pădure de salcâm. Mireasma florilor catifela aerul prin îmbrățișarea ramurilor unite parcă pentru a acoperi cerul, alb așa cum vedeam doar iarna pe crengi. Străbăteam pădurea în care salcâmii făcuseră un labirint de coridoare, rătăcind de-a lungul întregii zile. Nu oboseam. Cu o carte, așezat pe iarba nu foarte înaltă, timpul părea că se scurge lent, aidoma mierii adunate cu centrifuga bunicului, o ingenioasă mașinărie în care se așezau ramele cu faguri. Lent, valul fluid al nostalgiei olfactive cuprinde întreaga perioadă a copilăriei, un soi de înveliș în care cei mai curați ani sunt închiși ca într-o cutie magică pe care o port pretutindeni – o capsulă de energie și un reper pentru a nu rătăci în modernitatea brutală a lumii.

 

Horia GÂRBEA

Locomotive stricate și alte nostalgii

Am o memorie olfactivă foarte bună, dar greutatea e să descriu miresmele în cuvinte. În copilărie nu am avut ocazia să memorez mirosuri din natură, ci pe cele urbane sau, mai puțin, ruralecasnice.

Casa în care mi-am petrecut copilăria și adolescența avea o mireasmă plăcută, a ei, pe care o regăseam la sosirea din vacanțe. La absențe mai scurte, n-o mai sesizam. Un miros care îmi aduce nostalgii este cel „de locomotive stricate“, cum îl numeam. De fapt, în copilăria mea, multe case din zona unde locuiam: Foișor-Pache-Hala Traian, dar mai ales spre margine, pe Calea Moșilor încă nedemolată, spre Obor, sau spre Vatra Luminoasă, se încălzeau cu lemne și cărbuni. De aceea, de la mijlocul toamnei, aerul mirosea a cărbune ars, precum locomotivele cu abur care-mi plăceau foarte mult. Un miros pe care-l găseam frumos și mă bucur cînd îl mai întîlnesc, tot mai rar, este cel al podelelor din scînduri de lemn spălate cu petrosin. Pentru că astfel mirosea un mic, dar foarte îndrăgit de mine, magazin cu jucării de pe strada Lipscani. Tot aroma aceasta o avea magazinul „universal“ din Poiana Țapului, locul vacanțelor mele montane. Acolo se aflau tot felul de obiecte fascinante, dar și niște dulciuri aparte, grosolane desigur, dar care pe noi, copiii, ne mulțumeau pentru că le găseam doar acolo și deci numai în vacanțe. Ne erau date de cei mari numai însoțite de previziunea dojenitoare: „o să-ți strici dinții“.

Aceasta, din fericire, nu s-a împlinit. Îmi amintesc că, iarna, rufele erau duse la uscat în podul micului bloc în care stăteam. Acest pod nu era încălzit și, la coborîre, pînzele erau înghețate ca foile de tablă, reci și cu un miros aparte, ca de zăpadă curată. În copilăria mea, cafeaua se găsea (și) sub formă de boabe verzi care se prăjeau în casă și se rîșneau manual doar înainte de preparare, umplînd încăperile de un miros minunat. Magazinul de unde se cumpăra cafeaua era numit neoficial „La Armeanu“, era pe colțul Bulevardului Pache (atunci Republicii) cu strada Traian. Mirosea și el fascinant. Dispariția cafelei și apariția, în 1979, țin bine minte, a „nechezolului“ o consider una dintre marile crime comuniste.

Din copilărie mi-a plăcut mirosul de hîrtie proaspăt tipărită. Am regăsit într-o piesă de Sebastian ideea că fiecare gazetă are mirosul ei. Cel mai urît mirosea „Informația Bucureștiului“ și cel mai frumos (mi se părea atunci) revista „Urzica“, în care umorul era în doze farmaceutice, dar tot se mai găsea. O mireasmă a copilăriei de care îmi aduc bine aminte și care mă fascina într-un fel, deși nu era tocmai plăcută, era cea de decor ținut în magazie. Mai ales la Operă, cînd se ridica, după uvertură, cortina, dinspre scenă venea răcoare (turnul scenei era neîncălzit) și un miros de beci, de lucru vechi, de praf stătut. Erau pe atunci decoruri somptuoase, la Aida cîntăreau tone, erau ținute în cine știe ce încăperi, vizitate probabil și de șoareci. Am fost surprins cînd am fost în teatre din străinătate și chiar în halele de decoruri de la Hollywood că și acelea miros la fel. Multe ar fi de povestit despre miresmele copilăriei, rămase fără nicio lipsă în memoria adultului de acum.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Pe vrejul amintirilor înmiresmate

Am crescut la țară, în casa bunicilor, iar miresmele copilăriei se împletesc într-un vrej fermecat: mă cațăr pe el pentru a ajunge la bucata mea de cer, așa cum mă urcam odinioară în cireșul din curte. Parfumul discret al cireșelor pârguite mă duce întotdeauna în vremea genunchilor juliți și a râsului cristalin. Pândeam coacerea cireșelor de mai precum așteptam, de sărbători, aroma cozonacilor abia scoși din cuptor. Când mănânc cozonac mă gândesc mereu la îmbrățișarea caldă, ușor vanilată, a bunicii mele, după ce frământase aprig coca gălbuie dospită. De Crăciun, călătoream în țări îndepărtate și exotice adulmecând mireasma rară a portocalelor. Mătușa le cumpăra de la Turnu Severin, îmi imaginam că veneau cu vaporul pe Dunăre, după ce străbătuseră mări și oceane, iar decojirea unei portocale avea lentoarea unui preludiu amoros. Cojile le puneam apoi pe sobă, la uscat, și le miroseam zile în șir. Astăzi, privind o portocală, îmi trece pe dinaintea ochilor tânăra cu plete negre și piele albă, cu silueta subțiratică în blugi și zâmbetul învăluitor. Portocalele se găsesc acum în toate magazinele, dar, de Crăciun, mi-e dor de ea, femeia portocalelor din copilărie.

Când aprind o lumânare, mirosul de ceară topită mă înviorează. Mă zăresc lângă ceaunul în care se topesc resturile de lumânări, mică ucenică de vrăjitor, punând lemne în foc. Din lichidul maroniu se va închega, până a doua zi, o roată de culoare galben-murdar, pe care bunicul meu o va duce la episcopie. Oricum, mergeam atât de des la biserică, încât nu voi putea să mai scot niciodată din mine, chiar de aș vrea, mireasma de tămâie din cădelnița popii și mirosul de lumânări arse.

Tot un fel de solomonie era și topirea unturii de porc, după Anul Nou. Bunica oficia ceremonialul jumărilor, după care punea la prăjit coastele și cârnații afumați. Nici măcar vara nu pot rezista ofertei de carne la garniță, deși nu se ridică, în nările mele, la bunătatea de altădată, pusă pe măsuța rotundă, alături de mămăliga fierbinte tăiată cu ața. Când trec pe lângă vreo băbuță cu buchete de cimbru la vânzare, închid ochii o clipă și inspir puternic. Simt aroma, mai mult cu nasul din amintire. Bunica scutura mănunchiurile de cimbru uscate pe un ziar, era mirodenia esențială a cârnaților și a sarmalelor.

Mireasma teiului nu e doar un adaos livresc din poezia eminesciană. Aveam trei tei uriași la poartă, ai fi putut adormi la umbra lor, în zumzăitul albinelor. Dar lâncezeala era pe deal, mă tolăneam în iarba verde și mă uitam la norii albi și pufoși, din care imaginam tot felul de ființe și obiecte.

Jocul norilor și mirosul proaspăt de vegetație sălbatică. Nu mai zic de delirul parfumat al salcâmilor. Într-un ciorchine floral vedeam deja candelabrul dintr-o sală de bal, împodobită cu odoare scumpe ca odăjdiile. Amețeam numai închipuindu-mi cum mă învârtesc printre prințese cu crinoline și diademe strălucitoare. Îmi împleteam coronițe din fire de romaniță, îmi făceam cingătoare din nuiele de salcie și aranjam buchețele din flori de păpădie.

Natura nu era un templu, ci un palat al zburdălniciilor. De multe ori, credeam că-s Heidi, „fetița munților“, chiar dacă nu existau acolo munți, mintea mea de atunci înălța colinele până la cer.

 

Andrea H. HEDEȘ

Lumânări parfumate

Se spune că miresmele, aromele, mirosurile, fie ele îmbietoare sau nu, au puterea de a declanșa amintiri, din cele mai vechi, precum și capacitatea de a facilita adevărate „călătorii în timp“. Miresmele copilăriei cu atât mai mult. Cu toate acestea, mi-a fost destul de greu să mă întorc la miresmele acelei perioade, întrucât, nu în mod conștient, are loc transpunerea „magică“ în lumea de atunci.

Mireasma apare, pe neașteptate, în anumite împrejurări, poate trecând pe stradă, pe lângă o brutărie, o patiserie, o persoană, chiar o fericită, mică, întâmplare cu rol de trigger factor, factor declanșator al amintirii. Eu, cel puțin, nu am un sertar al memoriei în care să fi aranjat aromele copilăriei, prin urmare, invitația dumneavoastră a însemnat și o invitație la introspecție și multiple călătorii interioare. Ceea ce am reușit e o hartă a unor momente și locuri diferite dintr-un trecut revizitat cu destulă melancolie. Cunoașteți procesul prin care parfumierii creează arome personificate pentru un anume client, într-un parfum sau o lumânare? Exact așa încep, cu desenarea unei hărți olfactive a unei perioade, a unui sentiment, a unei amintiri. Parfumul căutat e o lume personală, făcută din amintiri.

Dacă m-aș afla printre privilegiații pentru care s-ar crea o lumânare parfumată, aceasta ar avea parfum de iarnă. Și ar trebui să explic ce înseamnă iarna pentru mine. Vacanță, adică… libertate, Crăciun, adică miros de brad, de portocale, de ciocolată chinezească, de biserică veche, rece, miros de casă bătrânească – lemn vechi, parfumul palid de levănțică uscată, nereușind să-l acopere pe acela de haine și așternuturi scrobite, mirosind a frig și a naftalină, mirosul focului, cu inserții de lemn trosnind și scântei călătoare, prăjituri rotunde, cu mijloc de dulceață, pudrate cu zahăr, despre care abia târziu am aflat că se numesc mini linzer, parfumul perelor de iarnă, tari, cu coaja de un verde sever, zăpadă, sanie, frig, ger, frig, nopți lungi, străbunica spunând povești pe care nu le-am găsit încă în cărți, indiferent cât am căutat prin librării și biblioteci, curățenie, cumințenie, acceptare, în fapt, predare în fața anotimpului alb… și totuși, ca o amintire vagă, ca o firavă formă de rebeliune, imaginea îndepărtată a bătrânului măr de vară toropit de căldura lui iulie. Miresmele copilăriei sunt un construct, alchimizând fulgurații, într-un singur cuvânt: iarnă. Un răspuns neașteptat dar care, dacă ar exista acea lumânare parfumată, la aprindere, mireasma ei ar invoca zilele copilăriei cu miresmele care așteaptă în amintire, precum ghioceii sub zăpadă.

 

Emilian IACHIMOVSKI

Madeleinele mele

Nu știu cum să încep relatarea, fiind sigur de la bun început că voi încălca tema, voit sau nevoit, neștiind exact unde, în amintirile mele, dispar miresmele și apar mirosurile sau se compun alte categorii de miresme sonore sau tactile…

Aș începe din depărtarea miresmei de lavandă care căptușea capela unde o privegheam pe bunica Maria. Lavandă de care nu am scăpat ani de zile, din cauza multor bărbați proaspăt ieșiți de la frizerie. O mireasmă-capcană (ca toate Madeleinele!) care mă arunca printre jerbele și coroanele din capela catolică, unde liniștea, lacrimile, oboseala și căldura miroseau a lavandă. De câteva ori am simțit și mireasma cenușie de ciment, a gardului pe care îl săream ca să mă ascund de bunica Maria atunci când nu voiam să merg la biserică. În clasa a șasea am aflat mireasma de apă verde, stătută sub stuf, papură, viermi și alte gângănii de apă, care năpădiseră terasamentul de cale ferată al unui depozit de la marginea orașului (îți amintești ILF-ul?). L-am curățat cu mâinile goale, în speranța că voi primi niște bani, așa cum aflasem de pe la alți băieți. Dar domnul acela gras, veșnic transpirat, nu m-a pontat. Mi-a spus că nu am niciun ban de primit. Aceea a fost mireasma înșelăciunii. Am simțit și mireasma urâtă a sărăciei proletare, din bucătăria comună a unui apartament pe care îl împărțeam cu o altă familie, prin anii 1960. Mireasma de gazieră unsuroasă, cu bidonul ei de tablă cu care mergeam la găzărie, să ne luăm cota de gaz lampant. Și, à propos de gaz, în lungile seri de iarnă, mama, care avea pasiunea și obiceiul țesutului și cusutului cu acul, îmi folosea scăfârlia, frecând-o cu o lingură de fier muiată în gaz, ca să scoată pe niște hârtii prin calchiere, diverse modele de mileuri și broderii. Din vremea aceea îndepărtată aș mai putea aminti mirosul pantofilor uzi de când am căzut într-un mic bazin de piatră, absorbit fiind de joaca de unul singur cu niște mine marine făcute dintr-o solniță de plastic.

Mireasma aventurii rămâne veșnic în glasul roților de tren, în mirosul traverselor de lemn gudronat și mai ales în curajul tatălui meu, Carol-Kazimir, de a mă pune la tren, de la Severin la Suceava, singur-singurel. M-a încredințat altor călători, oameni necunoscuți. Am dormit în plasa de bajaje, la București m-am suit în alt tren și am ajuns teafăr, nevătămat și fără vreo urmă de teamă sau de supărare. Mă întreb dacă în ziua de azi sar mai găsi părinți și oameni de bună-credință care să facă la fel. Această mireasmă este legată inseparabil de mireasma de puf adormit al dimineții, când mă trezeam la bunici înconjurat de privirile celor patru prieteni ai mei. Doi băieți și două fete. Hari și Ozy, Cornelia și Doina. Oare pe unde or mai fi dacă ar mai trăi? Și pe unde-or fi dacă n-ar mai trăi? Aceasta a fost mireasma dezmierdării și a prieteniei. Și ar mai fi mireasma morții și a nedespărțirii din ziua în care l-am ajutat pe tatăl meu să-i facă baie tatălui său. Stanislaw. După moartea bunicului Stanislav, peste câțiva ani, am început să fumez. Și am fumat în fiecare an, 20 de ani, una câte una, pachetul de Mărășești rămas pe noptieră la capătul patului, uneori făcând în gând câte-o țigară poștă cu el.

Încet-încet cred că încep să ies din copilărie. Încă nu-mi dau seama că vârsta biologică nu are nicio legătură cu copilăria. Copilăria e o stare, chiar o situație în care poți să stai până la moarte, dacă ai noroc. Câte miresme! Mireasma cărăbușilor ținuți în pumn în serile de mai, când alergam după fete, fetele după cărăbuși, cărăbușii nătângi după noi, și noi căzând în dulce leșin cu miros de iarbă și pumnii plini de atingeri de fete. Mireasmaiubirii! Venea sfârșitul verii, cu sticlele fierbinți de bulion în serile lungi, adunate în coșurile de nuiele, cu pătrățelele de celofan uns cu albuș de ou – ca aripile de libelule pe gâtul sticlelor, legate cu ață de papiotă. Aceasta este mireasma comunicării, comuniunii, comunității.

Ar mai urma mireasma focului de lemn din sobele de teracotă pe care le aveam la bloc, înaintea termoficării, amestecată cu mireasma securii cu care tata spărgea lemnele și cu miresma cetinii de brad. Și clinchetul globurilor de sticlă din Pomul de Crăciun. Apoi a venit mireasma adevărului crud când m-am dat mare să îi spun tatălul meu că Moș Crăciun nu există, și el mi-a spus că dacă nu există, nu o să mai vină. Și nu a mai venit. Doar mama îmi ascundea pe sub pernă câte o carte, câte un pistol cu apă.

Copilăria mea a continuat. A murit tata. Încă mai eram copilul cuiva. Aveam vreo 50 de ani. Mama mai făcea pâine de casă. Pâinea de casă este ultima mireasmă. Mireasma Mamei! Mireasma părinților și a copilăriei! Se spune că nu mai ești copil decât atunci când nu mai e nimeni care să îți spună copil. Mama a murit acum câțiva ani. De atunci sunt băiat mare. Copilăria mea a luat sfârșit.

Aud zgomot nedeslușit. Lifturi înfundate în ferestrele de pe casa scării. Ies să văd dacă e cineva în lumina apoasă a dimineții de ianuarie și nu deslușesc nimic. Doar o pată zburând din perete în perete și lovind mereu geamul ușii. O păsăruică. Am deschis ușa larg și ea a stat o clipă – cred eu – să-mi mulțumească la picioarele mele, zbughind-o apoi drept în mărul de lângă gard. Așa mi-am pierdut eu copilăria, zburând pe o ușă deschisă, crezând că sunt liber, neștiind că zburam într-o colivie mai mare. Și așa s-au pierdut toate miresmele copilăriei, mireasma vocilor de sub camera mea când se desfundau butoaiele de vin de Sfânta Marie Mare și de Sfântul Dumitru, mireasma-liniștii-aromate a strugurilor neculeși de sub bolta de vie unde Muma de la țară mă lăsa să scriu și să desenez, și nu mă trimitea cu vitele ca pe ceilalți nepoți.

 

Vasile IGNA

Tainițele inimii

Cum nu ne e dat să ne amintim clipa imediată venirii pe lume, nu-mi rămâne să cred decât că prima mireasmă pe care am simțit-o sosind spre mine nu a fost alta decât mireasma trupului mamei. Avea 25 de ani, era la a treia naștere și păstra încă înfățișarea feciorelnică și lumina albastră a ochilor foarte vie, fără umbre și neatinsă de poverile care aveau să urmeze. Și, da, nu-mi amintesc nici durerile facerii, nici gustul laptelui ei, dar am știut și știu și acum, că până în clipa definitivei ei plecări, ființa mamei a avut și a păstrat o aureolă alcătuită din miresme inconfundabile, din moment ce aproape niciuna din femeile pe care le-am întâlnit nu a mai fost în măsură să aducă spre mine aburul acela translucid, diafan în care sălășluiau deopotrivă prospețimea, delicatețea, curățenia, împăcarea, bunătatea, speranța. Nu era mireasmă, era respirația sufletului, harul pe care ea însăși îl moștenise de la mama ei, bunica mea, cea mai frumoasă și mai blândă ființă pe care am cunoscut-o. Ele sunt pecetea așezată peste tainițele inimii mele, atât de rar și imperfect trecute în ceea ce am scris ori visat, uneori cu ochii deschiși.

Au venit apoi miresmele pe care dumneavoastră le numiți ale copilăriei. Eu le-aș numi ale dimineții. Care dimineți (de fiecare zi, de duminică ori de sărbători) aveau și continuă să aibă aceeași indelebilă mireasmă: a revelației și a luminii, a desprinderii de necunoscut și mister, a găsirii și a regăsirii. O descoperire ca un lanț fără sfârșit ale cărui verigi nu leagă, ci dezleagă mireasmă după mireasmă, le ține aproape una de alta, pe cea a mamei de cea a ierbii și a florilor de câmp sau de grădină și pe toate acestea de mireasma mugurelui de răchită, a florii de cireș, a celei de oleandru sau a vreunei buruieni fără folos și nume. Iar atracția/adicția era, probabil, atât de mare, încât mama și frații mai mari îmi spuneau că, de îndată ce am început să merg singur, plângeam când vedeam pietrișul sau nisipul din curte și nu coboram din brațe decât dacă mă așezau pe iarbă sau în apropierea grădinii.

Iar când am mai crescut, în timpul verii, somnul de amiază avea mereu același binecuvântat loc: în leagănul sau în așternutul așezat direct pe iarba de sub o uriașă salcie plângătoare înălțată la hotarul/miezuina dintre proprietatea noastră și cea a vecinului. E, probabil, momentul în care respirația proprie și miresmele pe care aceasta le atrăgea spre simțurile mele au făcut corp comun cu preajma, pasul mic, dar hotărâtor, pe care inconștientul îl făcea în întâmpinarea ghemului de răscruci și poteci sinuoase ce aveau să fie viața mea de până azi.

Și-apoi toate celelalte miresme, identice sau diferite de ale celor care, asemenea mie, au deschis ochii în lumea, altfel așezată în acele vremi, a satului: mireasma pâinii proaspăt scoasă din cuptor, al lapelui abia muls, al câmpului după ploaie sau furtună, a florilor încărcate de roua dimineții, a grâului legat în snop, al știuletelui de porumb dezlegat de strânsoarea pănușii, al aburului fierbinte al răsuflării vitelor de povară, a lânii părăsind pielea înfierbântată și incredibil de albă a oilor.

Nu idealizez. Nu era Raiul cel în care m-am trezit cu chip de ființă omenească – cu vorba încă absentă, dar cu simțurile într-o perpetuă alertă –, ci o țară a tuturor și a nimănui, deschizându-și granițele odată cu ridicatul pleoapelor, închizându-le la apropierea somnului spre a le elibera apoi în vis, unde miresmele erau aidoma închipuirii și închipuirea, vai, atât de diferită de cea a realității.

 

Nicolae JINGA

Eterna bucurie de a fi

Toate capacitățile noastre olfactive și nu numai ele, se leagă firesc și nezdruncinat de copilărie. La fiecare nouă mireasmă care ne trezește simțurile din relativa amorțire, străbatem cu viteza gândului spații și timpi și ne întâlnim cu noi cei de cândva, din primii ani de viață când totul se impregna în ființa noastră și rămânea acolo, în cotlonul de taină, ca reper pentru tot restul vieții.

E firesc în viteza cu care notez acum aceste gânduri să trec peste amănunte și stări de lucruri care mi-au marcat primii ani de viață. În linii mari, iarna copilăriei mele mirosea a zăpada sfântă și proaspătă. Nu numai mirosul zăpezii e viu în mine, ci și gustul ei. Eu sunt unul dintre copiii care, dintr-o mare și curată bucurie de a fi, am mâncat zăpadă. Avea un gust ceresc și te săturai din ea din câteva guri. Cele mai gustoase și mai sănătoase acadele au fost pentru mine, un lung șir de ani, țurțurii de la streșini. Încă nu simțeam pe atunci pericolul poluării. Cât de vreo pandemie de nu-mai-știu-ce, nici nu putea fi vorba. În ajunul Crăciunului, ca să mai taie din gustul amar al anilor de pușcărie, tata se ocupa de făcutul și de fiertul caltaboșilor. Toată casa mirosea a caltaboși proaspeți și tata plutea de fericire, o fericire greu de înțeles de mine atunci. Am înțeles-o abia cu anii. Se termina cu mireasma caltaboșilor și începea cea a cozonacilor, situată pe o treaptă superioară. De fapt, când miros un cozonac intru automat în pielea copilului de altădată și simt în inimă zvâcnind o bucurie care nu poate fi comporată cu nimic. Bineînțeles, și cozonacii de astăzi sunt rumeniți și aromați, dar mă mulțumesc numai să-i miros și atât, pentru a preîntâmpina orice dezamăgire, întrucât știu prea bine că nu au și nici nu pot avea gustul cozonacilor frămâmntați și copți de mama. În casa mare, adică în camera pentru oaspeți, cam de prin noiembrie-decembrie și până spre februarie, mirosea a mere domnești, culese de tata târziu și așezate, măr lângă măr și fără să se atingă, sub pat și pe jumătate din suprafața camerei. Mireasma aceea înnebunitor de proaspătă și de înviorătoare o întâlnesc astăzi tot mai rar. La Bobotează, când venea preotul cu aghiasmă pentru sfințirea casei, se umplea umplea văzduhul de mirosul busuiocului. Urcam pe scară, dădeam trapa la o parte și urcam în pod, unde mă îmbătam de mirosul strugurilor puși la păstrare pentru iarnă și care începeau să se stafidească. Intram în magazie și făceam o mică baie în nișele cu boabe de grâu, de porumb și de fasole care, iarăși, în vremea aceea, aveau mirosul lor inconfundabil, cam greu de înțeles pentru cine nu a trăit micile bucurii ale vieții la țară. În Postul Paștelui, dincolo de spațiul care se strâmtora prin montarea și funcționarea războiului de țesut, când veneam de la școală mă întâmpina aroma inconfundabilă a fierturii de prune lojnite. Primăvara și mirosul florilor pomilor – pe soiuri și intensități diferite.

Vara și toate miresmele văzduhului coborând pe pământ. Mirosul de cânepă topită și melițată. Carele cu struguri și cu prune și roiurile de albine și viespi năvălind peste ele. Mirosul mustului… Toate acestea și încă multe altele sunt vii și le voi duce cu mine.

 

KOCSIS Francisk

Iarba şi ionatanele

Două sunt momentele pe care mi le evocă apelul la memoria olfactivă, rămase adevărate clipe de reper, orice apropiere de esenţa lor redeşteptându-mi întreaga scenă a dobândirii şi trecerii lor în zestrea de viu pe care am tot sporit-o de-a lungul vieţii.

Primul moment s-a petrecut la o vârstă pe care nu mi-o pot aminti precis, oricum foarte fragedă, când memoria încă nu avea continuitate, vârsta la care încă plutim între real şi fantastic în mod firesc, când realul încă nu ne-a acaparat definitiv ca să ne şcolească în spiritul ei trezitor. Era la începutul unei veri, soarele era deja destul de sus şi dogoritor, obligându-l pe tata să-mi încropească o umbrelă din două ramuri de arţar împlântate în pământ şi înnodate la vârf ca o năframă. Din cine ştie ce motiv, a fost obligat să mă ia cu el la coasă. Ne aflam pe rât, cum se spune pe la noi, adică pe fâneaţă, la cositul ierbii. Eu ar fi trebuit să stau în locul pregătit pentru mine, dar mireasma răvăşitoare de iarbă proaspăt cosită mă ducea pe brazda proaspăt tăiată, cum ai plimba un copil de mână. Foşnetul ritmic al coasei mă atrăgea ca o cimilitură căreia încercam să-i prind înţelesul. Nu aveam voie să mă apropii prea mult de tata, ca nu cumva să-i intru în bătaia coasei, dar auzeam lumea aceea şi de unde mă aflam, poate pentru întâia oară cu atâta claritate. În dreptul coasei, lumea din iarbă înmărmurea în tăcere, ca în faţa unei mari ameninţări, dar de îndată ce foşnetul se îndepărta, se ducea înainte, beneficiarii momentanei graţii divine se puneau din nou pe cântec şi sporovăială. Între brazdele cosite se lăsase o tăcere deplină, dar alături, în iarba încă vie, ce zumzet, cânt, zbor, lăcomie de viaţă, de parcă vara nu s-ar termina niciodată. Nimeni din lumea aceea nu ştia cât de puţin durează până se-ntoarce oţelul lucios ca să taie o nouă brazdă, după care se lasă tăcerea şi se ridică în soare un val nou din răscolitoarea mireasmă de iarbă.

Cu totul întâmplător, celălalt moment şi mai copleşitor s-a petrecut iarna, una adevărată, cu multă zăpadă, ca în vremurile de demult, când pătura iernii nu era doar o poveste. Şi când Crăciunul însemna colinde, mersul de la casă de rude la casă de rude, căci nu aveam voie să ocolim pe nimeni, nici chiar pe uncheşii care nu ne plăceau din te miri ce motive, de asprime, de gură mare ori de cărpănos. Atunci eram deja măricel, aveam vreo unsprezece ani, ştiam pe ce lume trăiesc. Împreună cu fratele meu şi un verişor cu care ne potriveam la voce, am plecat să-l colindăm pe naşul fratelui meu. Pentru asta trebuia să ne ducem pe jos vreo trei kilometri, pentru că acesta locuia în afara vetrei satului, într-un cătun cu vreo zece case. Am plecat din vreme, ca să ne putem întoarce înainte de a se întuneca, după care continuam colindatul în sat. Atunci ni se dădeau colăcei, covrigei, nuci, uneori şi nişte bănuţi. De parcă l-am fi luat prin surprindere, naşul fratelui meu nu avea în casă cele trebuincioase pentru astfel de momente, aşa că ne-a chemat să-l urmăm la pivniţă. Avea o pivniţă zidită separat de casă, la vreo douăzeci de paşi, într-o coastă de deal, cu vreo cinci trepte care duceau spre uşa grea de stejar. Când a deschis şi am intrat, ne-a învăluit un miros potopitor de mere ionatane şi de gutuie cum nu mai simţisem niciodată. Pe rafturi multe şi mari, pe rogojini de papură, se înşirau fructele aromitoare şi ispititoare pe care le lua cu amândouă mâinile şi ni le punea în traistă. După ce am ieşit, am continuat să simt mireasma aceea, am luat-o cu noi în traistă şi am început să mâncăm merele de îndată ce ne-am îndepărtat de casa lui. O simt şi acum. Şi cât regret că fructele de acum nu mai au nici aroma, nici savoarea celor de demult, cele care nu se uită…

 

Adrian LESENCIUC

Miresmele copilăriei

Nu sunt un om pofticios și, prin urmare, madeleina proustiană e destul de dificil de convins să-mi aducă în fața ochilor ipostaze ale unei memorii în recompunere. Îmi lipsește, totuși, gustul hribilor pe care îi culegeam din pădurile copilăriei, și mai ales al râșcovilor copți pe plită. Dar nu aromele transformării cărnii fragede și suculente a pitei lui Dumnezeu, cum i se mai spune râșcovului, sunt cele ce mă poartă înspre vârsta fără vini, ci mai degrabă o vreme din an când ciupercile, împreună cu alte mâncăruri, îmi dădeau bucuria îndestulării. Această îndestulare, însă, ar trebui privită nu ca abundență de mâncare, ci ca îndestulare de celălalt, ca punere împreună în familie. În satul izolat din Obcini în care m-am născut, era obiceiul încheierii Postului Nașterii Domnului cu o masă bogată, evident, de post, pe care o pregătea mama toată ziua. După ce se lăsa întunericul de solstițiu, într-o vreme nici a cinei, nici a prânzului, ne așezam la masă toți cei ai casei, iar pe masă se găseau, obligatoriu, vreo două feluri de ciorbă, nelipsită fiind cea de sfeclă, mâncărica de hribi cu usturoi, orez, fasole bătută sau iahnie, salata orientală, salata de mazăre, sarmalele cu ciuperci, mâncarea de bob – un fel de salată de bob opărit cu ceapă și ulei –, și, bineînțeles, grâul fiert cu miere și nucă, compotul de prune afumate și uneori piroștile ca versiune pentru desert, cu gem de afine ori de alte fructe de pădure. Acea masă a tuturor, încărcată de aromele comunității, ale comuniunii, este, de fapt, ceea ce îmi aduce aminte de copilărie. Memoria mea recuperată infidel a așezat aceste feluri de mâncare împreună.

O dată sau de două ori au putut așeza părinții mei la masă toate cele douăsprezece feluri. În rest, au fost câteva dintre acestea, dar nu-mi aduc aminte să fi fost an în care să lipsească ciupercile, cartofii, bobul, mazărea, fasolea și, mai ales, grâul fiert și prunele uscate. Deci minim șapte feluri de mâncare, înghesuite pe măsuța mică din camera de zi care servea și ca dormitor, în care se găsea o sobă de pe care fuseseră de curând coborâte fierturile – zeama de prune, ori bobul fiert, ori fasolea lăsată la înmuiat din seara de dinainte și trecute prin câteva rânduri de ape – reprezentau bogăția pe care ne-o ofeream nouă în spiritul acestei întâlniri. Masa aceasta nu s-a schimbat până când am terminat studiile, iar apoi, nemaiputând ajunge acasă, odată cu cei ai familiei s-au împuținat și felurile de mâncare. De șaptesprezece ani s-a retras mama, de paisprezece ani tata, masa aceea s-a risipit, s-a împărțit, aromele ei nu mai pâlpâie decât în amintiri incomplete, dar tocmai această pâlpâire încinge uleiurile volatile ale minții și le transformă în miresme. Nu un gust, nu un miros anume contribuie în cazul meu la focalizarea pe anumite secvențe din memoria episodică, ci un sentiment de cald, de apartenență, de comuniune îmi produce avalanșa de trăiri care mă leagă de copilărie.

 

Angelo MITCHIEVICI

Am reîntâlnit mirosul acesta în depozitele Bibliotecii Județene

Cred că universul copilăriei este mai bogat olfactiv decât orice urmează după și ceea ce rețin este oarecum diminuat pentru că am pierdut o bună parte din claviatura care orchestra acel univers. Îmi amintesc vag mirosurile casei mele de la Craiova, un miros vag de mucegai, umezeală, colb și hârtie veche al bibliotecii, aveam o astfel de cameră unde tata avea un fel de secretaire masiv plin cu tot felul de minunății pentru mine. Am reîntâlnit mirosul acesta în depozitele Bibliotecii Județene, dar din el lipsea ceva, o nuanță pe care nu știu să o descriu. La fel, pivnița avea un miros care mi-a rămas în memorie, un miros de doagă muiată în vinuri, de varză acră și de pământ după ploaie, podeaua era chiar de pământ, iar de zidurile de cărămidă atârnau draperiile pânzelor de păianjen.

Iarna, în preajma sărbătorilor, sufrageria se umplea de mireasma gutuilor pe care mama le alinia pe pervazul ferestrelor, dar între ele se strecura cea a cojii de portocală și de banană ascunse în cala încăpătoare a mobilelor mari din lemn de stejar masiv, de unde răzbătea subtil semnalând un Moș Crăciun venit de pe coastele Africii, din Caraibe, din țări tropicale pe care le imaginam cu ajutorul Pifurilor și al cărților de călătorie. Odată fructul mâncat, nu aruncam cojile de portocală pe care altfel mama le răzuia pentru a folosi la prăjituri rumegușul parfumat, ci le lăsam pe sobă să emane efluviile înmiresmate, iar cele de banană mai odihneau un timp oxidându-se până la cafeniu în cenușarul din fața sobei de teracotă de un galben-muștar emailat cu reflexe verzui. Mirosul de coajă de banană și de portocală, alături de cel tradițional de molid, au fost mult timp pentru mine în acest amestec chiar sufletul parfumat al sărbătorilor de iarnă. Când se făcea focul în camera mare și friguroasă, ai cărei pereți aveau nevoie de o zi întreagă pentru a se încălzi, trezite dintr-o somnolență pe care focul o alimenta cu trosnete ușoare de corabie prea încărcată, miresmele creșteau în intensitate și se răspândeau în toată casa. Dinspre bucătărie venea mirosul de sarmale și cozonaci a căror cocă, de fiecare dată, o frământa tata, spre insula mea de bananieri și portocali redusă la esența unei miresme, în timp ce dintr-o singură mișcare deschizând ușa de la terasă puteam lăsa să intre aerul înghețat, polar, împreună cu toți exploratorii demni de stimă: Amundsen, Nansen, Robert Scott. Pe aceeași ușă intra primăvara cu mireasma florilor de cireș și de vișin, iar spre vară, cu cea a florilor de tei, imensul tei de la poarta casei care regiza explozii olfactive, vibrând blând de zumzetul albinelor. Dar pe stradă erau și salcâmi al căror miros dulceag-umed de floare mi-l amintesc și astăzi circulând pe fuioarele subțiri de aer. O parte a Craiovei alcătuită din case vechi și grădini aduna laolaltă ceva ce dincolo de miresme rămâne inefabil, ca mirosul de piele pe care-l emană copiii, miros de lapte și de muguri striviți, de copilărie și de visare cu nările larg deschise.

 

Andrei NOVAC

Pe când timpul nu se definea în secunde, minute sau ore

Copilăria mea este strâns legată de vacanțele pe care mi le-am petrecut la țară. Așa că nu aș putea să aleg un singur miros care să definească acea perioadă. Într-un fel sau altul, miresmele copilăriei mele sunt strâns legate de două lucruri fundamentale: anotimpurile și imaginile care însoțesc vizual toate aceste amintiri. Știu foarte bine până și senzațiile care conduceau episoadele respective, senzații care mă făceau să cred că acea imagine va rămâne în mintea mea pentru totdeauna. Miresmele copilăriei însoțesc senzațiile de frig și de cald, de bucurie și de tristețe, de viață și de moarte. Fiecare dintre ele are până și un gust care transformă și definește felul în care am receptat și receptez aceste episoade. Mirosurile anotimpurilor care însoțeau frumusețea unei lumi, pe care la un moment dat am pierdut-o definitiv, are cumva și o ordine cronologică.

Iarna, în lipsa unei naturi căzute în adormire, zăpada și frigul preluau rolul plantelor. Dar pe lângă mirosul și imaginea zăpezii, al ulițelor, persistă, într-un fel, mirosul fructelor tăiate și puse la uscat. Imaginea iernii era întotdeauna înlocuită de explozia de culoare și miros, atunci când primăvara înfloreau copacii din livezile cu pomi fructiferi care înconjurau casa, în care am copilărit. Imaginea unui copil, uimit de spectacolul din fața lui, persistă în fața ochilor mei și acum.

Vara era întotdeauna despre mirosul mușchilor de copac, al ferigilor și al ciupercilor care creșteau întotdeauna după ploile intense și reci.

Toamna a fost cea care a concretizat definiția frumoasă și tristă a ceea ce poate fi definit ca fiind sfârșitul. În copilărie, toamna întrerupea cursul firesc al vacanțelor lungi de vară și mirosul ei fermecător schimba lumea poveștilor cu lumea orașului, mult mai pragmatică și mult mai clară.

Cred că mai trebuie subliniată o categorie atunci când vorbim despre aceste senzații care definesc mirosul copilăriei. Această lume, de senzații și de stări, a dispărut ușor, ușor odată cu dispariția oamenilor care defineau acel univers. Miresmele copilăriei sunt adunate în diminețile în care iarba era plină de rouă și timpul nu se definea în secunde, minute sau ore.

 

Toma PAVEL

Frumoasă întrebare!

Primul răspuns, floarea de tei. În cartierul unde locuiam, pe strada Dr. Burghelea colț cu Prof. Georgescu, la câțiva pași de Hala Traian, trotuarele erau umbrite de copaci, castani înalți și tei mai scunzi. Bucuria primăverii, zilele din ce în ce mai luminoase, mugurii, frunzele, apropierea verii, aerul cald, parfumul florilor de tei, ne făceau să simțim în fiecare an că da, aici locuim, bucurândune de copacii înfloriți, de gustul corcodușelor încă verzi din grădina din spatele blocului, de castanele lucioase cazute pe trotuar, de trăsurile, căruțele și rarele automobile care treceau din când în când pe stradă. Apoi, la biserică, mireasma smirnei și tămâiei, ale căror aburi albi se ridicau din cădelnița balansată de un diacon sau de un ministrant, în timp ce preotul îi binecuvânta pe credincioși, răspândea parfumul dragostei pentru lumea invizibilă unde predicile și rugăciunile ne promiteau că vom ajunge. Numai și numai, bineînțeles, dacă eram cuminți, ne făceam lecțiile, mâncam tot ce ni se punea în farfurie și nu răspundeam obraznic când părinții ne certau. Săpunurile Yardley, mirosind a lavandă, pe care din când în când ni le trimiteau părinții mamei mele plecați la Paris imediat după abdicarea regelui și schimbarea regimului, mi se păreau demne de băile monarhilor – deși, de fapt, așa cum am aflat mai târziu, și în Marea Britanie, și în Statele Unite aceste săpunuri erau și continuă să fie printre cele mai ieftine produse cosmetice. Dar aroma lor delicată mă încânta, mă transporta într-o lume a curățeniei perfecte, a eleganței ușor perceptibile.  Tot acasă, de două ori pe zi, dimineața și după-masa pe la ora cinci, tatăl meu își pregătea o cafea turcească și o bea dintr-o ceașcă mică de porțelan alb, fumând câte o țigară, una singură, Pall Mall sau Kent. Parfumul intens al cafelei amestecat cu adierea abia simțită a țigărilor era semnul obiceiurilor lui liniștite. Două țigări, două cafele pe zi, niciodată mai mult. Unde găsea aceste mărci de țigări? Înainte de sfârșitul lui 1947 se găseau, iar mai târziu pachetele de Kent circulau în București ca un fel de monedă străină și deci nu era greu să fie obținute. Iar cafeaua o cumpăra la micul magazin de pe Calea Călărașilor aproape de colțul străzii Sfântul Ștefan, la început particular, apoi de stat. Prefera, când se găseau, boabele neprăjite pe care le prăjea el acasă, atent, într-o tigaie, după care râșnea porția necesară într-o râșniță de metal auriu, înainte să-și prepare cafeaua într-un ibric albastru. Și în sfârșit, un miros mai viu, mai cărnos, era cel al mititeilor și fripturilor pregătite la resturantul „Dorul meu“ de pe strada Prof. Georgescu, chiar lângă noi, unde seara în grădină o mică orchestră delecta clienții cu valsuri și tangouri.

 

Ovidiu PECICAN

Miresmele copilăriei

Nu aș cădea în reverii pe seama copilăriei. Este destul că uneori, chiar și la vârsta asta, mai că nu întorc capul auzind intens și clar într-o ureche interioară conectată la amintiri vocea mamei strigând din bucătărie: „Ovidiu!… Ovi!…“ Ce m-aș mai repezi, fără ezitări, până în bucătăria pe care tata o adăugase, folosind cărămidă, restului de două camere al casei-parter, cu o curte comună, construită pe la 1830-1840, din câte am aflat mai târziu, și unde stăteam în chirie. Alteori îl aud pe tata strigând-o pe mama ironic, pentru a-și masca tandrețea, ca un personaj de operetă, pe numele de recuzită repartizat ei tot de el, de la o vreme, când mai îmbătrâniseră: „– Lolo!…“ Ce este sigur este că pe mama nu o chema nici Lola, nici Lolita. Și nici nu era o lolită nabokoviană… Dar nu sunt singurele adieri dinspre o vârstă revolută și nu atât de ingenuă pe cât s-ar crede, care refuză să se resoarbă în recuzită și în amintiri epice de demult. Mereu am fost îndemnat, nu fără iritare, să mă maturizez, să nu mă mai copilăresc, să fiu, în sfârșit, serios. Recurența acestor îndemnuri arată că ele s-au lovit de mine ca marea de un perete de bazalt înalt și abrupt, ca la Dover. Recunosc: îmi cumpăr în acești ani cărțile pentru copii pe care nu le-am avut odinioară și le caut pe cele pe care le-am avut cândva, dar cu anii le-am pierdut. Cu câteva Crăciunuri în urmă mi-am ales fără complexe o ediție frumos ilustrată a Poveștii de Crăciun a lui Charles Dickens. Am fost fericit să primesc de la prietenul Dodo Niță, cu un alt prilej, „intrarea“ către un vraf de „Pif“-uri conservat virtual și, iarăși cu o ocazie terță, romane de aventuri din adolescență de la prietenul Ionuț Bănuță. E drept, nu am mers atât de departe încât să îmi procur azi trenulețul electric pe care l-am râvnit întreaga copilărie și pe care acum aș avea mijloacele, dar nu am tăria de caracter de a-l aduce, nou-nouț și ambalat festiv, acasă.

Să fiu sincer, măcar o dată: n-am niciun chef să renunț la vârsta interioară a copilăriei mele. Probabil e o recuperare justificată: în anii când eram mic, am asistat, în cartierul periferic unde creșteam, la școala periferică din marginea orașului meu și chiar acasă, la multă violență simbolică și „naturală“, la scene revoltătoare, melodramatice, la scene nu lipsite de tragism, de frustrări și dorințe violente, la romanțe și tangouri, la melodrame kitch, dar cât se poate de autentice. Nici nu sunt sigur că nu mă urmăresc, că nu sunt parte din mine… Miresmele/ miasmele/ adierile copilăriei mele m-au împins către cele mai importante lucruri din viața mea: mila de cei aflați la ananghie, când s-a putuit, o bățoșenie interioară pe care cred că e justificat nu doar să o disimulez, ci și să o păstrez, numind-o onoare și, poate, trăsătură de caracter, descoperirea lumilor alternative din cărți și din filme, naivitățile incorigibile legate de prietenie și explozia de bucurie continuă pe care o desemnăm, de obicei, cu numele de iubire. Tare mă tem că în mine copilăria este instalată definitiv și nici nu vreau, nici nu mă tem că mă va părăsi vreodată…

 

Irina PETRAȘ

Madeleine

 Miresmele s-ar putea referi, figurat, la toate mirosurile, sunetele, cuvintele, gusturile, imaginile „madeleină“, cele care, impregnate în anii copilăriei ca informații vitale despre preajmă, au devenit semne memorative. Adică simpla întâlnire cu ele declanșează rememorarea unor secvențe (iuți flash-uri sau, cu un efort al imaginației, tablouri întregi, scene detaliate) din copilărie. Unele care reconstituie o stare de bine, o senzație de ocrotire, de apartenență, de acasă. „Întâlnirea“ cu o asemenea madeleină aduce de obicei pe chip un zâmbet misterios, o mică lumină în ochi. Trecătoare sau, uneori, prelungite anume pentru retrăirea mentală a unei atmosfere. Rememorarea copilăriei îşi adjudecă un timp al aşezării şi statorniciei în seama datelor conservate afectiv și, deci, idealizate. Vara copilăriei e mereu prelungă, învăluitoare. Te ţine sub aripă şi miroase a aşternuturi proaspete, uscate la soare. A ierburi încinse. A nisipuri jilav-fierbinţi, cu miros sărat, de lacrimi de împăcare. Dinspre copilărie, lumea se vede precum marea privită cu ochii mijiţi, orbiţi de soarele verii albe – departe şi fără sens imediat.

Dacă, însă, miresmele îmi cer să înșir câteva dintre mirosurile/izurile conservate de mine în memorie din anii copilăriei, atunci pe primul loc e mireasma florilor de tei. Cea mai mare parte a primei jumătăţi de viaţă mi-am petrecut-o printre pomi. Strada mea, la Agnita, se numea Aleea Teilor (sau Promenada). Şi chiar era o alee străjuită de tei şi castani uriaşi şi bătrâni, pe malul apei. Serile erau năpădite de mireasma a trei soiuri de tei, alături de petunii şi regina nopţii la întrecere cu garofiţe şi busuioc. Adaug mirosul ierbii cosite de tata pe peticul de grădină (moartea cea mai frumos mirositoare), apoi cel al braţului de fân cosit pe care stăteam verile până târziu în noapte cu ochii pierduţi printre constelaţii… Din acelaşi spaţiu al primelor amintiri, păstrez cel mai bun miros din lume, cel de pâine caldă, și adulmec căldura cuptorului ridicat lângă gardul înalt dinspre uliţă, la casa Bunicii. Dinspre pivniţă, răzbate până-n stradă mirosul dulce-melancolic de mere puse la iernat. Mirosul de anason, de fenicul, de scorțișoară al unei prăjituri tradiționale, Pâinea Agniții (rețetă de inspirație săsească, Agnethlen Kuchen). Adaug mirosul întunecat al frunzelor de nuc strivite între degete. Să nu uit mireasma pădurii, amestec de verde crud, viu, cu izul ciudat de liniștitor al covorului de frunze moarte din care se ițesc ciuperci.

O madeleină rară – mirosul iute de cal cu care refac mental prima mea aventură, la nici trei ani. Mă cocoțasem în șareta pregătită de drum. Simţind omul, calul pornise cu de la sine putere pe drumul cunoscut, de la Chirpăr la Nocrich, cu mine răsturnată confortabil sub banchetă, ameţită de soarele legănat deasupra.

 

Marta PETREU

Înainte ca soarele să ajungă la cruce

Ce întrebare trimițînd la lumile cele pierdute! În afară de pietre, care nu au miros decît dacă le macini, fiecare lucru are, adică avea, mirosul lui, care nu era neapărat o mireasmă. Primăvara mirosea a pămînt reavăn, diminețile de martie cu friguț miroseau a degerătură, vînticelul care topea omătul avea mirosul lui umed de făgăduială, și mie uneori mi se pare că un castravete tăiat felii sau un pepene roșu abia despicat sînt la fel ca vîntul acela primăvăratic. Mieii miroseau a fraged și-a lapte, mai ales unul pe care l-am crescut cu biberonul, iar cănacii de lînă vopsită în cele mai vii culori, cu care îi împodobeam ca să-i putem recunoaște și alege seara, cînd se înapoia turma, aveau iz de lînă fiartă la cazan cu vopsele galus și clătită în apă cu oțet, să nu se șteargă culoarea. Nuielele de salcie miroseau amar, cele de melin, din care fratele meu făcea fluiere, dulce-amar. Urzicile, pe care le culegeam cu mănușa, după ce erau opărite și amestecate în mălaiul porcilor aveau o adiere un pic sulfuroasă. Fiecare plantă mirosea a ea însăși.

Unele își trădau esența olfactivă numai dacă le striveai și tăiai bucățele, în vreme de altele își ofereau de bunăvoie aroma. Rezeda mirosea vag piperat, gura leului, dulce, buzduceii miroseau picant, gălbenelele, dulceag și un pic grețos, dar mai puțin grețos decît iarba mîței. Mie mi-a plăcut mirosul aspru de salvie. Papucul doamnei, dacă-i striveai un pic florile, îmi făcea poftă de pepene roșu. Cînd se pregătea în cer o ploaie iute de vară, dinspre hotar venea un vînticel cu miros amar de lan de grîu răscolit și de răgădaie – o buruiană agățătoare care crește în holde, cuvîntul există în Dicționarul tezaur, dar mă întreb cîți oameni îl mai țin minte… De cînd stau în Cluj, de aproximativ o jumătate de secol, numai o singură dată a mirosit orașul așa, amar și vînturat, a răgădaie și furtună de vară. La asfințit, aerul se umplea de mireasma – asta era într-adevăr mireasmă, nu miros – răcoroasă și trezind dorul de ducă, a florilor de regina nopții. Diminețile de vară în schimb miroseau a balegă, adică a ierburi macerate și-a lapte, iar eu mi-l amintesc pe Doru, inspirînd adînc, în mijlocul uliței, pentru că mirosul de balegă proaspătă îi aducea aminte verile petrecute în copilărie la Ocna Sibiului… O grădină de zarzavat mirosea bine dimineța, sub rouă. Pătrunjelul, dacă striveai o frunzuță-ntre degete. Amiezile de vară adiau a cimbrișor încins sub soare și-a sînziene. Mirosul de colb al ulițelor apărea în dupăamiezile stătute de vară, la ceasul cînd vine urîtul. Iar dacă ploua cu bulbuci și umblai cu picioarele goale prin tina călduță, puteai să-i simți mirosul, nu foarte îndepărtat de acela al aluatului de pîine frămîntat în covată. Cînd se coceau perele și prunele, grădina noastră de pomi mirosea precum paradisul.

Tot a paradis miroseau și fînațele, vara, dar numai înainte ca soarele să ajungă la cruce. Cînd cărarea care ducea de la poartă la casă mirosea a flori de viță-de-vie, însemna că e primăvară tîrzie, iar dacă la căderea întunericului se simțea aromă de struguri novac, însemna că-i septembrie. Ploșnițele verzi de plante, cărora le plăcea să stea pe zmeură, puțeau de-a binelea cînd le striveam, și duhoarea persista vreme lungă. Diminețile cu negură deasă de noiembrie miroseau a metal.

După ce înghețau pe sîrma de haine, rufele spălate căpătau un miros de cîine plouat. Primul omăt mirosea a liniște, iar un sat întreg, satul meu, mirosea sub omăt cît era iarna de lungă a foc de lemne. Gerul însă mirosea ca fierul. Școala și sălile de clasă miroseau a motorină. Dacă în clasă se simțea vag și o aromă de petrol, însemna că e luni și că mamele noastre ne-au descîlcit părul proaspăt spălat punînd pe pieptene și un strop de petrol.

Profesoarele mele de română miroseau frumos, a ceva eterat și înșelător, de neasemuit cu nimic, a parfum! Miroseau frumos: cînepa proapăt topită, varul cu care văruia mama toată casa înainte de Paști, pîinea abia scoasă din cuptor, rumegușul de fag chiar atunci cînd tăiam lemnul cu spata și otava cosită de tata cu coasa. Așa, plus încă într-o mie și una de feluri, mirosea satul în care-am crescut.

Din miile de mirosuri de pînă acum 30-40 de ani, cele mai multe au pierit. La mine-n sat, nimeni nu mai cosește fînațele, pentru că nimeni nu mai are bivolițe și vaci, așa că, deodată cu aroma de iarbă cosită și cu aceea de fîn, s-a dus dracului și mireasma de balegă proaspătă. Felurile de plante din fînațe s-au împuținat, pentru că sînt tot mai puține insecte care să le asigure polenizarea. Ulițele au devenit „străzi“ asfaltate, așa că nu mai dai nici de colbul călduț mirosind a plictisul de la ceasul ojinei, nici de tina nisipoasă în care să umbli desculț ca să-i stîrnești mirosul de pîine și să-i simți sub tălpi consistența. S-au dus în neant și focurile de lemne, și omătul. Dusu-s-a chiar și frigul, gerul acela tăios de crăpau pietrele-n Someș. Nu mai sînt soiurile locale de morcovi, de pătrunjel, de roșii, de vinete, cu mirosul lor tare. Nimeni nu mai topește cînepa în Someș, pentru că nimeni nu mai crește cînepă, nu mai e voie, e confundată cu aceea indiană, de marijuana. Nimeni nu-și mai frămîntă pîinea cea de toate zilele acasă, în covată, ci și-o cumpără pe aceea de serie, de la brutărie. Nu mai sînt nici turme de oi, nici mieluți, nici copii care să-i împodobească voios cu cănăcei de lînă strident colorată. Și, sigur, nu mai este nici lînă, nici urdă dulce pentru clătite umplute. Cîmpurile nu-și mai leagănă lanurile de grîu și ovăs ori de cucuruz mai înalt cu măcar un metru ca omul. Grădinile de pomi au îmbătrînit și s-au hîit deodată cu oamenii, cu ultima generație de țărani care ies încet, săraci și cocîrjați, din istorie. Verile calde au devenit veri sahariene, în locul ploicelelor vesele și repezi de vară cu miros amar de răgădaie avem furtuni ciudate, anunțate prin „ro-alert“. S-a schimbat lumea, și nu numai pentru că, din fericire, a căzut socialismul. Și de-aceea, desigur, pentru că activitatea economică a unui loc, mic precum satul sau întins cît o țară, schimbă nu numai relațiile dintre oameni, ci, iată, și mirosurile. Dar și pentru că ne aflăm la cumpăna unei schimbări de alt fel, de alt ordin, mult mai cuprinzătoare, antropocenul dă peste noi și duce-n neant cam tot ceea ce-a fost realitatea rea și bună de-acum ceva vreme.

Și, deodată cu această realitate, pier deopotrivă miresmele și duhorile ei felurite. Nu, satul meu nu mai miroase astăzi la fel ca-n copilăria mea, din bogăția de mirosuri de-atunci, unele într-adevăr miresme, altele putori pur și simplu, n-au mai supraviețuit decît cîteva, stinghere de le pot număra pe degete. Așa că nu-i bine să te întorci cu gîndul în timpul pierit și-n lumile cele pierdute. Iar dacă totuși te-ntorci, nu-i bine să rămîi acolo vreme uitată.

 

Monica PILLAT

Norocul

Titlul subiectului propus îmi pare că face aluzie la două registre: unul, legat de amintirile olfactive ale unui timp de demult, iar celălalt, mai larg, referitor la farmecul copilăriei în sine care umple de parfum anii noştri târzii. Ambele sunt pătrunse de bucuria începutului şi de nostalgia rememorării.

Cum am avut norocul să îmi petrec primii ani în locuinţa bunicilor materni, din vechiul Bucureşti, cu o curte largă, împresurată de arbuşti şi de castani, cu lungi răzoare de flori, dăinuind felurit din primăvară până toamna, am păstrat în fiinţa mea atât miresmele de afară ale liliacului înflorit, ale trandafirilor şi ale reginei-nopţii, cât şi mirosurile dinăuntrul casei: levănţica din dulapul cu rufe al bunicii, căldura prăfoasă din pod, răcoarea umedă din pivniţă, aromele cozonacilor de Crăciun, abia scoşi din cuptorul bucătăriei, parfumul din sticluţa de pe masa de toaletă a mamei. Când suiam panta străzii către şcoală, trăgeam cu nesaţ în nări, primăvara, mireasma salcâmilor înfloriţi, iar în recreaţie, toamna, în curtea şcolii, mă bucuram de mirosul acrişor-amar al frunzelor căzute din nucul care îşi întindea coroana deasupra, de jur împrejur. Îmi plăcea şi izul pavajului ud după ploaie.

Din vacanţele de vară pe care le petreceam la Miercurea-Ciuc, unde bunica mea paternă avea domiciliu forţat, ţin minte parfumul sulfinei din poieni, mirosul vacilor venind de la păşunat, adierea florilor de cicoare pe care se opreau fluturii albaştri.

Apoi, din plimbările cu mama prin Eforia de altădată, mi-au rămas în nări parfumul imortelelor din câmpuri şi izul sălciu al scoicilor culese de pe plajă.

Pe lângă aceste bucurii olfactive, ţin minte şi mirosul stătut al interioarelor vechi unde locuiau rudele bătrâne pe care le vizitam împreună cu părinţii. Mă impregnam de tristeţea acelor ziduri care emanau ceva de nesuportat, atunci, pentru mine şi, de aceea, de foarte timpuriu, mi-am dorit să mă mut cândva într-o casă nou-nouţă, unde să nu simt apăsarea anilor.

Trecând acum la celălalt registru privind copilăria ca izvor de miresme, mă gândesc la intensitatea cu care descopeream pe viu lumea şi îmi revine reflexul de a gusta din tot ce se află în jurul meu. Retrăiesc înfricoşata bucurie a imprevizibilului de aproape, dar şi trezirea uimită dintr-un departe celest. Am ajuns, în vreme, să înţeleg rolul salvator al miresmelor în momentele de cumpănă ale existenţei, rol pe care îl ilustrez, în încheiere, cu două exemple luate din alte vieţi.

Într-o amiază proaspătă, de primăvară, la începutul anilor ’60, mama se întorcea de la serviciu, împovărată de tristeţe. Mi-a povestit că era atât de necăjită, încât se întreba cum să îşi pună capăt zilelor. Tata era atunci în detenţie, cu o sentinţă care îl condamnase la douăzeci şi cinci de ani. Cum cobora, înlăcrimată, strada în pantă, a tresărit, smulsă din gândurile sumbre de un miros care venea de pe fereastra larg deschisă a unei case cu grădină. Era un iz îmbătător de varză acră şi de sarmale, gătite chiar atunci de gospodină, un iz care purta în el toată minunăţia vieţii. Atâta poftă i-a făcut mâncarea, atâta dor s-o guste a cuprins-o, încât şi-a dat deodată seama că să fi vrut şi nu putea muri.

În aceeaşi perioadă, evocată de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, autorul era închis la Jilava şi acolo îşi aducea aminte de „imaginile plimbărilor pe care le făceam cu mama pe jos, până la şosea, după sfârşitul iernii. Trotuarele din nou curate. Aerul iute, cerul îndeobște albastru. La începutul după-amiezii, lume puţină. Mergem departe, ne înapoiem niţel obosiţi, luând-o pe Calea Victoriei. Oprire la cofetăria Nestor: o prăjitură compactă, un pahar de apă rece sorbit… În zilele de sete, în zilele de zăduf, în zilele de ger, la puşcărie, din amintirea clipelor acelora banale îmi scoteam – ca dintr-o fântână fermecată – puteri şi consolări. Şi mai ales puterea de a mă concentra ca să mă rog.“

 

Ion POP

Miresme, miresme…

Da, îmi este încă foarte vie tot mai îndepărtata amintire a miresmele din copilărie. Sunt dintre cei, din ce în ce mai puţini, care au avut norocul ca, născuţi la ţară, să fi simţit tăria adevărată a miresmelor. Înainte de a le fi regăsit, cititor de cărţi, în celebrul vers al lui Dimitrie Anghel, poate uitat de mulţi în zilele noastre („Miresme dulci de flori mă-mbată…“), le-am putut respira, până la vârsta de unsprezece ani, când a trebuit să plec din satul de baştină de la margini de Maramureş şi nu departe de codrii Sălajului. Am mai spus şi altădată că am trăit atunci în ritm cu natura, într-o lume încă fidelă tiparelor tradiţionale, modelată de rânduielile antotimpurilor, care abia dădeau semne de schimbare, şi nu în bine. Şi era firesc ca în acel mediu să simt, în fiecare anotimp, şi miresmele: în primul rând, ale florilor din grădina casei părinteşti din care nu lipseau iasomia, nici trandafirii cu tulpini înalte, nici liliacul mov şi alb, şi unde un foarte înalt cireş lăsa, în înfloririle de primăvară, fine, eterice adieri parfumate. Dar mireasma care îmi pare că s-a impregnat în mine pentru totdeauna este cea a florilor alb-rozalii din merii lunii mai, foarte numeroşi în marea grădină a bunicilor, printre care-mi plăcea să mă aşez, pe crengi şi printre albine – aveau şi ele polenul lor sonor… Mirosul florilor de păr, cam prea dulceag, mi-a plăcut mai puţin, prunii răspândeau în jur abia o bănuială de miresme. Dar erau şi câţiva nuci care-mi păreau uriaşi, cu mirosul lor amărui, înviorat când le frecam frunzele în palme, care îşi transmiteau aroma şi sub pâinile din cuptorul de lângă căsuţa de vară din faţa casei mari, regăsită cu alte nuanţe când, toamna, căutam, printre frunzele căzute şi umede, nucile rămase neculese.

Un loc aparte în ierarhia parfumurilor îl aveau narcisele albe, la noi li se spunea „cocorâţe“, pentru care ne duceam cu câţiva prieteni, de-a lungul căii ferate, la vreo cinci kilometri, să le culegem în pădurea de stejari a Fersigului, o mică zonă cu un climat special – găseam acolo, surprins, şi lăcrămioare crescute de obicei în grădina casei, şi „luşte“, adică nişte clopoţei cu petale albe uşor crestate, tivite cu verde gălbui… Un miros de verde proaspăt aducea tata cu nuielele tăiate din răchiţile de pe malul Someşului, din care împletea coşuri şi îmbrăca mai ales damigenele pentru ţuică şi vin.

În alt anotimp, când mergeam cu vacile la păscut în „Poieni“, în lunca râului, un puternic miros era cel de cânepă, din micile parcele răspândite mai peste tot, o plantă astăzi ca şi interzisă. Pusă la topit, în snopi mari fixaţi ţăruşi de fundul apei Someşului, emana un alt miros, o altă nuanţă a miresmei de la început. Revenind la cuptorul de pâine, îmi aduc aminte că primeam în dar de la un unchi al meu ştiuleţi de porumb care, încă nu copţi de-a binelea, fuseseră ţinuţi în cuptor ca să capete o aromă foarte plăcută, dulce – din acea făină ieşea o mămăligă mai aromată şi un foarte gustos „mălai“… Tot de făină şi de alte arome îmi amintesc când părinţii mei se duceau să macine grâul şi porumbul la moara din sat, şi îndeosebi seminţele de floarea-soarelui, presate la „şitău“, iar parfumul minunat şi gustul acelui ulei şi al „pogăcilor“ modelate în chip de roţi, din resturile de după stors, făcute pentru vite, îl simt pe limbă până acum. Dar fânul proaspăt cosit („De curând cosit“, zice romanţa!) şi cel uscat pe câmp şi aranjat apoi în căpiţe: o mireasmă prin care se rătăceau şi fire de mentă sălbatică… În vreme de iarnă, cea cu ninsori şi zăpezi mari, nu dispărea un soi de mireasmă, aş zice, ca şi abstractă, de fostă ploaie şi de pământ; pământul pe care copilul urma să-l simtă sub tălpi pe uliţele satului, zvântându-se sub soarele primăverii. Mult mai târziu, au venit şi miresmele mai aparte din rafturile de cărţi, vechi ori proaspăt tipărite, cerneala nouă, ca şi litera mai bătrână au şi ele miresmele lor…

 

Savu POPA

Coada de cometă a miresmei

Copilăria mea a fost un adevărat templu al miresmelor. Înaintea faptelor, a gesturilor, a prezențelor de tot felul, miresmele au reprezentat combustia grea a imaginației copilului de-atunci. Unei mișcări, oricât de imperceptibile, unei plante sau unui fenomen al naturii le atribuiam, întotdeauna, o mireasmă.

De pildă, simțeam că păpădiile au un miros aparte, parcă al pielii de nou-născut, așa cum dimineața, după o noapte ploioasă, aerul avea izul rece al unui ceai uitat într-un pahar. De la mireasma florilor de câmp, al căror parfum nu îl mai prea regăsesc acum, până la cea de paie arse, de la mireasma de lemn jilav la cele ale unor haine, obiecte, corpuri sau spații, copilăria mea a fost o continuă preumblare printre arome și mirosuri aparte, inconfundabile. Aveam senzația, când era foarte senin, aerul curat, iar vacanța abia începea, că până și cerul trebuia să aibă vreo mireasmă care urma să mi se dezvăluie, cândva. Apoi, fiecare persoană avea mireasma ei, aparte, izvorâtă, în primul rând, din felul de a fi și de a se comporta. Mai ales, dacă era o persoană plină de umor, de imaginație și de bunătate, atunci miresmele erau cu atât mai persistente, mai dulci. Mare bucurie era când ai mei, în ajun de sărbătoare, deschideau ușa cuptorului, eliberând din captivitatea mult prea îndelungată miresmele cărnii frăgezite. În acele momente, o moleșeală plăcută ne îmbujora obrajii, ne făcea să visăm până nu apucam să închidem pleoapele.

Mai erau apoi miresmele paginii de carte veche. Țin minte că tata obișnuia să colecționeze tot felul de obiecte vechi, printre care se nimerea și câte o astfel de carte. Când reușeam să o deschid, miresmele altor vremuri sau lumi izbucneau parcă din lăcașurile nevăzute ale paginilor și, întocmai ca niște spirite minuscule, își luau zborul prin cameră și prin imaginația mea. Fascinat, priveam în jur, cu nările inundate de mirosul acela aparte, atent să mă prind de coada de cometă a miresmei și să călătoresc și eu, măcar pentru câteva clipe, înapoi, în timp.

Simt că doar acolo, în cuptorul magic al miresmelor copilăriei, s-a forjat spiritul meu de acum. Datorită acestor miresme, viața mea a căpătat o dimensiune simfonică.

 

Vasile SPIRIDON

Disipări

Prima mireasmă pe care o port în memoria mea afectivă și olfactivă este aceea a fructelor, dar mai ales a merelor puse iarna la păstrat pe podeaua din „camera cea bună“ de bunicul matern, care avea un adevărat cult pentru îngrijirea arborilor fructiferi. Când a murit, împătimitului horticultor amator i s-au pus sub ultima pernă câteva crenguțe de măr înflorit, iar livada lui a rămas pentru mine un fel de loc paradiziac. Căderea din paradis din pricina dorinței de cunoaştere a venit și cu mirosul transformat în mireasmă, în ceea ce mă privește, a gazului lampant, în ciuda asocierii ce poate fi făcută cu fumul degajat prin ardere. Simțeam o plăcere enormă să-mi fac temele la lumina lămpii în primele două clase primare, până când a venit și la noi în sat electrificarea (realizată nu în virtutea grijii nețărmurite a partidului pentru iluminarea maselor, ci în scopul îndoctrinării lor prin intermediul radioului și apoi al televiziunii). Tot atunci a început să-mi placă mirosul literei proaspăt tipărite a ziarelor și învățasem să citesc, înainte de a intra la școală, pe organul partidului: „Scînteia“.

M-au atras și miresmele degajate din pachetele de țigări aflate pe piața comerțului socialist. Existau pe atunci numai țigări indigene, precum Naționale, Mărășești („spaima nemților“), Carpați („pe aici nu se trece“ – cu sau fără filtru), Virginia (nume fără vreo legătură cu acela al statului federativ de pe continentul imperialismului american), Snagov, Amiral, Cabinet ori Aroma. Mai pufăiam din când în când numai pentru aroma lor, pe care și-o pierdeau prin ardere și de aceea m-am și lăsat la timp de acest viciu. Era după darea Tezelor din iulie, când toate miresmele se disipau. Îmi plăcea și mireasma pe care o aveau bancnotele (cu varianta populară „bacnotă“), pentru mine nefiind valabilă aserțiunea că banii nu au miros. Din fericire, nu mi-am făcut în viață un scop din a aduna bani pentru a-i mirosi.

Mireasma (dar și gustul) laptelui cald, muls atunci de la vaca bunicilor materni și băut din cană direct de la „producător“, nu putea fi egalată decât de mireasma de halva adusă de tata când venea de la serviciu (ba chiar și marmelada avea mireasma ei). Din păcate, mirosul cojilor de portocală venea și cu o anumită tristețe, deoarece mă întrebam de ce pot mânca portocale numai la sărbătorile de sfârşit de an (nu se vorbea în mod oficial despre Crăciun). Răspunsul îl găsise tot partidul: pentru că atunci se coceau ele în țările de unde erau aduse.

Nu pot uita nici mireasma (de fapt mirosul) din cooperativa de consum a satului, unde se amestecau aroma de țigări, de biscuiți, de încălțări noi, de gaz lampant și de alte produse. Dintre toate miresmele florilor, mi-a rămas mai mult în nări aceea a florilor de salcâm de pe coasta de deal a satului („a quoi bon quitter?…“), până când copacii au fost tăiați ilegal de oameni din satul vecin, faptă pentru care pe atunci se făcea pușcărie. Ieșirea din copilărie a însemnat adulmecarea altor miresme legate de adolescență și de tinerețe.

Îmi plăcea cum miroase spray-ul Cluj-Napoca și săpunul foarte greu de găsit Palmolive (mai târziu, mi-am dat seama că aveam preferințe comune cu ale chimistei de recunoscut renume mondial din acea vreme). Toate acestea sunt miresme disipate pentru totdeauna, pentru că nimic nu le mai poate revivifica pe calea memoriei involuntare, oricât de bun mi-ar fi rămas simțul mirosului.

 

Dan STANCA

Care copilărie?

Mă bucură mult prima invitaţie din acest an la o nouă anchetă de opinie, dar pe de altă parte sunt pus într-o mare încurcătură. Miresmele copilăriei? Nu pot decât să mă întreb: care copilărie ?

Pur şi simplu nu-mi aduc aminte nimic din copilăria mea, decât doar că băteam îngrozitor de mult mingea şi voiam să ajung fotbalist. Apoi, eram ahtiat după meciuri şi, de exemplu, ca să nu pierd odată un meci internaţional pe vremea când la Real Madrid jucau Di Stefano şi Gento, iar la noi Mircea Lucescu era doar un puşti, am pus-o pe săraca mama să inventeze o scutire medicală, deşi era limpede pentru toată lumea din şcoală că din cauza meciului chiulisem… Oh, Doamne… Miresmele copilăriei sunt nişte creaţii artificiale pe care le producem acum graţie unei memorii neobosite.

Avem în cap atâtea, încât cu adevărat se poate spune că trăim într-un paradis al amintirilor, deşi nu sunt foarte sigur dacă amintirea mea are în vedere un episod real din copilărie, adolescenţă, etc sau, pur şi simplu, datorită imaginaţiei la fel de neobosite, l-am creat şi mi l-am însuşit autobiografic, convins că-mi aparţine. Când spui copilărie, te gândeşti obligatoriu la ceva bucolic, idilic, medelenistic, în viziunea mea, nimic mai fals. Nu sunt de acord nici cu evocările sentimentaloide, vai, biata mea copilărie, am fost săraci, n-aveam ce mânca etc., etc… Sau pe partea cealaltă: am fost un Wunderkind, am citit de la trei ani, am iubit cartea ca nimeni altul… Rubbish, cum spune englezul, Copilăria e ceva absolut normal pe care noi, nu ştiu de ce, continuăm să-l mitizăm, să-l idealizăm… Primul şoc în viaţă e la pubertate şi atunci îţi dai seama cât de slab eşti, cât de vulnerabil, sau în tine începe să se dezvolte monstrul infractor şi criminal de mai târziu. Dar dacă există ceva frumos în copilărie, aceasta este lipsa de griji. Nu-i sufăr pe plozii brusc maturizaţi, nici pe cei greţoşi de prea mult răsfăţ, dar să trăieşti fără griji e tot ce poate fi mai frumos, ceea ce te apropie de o inaccesibilă condiţie angelică.

După părerea mea, în universul acesta doar îngerii nu au griji, aşa că miresmele copilăriei sunt date tocmai de o posibilă asemănare cu viaţa îngerilor. Numai că aşa ceva e extrem de rar. Aş zice că acum nici copii nu mai avem, ci nişte mici mamifere care pătrund într-o lume digitală profund alienantă. Au fost absolut penibile reportajele cu moş Crăciun care ne-au fost vârâte pe gât cu ocazia sărbătorilor. Nici un copil în ziua de azi nu mai crede în moş Crăciun sau în moş Nicolae, aşa că totul e o fandoseală sinistră pusă la cale de actualii patroni miliardari ai trusturilor media. Şi copilăria, nu-i aşa, e marfă bună de exploatat…

 

Mircea STÂNCEL

Madeleine și memorie

Este o temă foarte ispititoare pentru anotimpul acesta! Miresmele cozonacilor și prăjiturilor ne trimit și pe noi în copilărie, în casa bunicilor de altădată. Sărbătorile acestea tradiționale, creștine, în special cele legate de iarnă, cu brazii aduși în casă și împodobiți după cutumă, ne declanșează memoria involuntară din prima. Eu îmi amintesc acum, cu o plăcere deosebită, cozonacul pe care îl mâncam în copilărie, de sărbători, înmuiat în laptele cald, amestecat cu cacao, apoi de gustul laptelui vacii noastre, din primii ani ai vieții, care mi s-a părut cel mai apetisant. Se pare că aceste arome, odată simțite pe viu, nu mai dispar toată viața. Cred că în ambianța asta regăsim cel mai clar esența trecutului. Prin urmare, depindem, printre multe altele, de miros și de gust. Când e vorba de miresmele copilăriei, nu se poate să nu ne amintim, imediat, și de fenomenul proustian, cu madeleinele lui, cu ceaiul lui, ce au provocat memoria marelui prozator – efectul declanșator pentru amintiri.

Se pare că dintre cele patru anotimpuri, iarna, cu ritualul ei sărbătoresc, ne stârnește nostalgii profunde. Ne amintește de copilărie și de rolurile bunicilor din casa în care am crescut într-o ambianță bună. Cine nu a avut bunici a pierdut o mare parte din farmecul copilăriei. Pentru că ei, bunicii, dau profunzime sufletească unică primilor șapte ani petrecuți în cuibul familiei; cu poveștile lor, cu gesturile lor, dar mai ales cu afecțiunea și cadourile lor. Niciodată nu mai poți simți, pe viu, căldura aceea încântătoare, din zilele de iarnă, amestecată cu deliciile sărbătorilor, cu inocența de rigoare, așa cum ai trăit-o în copilărie. În această atmosferă lărgită a „miresmelor“ îmi amintesc, evident, de ritualul tăierii porcului, unde curiozitatea mea de copil nu avea limite; simt și acum în nas mirosul inconfundabil al șoricului prăjit în focul de paie. Ce să mai spun de miracolul facerii cozonacilor pe masa din bucătărie, apoi de cuptorul tradițional, la gura căruia mă încălzeam… Și toate acestea se împleteau cu fulgii mari și albi ai zăpezii, cu săniușul și cu celelalte jocuri specifice. „Miresmele“ acestea dau forță nostalgiei, dorinței de a reveni în acel spațiu îndepărtat al originilor. De multe ori, unele amintiri îmi revin în minte aproape de fiecare dată când apare câte o aromă de pâine caldă, aburindă, în jurul meu.

Reflectarea lor în literatură are și un efect „terapeutic“, pe de o parte și, pe de alta, țin copilul interior în viață. Ne modelează personalitatea și viitorul, pentru că le stocăm undeva, în adânc, într-un mit, de la vârsta copilăriei, apoi ne ajută să trecem peste zilele mai grele.

Eu mă număr printre aceia care s-au bucurat din plin de acest mediu bun al trecutului, de acele „fragmente prețioase“ pe care mi le-a oferit copilăria în anii cincizeci. E o pictură a inocenței pe care am colorat-o cu sârguință. Și dacă extind „miresmele“ cuibului la curiozitățile copilului, la domeniul exploratorului îndrăzneț, în care mă regăsesc și eu, pot spune că Amintirile… lui Ion Creangă sunt scrise pentru mine. Emoțiile provocate în copilărie nu mi s-au stins niciodată, multe dintre ele se regăsesc acum în textele mele și îmi luminează oarecum prezentul.

 

Liviu Ioan STOICIU

Un lung șirag

Frumoasă temă – miresmele copilăriei, miresme la propriu, nu la… figurat. La figurat (chestie de metafizică?), țin minte din copilărie mirosul fricii, inexplicabil, care îmi tăia răsuflarea, amețeam, miros de ars, așa am pățit la dezgroparea mamei, la 7 ani. Mama, Ioana (Sandu, cu numele de fată, cu părinți din Adjudu Vechi, țărani înstăriți), a murit când eu aveam un an și patru luni (în 21 iunie 1951, în ziua cea mai lungă din an, „când se deschid cerurile“), trăsnită de fulger pe o ploaie torențială în bucătăria de vară a Cantonului 248, Halta CFR Adjudu Vechi (mama gătea prăjituri cu ușa și geamul deschise, geamul era lângă plita sobei; cantonul era locuința de serviciu a tatălui meu, șef de echipă la întreținere de cale ferată).

La pomenirea de 7 ani, de după deshumarea mamei (pe care am văzut-o în groapă cu șuvițe de păr alb pe frunte, pe care aveam să le moștenesc de mic; aveam părul negru cu șuvițe de păr alb în față; între timp, am albit tot), n-am mai putut să dorm de frică, o frică irațională, apărea mirosul de foc stins, de arsură, de flacără cu mireasmă de iarbă arsă, întunericul accentuând aberant frica de necunoscut (altfel nu știu cum să-i spun). Două săptămâni de nesomn, trăgeam să mor (aveam 9 ani; înainte să mă nasc, a murit deocheată la șase luni o soră a mea, Livia, căreia eu i-am moștenit prenumele de Liviu; erau speriați toți din familie), a fost chemat preotul. M-a salvat o moașă-vrăjitoare a satului, care m-a „tras“ câteva zile, m-a masat pe tot corpul cu untdelemn frumos mirositor, m-a descântat (un gen de rugăciuni numai de ea știute; eram „deocheat de mort“) inclusiv cu chibrituri stinse în apă și plumb topit, de care-mi amintesc…

Alt gen de miros al fricii, de data asta miros de cale ferată, de traverse de lemn încinse, miros resimțit din senin, era legat în copilăria mea de apariția unor morți tăiați de tren (unul din ei a fost un frate al mamei, mort pe când traversa calea ferată la Cantonul 248, la barieră, pe viscol, să meargă la sania mare, trasă de cai, cu care venise la o sărbătorire la ai mei; în familia mamei, a existat un blestem greu; un alt frate al mamei s-a aruncat înaintea unui tren la Adjud). Morții călcați de tren apăreau în orice anotimp de-a lungul liniilor, nu-i vedeam numai eu – frica de ei era atenuată, erau parte din realitățile copilăriei, îmi făceau cu mâna.

La propriu, miresmele copilăriei – e un lung șirag… Cantonul 248, unde am copilărit, era înconjurat de „bucăți“ ale sătenilor din Adjudu Vechi, cu vii cu struguri nobili și legume de toate felurile plantate, pepenării și pomi fructiferi, cât vedeai cu ochii, miresmele (amestecate cu gustul „poamelor“) erau venite din paradisul lor. Peste tot la canton erau flori plantate (de la gura-leului la regina-nopții, crăițe și gladiole și câte și mai câte), iar de-a lungul căii ferate, pe zonă, erau florile sălbatice cu nemiluita. Îmi aduc aminte de mirosul trenurilor și al aburului împrăștiat brusc de locomotive, de miresmele călătorilor de pe peroanele haltei CFR (extrem de aglomerată pe atunci; deși de la haltă până la Adjudu Vechi erau doi kilometri de mers pe jos). Lasă că atunci, în spatele Cantonului, la o sută de metri, s-a îngropat magistrala de gaz metan, la care eram nelipsit, martor, veneam acasă murdar tot de păcură, vaselină și motorină, urcam în tractoarele (am prins și tractoarele cu țepi de metal la roți, nu exista cauciuc; la trecerea peste cale ferată se puneau dulapuri cât palma să nu distrugă liniile ferate; aveau și ele un miros special) și mașinăriile uriașe, eram prieten cu toți meseriașii. Apoi, miresmele cazărmii muncitorilor la întreținere de cale ferată (țărani calificați la locul de muncă), care era în ograda noastră, de la ei am învățat istoria adevărată (a României, fost regat), ei miau deschis ochii de mic pe ce lume sunt; seara, puneau pe bolovani înroșiți în foc tulpini mari de cânepă verde-uscată, fumul și mirosul mă amețeau, dar lor le dădea o stare de bine… Sau miresmele animalelor și păsărilor din curte, familiare, era plină ograda de orătănii de toate felurile, mari și mici (duceam lupte cu curcanii și gâscanii), grajdul era și el plin… Mirosul lesei de cereale și al șoarecilor care dădeau aici năvală… Mirosul lămpii rusești (ea dădea lumină, căldură și curent pentru radio) atârnată în centrul sufrageriei în tavan, unde dormeam și învățam… Mirosul plumbului topit pus în matrițe de lut, din care făceam avioane și soldați… Dar și mirosul turmei de oi călcate de trenul rapid („motorul“ roșu), întins pe un kilometru pe zona căii ferate, unde mergeam cu vacile la păscut. Sau parfumul ieftin al cantonierilor care țineau fanionul la trecerea trenurilor și mă chemau să deschid cu manivela barierele trase de fire oțelite, unde staționau camioane și căruțe, cu miresmele lor de vis…

 

Florin TOMA

Aromele copilăriei

Sigur că, volens-nolens, trebuie să începi tema copilăriei în literatura română cu Ion Creangă, pe care însă, dacă printr-o comparație savantă, îl contrapunem lui Anatole France (cel dintr-un celebru fragment pe care l-am avut în manualul de franceză, fiindcă, dacă e să luăm opera dumisale în întregime, constatăm că lista cărților e mai lungă decât distanța în linie dreaptă Paris-Humulești!), vom ajunge pe teritorii semantice nebănuite, ce pot concura chiar și la alcătuirea portretului psihologic al unei națiuni. Asta, dacă vrem să fim impopulari și îndărătnici.

Prin urmare, în timp ce băiețelul lui Anatole France trecea, în drum spre școală, cumințel, îngândurat și visător, prin faimoasa Jardin de Luxembourg, cu ghiozdanul în spate și „sautillant comme un moineau“, amintirile lui Nică al lui Ștefan a Petrei Ciubotariul, chiar dacă reprezintă, cum ziceea Călinescu, „copilăria copilului universal“ (deși rămân destule rezerve!) sau susținând – unde-i legătura? poate la Dolhasca! – „tradiția renascentistă“ (sic!) de a se povesti pe sine însuși (Vianu), așadar, amintirile dezvăluie o fire așa, mai de hoțeală pragmatică, în buna tradiție „renascentistă“ a iarmarocului cu pupeze de vânzare. Cu toate că, dacă e să fim cinstiți pe de-a-ntregul, portretul ăstuia mic al lui Anatole France e vădit mai educativ, mai nobiliar, mai romantic, mai aristocratic și mai contemplativ (ne duce gândul la Les reveries d’un promeneur solitaire), față de obiceiul românesc „tradițional“ și mult mai popular al ăstuia mic al lui Creangă, de a se sui în tei, spre a găbji degrabă „cucul armenesc“, apoi, prin extrapolare, de a sări gardul gospodăriei și a intra în ogradă ori de a sparge lacătul de la cotețul cu orătănii, noaptea. Dar, la urma urmelor, dacă e s-o judecăm într-un anume fel, și aceasta este o năzbâtie. (Onorată instanță, uitați-vă la el, e un copil și e conștient că ceea ce a făcut e o copilărie!…etc.) Revenind la ale noastre (chiar dacă cu ale lor suntem departe de a fi terminat!), propunerea anchetei mi se pare, într-adevăr, izbutită. Căci e limpede că fiecare păstrează, chiar și la un interval de timp considerabil față de momentul percepției, un parfum indicibil, o mireasmă puternică, o fragranță flagrantă și copleșitoare, un efluviu din ținutul mental în care a copilărit. De pildă, eu păstrez în osmoteca personală (deținem fiecare între pliurile memoriei, poate nu vă dați seama întru totul, o „bibliotecă“ osmică), deci eu păstrez parfumul din curtea copilăriei mele. În nota de vârf a parfumului se percepe un acord proaspăt mai întâi cu ideea de pădure, în contrast cu spațiul urban. Dublat de mirosul puternic de lemn crud și de clei, care, inspirat pe nas, îți înmoaie genunchii. De emoție. În nota secundară, la mijloc, renaște aroma de verde clorofilian strivit în palmă și contaminat cu fum de lemn ars. Și, în fine, în nota de bază regăsesc o senzație învăluitoare de relaxare, aproape de extaz, ca o visare. Firește, cu privirea spre cer, a mulțumire. Acest parfum mi-a însoțit copilăria, odată cu toată tehnologia făuririi unui… butoi ! Înainte de a se apuca de lucru, nea Sandu, care-și avea atelierul de dogărie în fundul curții, bătrânul cifotic reglează cu mâinile sale butucănoase, pline de noduri și cicatrici negre, pasul cuțitului la rindea. Bate puțin cu ciocanul de lemn în capul de fier teșit deja de miile de lovituri. Apoi, întoarce rindeaua și-i privește luciul în lumină. De sub ea, vor ieși împletite șuvițe alb-gălbui, subțiri și transparente, fragile ca niște foietaje de prăjitură, ce se vor rostogoli pe jos, la picioarele bancului, după fiecare parcurs al sculei dirijate de nea Sandu cu o mână și împinsă cu cealaltă. Se apleacă, se ridică. Se apleacă, se ridică. Din când în când, slăbește menghina, scoate stinghia albă, se întoarce spre ușă și o privește atent în rasul zilei. Bătăile ciocanului de lemn, abia sesizate, din ce în ce mai moi, ca niște mângâieri, spre a regla cuțitul rindelei, mi-au amintit de gestul pe care l-am văzut de multe ori făcut de sculptor. Atunci când simte că mai e un fragmențel acolo, în corpul de lemn al nălucii sale. O ultimă așchie ce trebuie îndepărtată. Fiindcă e-n plus. Știe el…

Iar meningele, împreună cu Dumnezeu, acoperă totul cu un parfum indescriptibil.

 

Lucian VASILIU

Mire al mires(m)elor

Odinioară, locuiam în raiul pântecului matern. Volumul meu de versuri, Fiul Omului, (Cartea Românească, 1986; redactor Florin Mugur), mărturisește, parțial, în acest sens. Mama, preoteasa Elisabeta, m-a născut în ziua de 8 ianuarie, după ce a dansat cu mine în pântece la ziua unuia dintre frați, de Sfântul Ion. În cătunul din comuna Puiești, raionul Bârlad, regiunea Iași. Troiene cât acoperișurile unor bojdeuci. Meteorologii înregistrau -24°!

Primii mei 10 ani (1954-1964) i-am petrecut în ținut rustic, adamic, dincolo de noroaiele primăverii, de amprenta, relativ vizibilă, a sovietizării. Uneori, de Sfântul Ștefan, noi, cei trei feciori, ne exaltam când tatăl nostru, Ștefan Vasiliu, scotea din uitare acordeonul și vioara (achiziționate, cu greu, în perioada anilor 1930, când fusese student teolog la Cernăuți). Deveneam melancolici. O văd pe mama sacrificând salcâmi, din ogradă, cu o secure mereu la îndemână. În absența tatălui nostru. Trăgând lemnele prin nămeți, pentru soba și focul din casă. Preotul satului fusese din nou luat pe sus și dus, nu se știe pe unde, pentru noi anchete, ca toți intelectualii și „chiaburii“ care proveneau din lumea creștină, monarhică, „burghezomoșierească“ interbelică. Ce bine mirosea esența de salcâm în vatră! Borșul cu aromele lui, fasolea gătită în fel și chipuri, cu sănătoase damfuri de ceapă și usturoi, însoțită de murături fermecate, cartofii și brânza cu mămăligă, borcanele cu miere din prisaca proprie, alte felurite miresme de produse gastronomice, consumate ritualic, ne scoteau în primăvara mieilor și a zmeielor! Miresmele de la afumătorile satului neantizau duhoarea bocancilor militarilor estici, încă hibernând prin țară. Miresele plaiului își completau lăzile de zestre. Patul de nuc, din camera mare, ne găzduia, în nopți friguroase, pe toți. Nu știam că sub el zăcea o parte din biblioteca (periculoasă pentru regimul de atunci!) a preotului de formație europeană. Împreună cu mama și cu un văr, tatăl făcuse un legământ. Săpaseră și îngropaseră, sub pat, o ladă mare, în care ordonaseră cărți rare, presă, alte valori. Se aștepta la o percheziție! Au venit reprezentanți ai noului regim, au devastat și au incendiat în curtea casei parohiale! În 1964, după Declarația din aprilie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ai noștri au săpat sub imensul pat și au scos la iveală comoara livrescă. Din păcate, o parte mucegăise, o alta fusese cuprinsă de umezeală. Între cele conservate miraculos, păstrez câteva. Reproduc un fragment din pagina de titlu a unui tom salvat: Patriarhia Română. Institutul Biblic. Sfânta Scriptură Tradusă după textul grecesc al Septuagintei, confruntat cu cel ebraic. Din vremea domniei Majestății Sale Carol II, Regele Tuturor Românilor, (Pasaj relativ șters, de tata, cu creion chimic) București, Tipografia Cărților Bisericești, 1936

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

O zi din copilăria lumii

Mi-a promis cu o zi înainte că mă duce la Cetatea din pădure și apoi pe vale în sus, să prindem pești cu mâna, la răgălie. Eram pentru prima dată în satul de origine al părinților, întro vacanță de vară de neuitat. Cel care mi-a promis și s-a și ținut de cuvânt era vărul meu Ion al Apolzănii, neamul din partea mamei purtând acest supranume. Mai fusesem până atunci în sat, dar sporadic, pentru că era greu de ajuns, singurul mijloc de transport fiind „rata“ din Sibiu o dată la două zile. Am plecat spre pădure, spre dealurile înalte care mărginesc „munții mărginimii“, acoperite de viță-de-vie, livezi și lanuri de grâu. Văruțul meu, fiind de-al locurilor și mai mare ca mine cu câțiva ani, eu mergând pe zece, s-a transformat pe dată în tată, mamă și frate, hotărât să-mi descopere în acea zi lucruri interesante și frumoase. Asta e lumea? Da, asta este. Aerul răcoros și dulce al pădurii în dimineața de vară. Păduceii înfloriți, salbă de zeiță mireasă. Mirosul și gustul fragilor copți doar de-o zi și gustul acrișor, de-o prospețime nemaiîntânită, al măcrișului iepurelui, mireasma dulce a socului cu creștetul întins spre razele de soare tot mai aprinse, cântecul sturzului undeva în înaltul stejarilor bătrâni, luminile și umbrele de-o parte și de alta a cărării aproape necălcate. Apoi zidurile cetății în ruine, cu un portal doar rămas aproape în picioare, cu mușchi și licheni și ferigi înalte cât vechile turnuri crescute în tot locul, mirosul de reavăn, de piatră de var aproape neagră, de cuarț cu sclipiri intermitente. Și-apoi, la întoarcere, pe vale, cu mâinile la răgălie după roșioare, agățate cam două duzini pe fire de ovescior, legate apoi la brăcinar, semn de mare virtute a celor doi pescari victorioși. Și focul pe malul râului, din vreascuri adunate din jur, jar pe care roșioarele s-au copt de minune pe o tipsie înjghebată pe loc din bețe verzi de alun. Și mai departe, cărarea bătură de pașii noștri victorioși prin lanul de grâu copt, mireasma grâului încălzit de soarele spre amiază, și-apoi „guma de mestecat“ fabricată de dinții noștri tineri din pumnul de boabe de grâu desfăcute de pe spic. Și pe Dealul Reciului, către sat, prin vii de data asta, verișoara mea Lena, pe care o însoțeam de multe ori când mergea cu gâștele, atunci fiind la sapă în vie, m-a tras deoparte și m-a pus să miros o mică arătare verzuie, cu un incredibil de suav parfum, și mi-a zis, mirosul ăsta n-o să-l uiți niciodată, că e parfumul de floare de viță-de-vie. Și seara, întorși în sat, la poartă, să vedem cum trece ciurda de vaci și de bivolițe, și apoi mirosul de lapte cald, proaspăt muls de tușica Vetă, băut dintr-o cană ciobită de „porțolan“ albastru, cu nasul plin de spumă și respirația de nerecunoscut.

N-am uitat. N-am uitat nimic. Doar că sunt prea seci uneori cuvintele pentru a descrie miresmele simple ale acestei lumi minunate. Precum mireasma unei flori despre care foarte mulți oameni nici nu știu că există.

 

Răzvan VONCU

Copilăria e ea însăși o mireasmă

Mi-e greu să vorbesc despre o anume mireasmă din copilărie, întrucât am copilărit într-un oraș, Constanța, care e prin definiție un evantai de arome și miresme.

Prima mireasmă pe care mi-o amintesc – în sensul că o regăsesc imediat, la Cernavodă, de câte ori trec Dunărea înspre orașul natal – e cea a aerului sărat al mării, în care s-au impregnat notele nisipului și calcarului. Se zice că prima gură de aer pe care o tragi în piept când te naști rămâne acolo pentru toată viața. În cazul meu, această gură de aer este din Dobrogea: o simt ori de câte ori îmi amintesc de copilărie. O port nu doar în plămâni și/ sau în creier, ci chiar în ADN.

Cea de-a doua mireasmă persistentă, pe care mi-o amintesc limpede din copilăria constănțeană, a fost cea de tei înfloriți. Am copilărit pe o alee care s-a numit (până la o redenumire abuzivă, ce se păstrează până acum) Aleea Teilor, datorită teilor numeroși presărați printre cele cinci blocuri turn, construite în 1964: primele din Constanța.

Apoi sunt miresmele bucătăriei bunicii mele, Elena Niculiță, în casa căreia am copilărit. Bunica gătea excepțional, evident, în stil oriental. Plăcintele machedonești cu brânză (cu foi crețe sau fierte), ardeii umpluți și sărmăluțele în foi de viță, cârnații de casă din carne de vită cu oaie, baclavalele, sarailiile și peștele proaspăt alcătuiau un caleidoscop de miresme în care îmi este învăluită și astăzi imaginația. Am mâncat gutui, coarne, roșcove, stafide și arahide prăjite în coajă: toate, învăluite de arome pe care mai târziu leam reîntâlnit pe viu numai arareori. Cine n-a simțit cum miroase un guvid prăjit la numai două ore după ce a fost prins printre stabilopozi, nu prea știe ce e peștele… Ierburile și condimentele pe care le folosea bunica erau și ele altele decât cele din restul țării: cuișoare, ienibahar, cimbrișor… Pe toate le avea uscate, în cămară, pentru anotimpurile în care nu le cumpăra proaspete, din Piața Carol sau din Piața Grivița.

Bunicul, Petre Niculiță, nu era un băutor, însă muncea greu, în port, în schimburi numite „12 cu 24“ (care presupuneau 12 ore de muncă), și uneori îi plăcea să guste un păhărel. Berea nu-l impresiona defel, iar vinul era pentru sărbători. Bunicul prefera, ca aperitiv sau la o gustare, țuica. Mireasma țuicii de prune „ochii lui Dobrin“ e prezentă în memoria mea, nu doar olfactivă, ci mai ales afectivă, împreună cu imaginea bunicului așezat la măsuță, cu ochelarii pe nas, citind „Informația Bucureștiului“ (nu l-am văzut niciodată citind „Scînteia“ sau „România liberă“), cu cafeluța aburind și păhărelul de țuică în față.

Apoi sunt, firește, miresmele Constanței. Un oraș anexat, de fapt, portului și deschiderii cosmopolite pe care acesta o simbolizează. În blocul în care am copilărit, pe unica sa scară, locuiau oameni de toate etniile pe care istoria le-a presărat pe bătrânul pământ al Dobrogei. Noi, copiii, creșteam împreună, ne vizitam pe rând și foarte des – astăzi oamenii se mai vizitează din an în Paști – și treceam, astfel, prin varii universuri de miresme și arome. O vecină grecoaică, de exemplu, făcea sarailii în care punea o anume scorțișoară: parfumul ei mi-l amintesc foarte bine, mai ales că nu l-am mai regăsit niciodată de atunci, deși îl caut prin toate patiseriile orientale din București și din Balcani… Prietenii turci și tătari ai unchilor mei, la rândul lor, aduceau pastramă de oaie, ghiudem, babic și cârnați sugiuc: mirosul lor ușor înțepător, sărat și pipărat, mi s-a întipărit în minte alături de reprezentarea unei prietenii vecine cu frăția, în pofida diferențelor… În fine, ar trebui să vorbesc despre miresmele Constanței însăși. Un oraș cu o floră deosebită, de litoral, și cu femei care aveau acces, încă de pe atunci, la cosmetice de calitate, pe care navigatorii (noi le spuneam „vaporeni“) le descărcau din bagaje ca dintr-un corn al abundenței. La acest capitol, eu însă am în memorie altceva: mireasma tutungeriei de unde cumpăram ziare și reviste, dar în care se vindeau și cosmetice. Pe atunci, în prima parte a anilor 1970, la tutungerie se vindeau săpunuri Lux. Îmi amintesc foarte clar nu doar ambalajele lor, stând cuminți în rafturi, ci și amestecul de miresme de tutun, de ziare proaspăt tipărite și de parfum Lux. Așa miroase pentru mine revista, de atunci încoace.

Copilăria însăși e, de fapt, o mireasmă. Adie din când în când în sufletul meu, ca promisiunea unui Eden din care am fost alungat și în care, probabil, mă voi mai întoarce numai când voi trece Dincolo.

 

Varujan VOSGANIAN

Copilăria, povestită prin miresmele ei

Dintre toate simțurile, mirosul este cel mai încărcat de memorie. E destul să deschizi o ușă prin care pătrunde un iz familiar și toate întâmplările legate de senzația aceea îți revin în minte. O viață întreagă ar putea fi descrisă prin aromele ei. Tot așa ar putea fi povestită și copilăria mea.

Întâi de toate, mirosul aluatului cald din castronul bunicii. Aluatul creștea de seara până dimineața ca o ființă vie. Eram fascinat. Și atât de legat de viața care creștea în el, încât simțeam că fiecare mișcare a mâinilor care îl frământau îl doare. Femeile așterneau cearșafuri netede pe paturi, pe mese, peste care întindeau foile subțiri de aluat pentru baclava. În nopțile acelea, dormeam îngrămădiți pe canapele. Foile nu trebuiau stânjenite de nicio mișcare și de nici un zgomot. Treceam printre ele cu băgare de seamă și vorbeam în șoaptă. Din când în când, bunica se trezea și, la lumina lămpii cu gaz, le ungea cu ulei amestecat cu ou. Dimineața, uscate ca niște plăcuțe de argilă și foșnind a fân de peste an, erau așezate una peste alta. Între ele, se presăra miez pisat de nucă și, deasupra, se  turna sirop cald. Marginile se tăiau, așa încât foile să ia forma tăvilor care se rumeneau încet în cuptor. Duminică, la prânz, bunicul tăia baclavalele cu un cuțit lung și împărțea, măsurat, la fiecare. Același cuțit era folosit la tăiatul cărnii uscate de vită, căreia îi spuneam, pe turcește, pastârma. Carnea se agăța de streașina casei, s-o usuce vântul „Dintre toate, spunea bunicul, cel mai bun e gustul vântului. Trebuie să știi cum să-l lași să pătrundă în mâncare.“ Carnea uscată se punea la muiat într-o pastă care se chema cemen, și care seamănă, oarecum, la gust cu schinduful care crește în Carpații Orientali. Mirosul fructelor umplea toată casa. Mai ales de Anul Nou, când la armeni e încă postul Crăciunului și se fierbe în crătiți mari anușabur. Care în traducere ar însemna „supă dulce“. E un fel de colivă, numai că în grâul fiert se amestecă tot felul de fructe: smochine, curmale, stafide, nuci, portocale. Și, deasupra, se cerne o pudră de scorțișoară.

Apoi mirosul cotloanelor. Locuri ascunse, umbroase ori la vedere, dar care se deschid rar și, mai îmbietoare, locurile interzise. Fără cotloane de cotrobăit, copilăria e lipsită de noimă. Mai întâi, dulapurile de haine sub care ședeau, împăturite, plăpumile și saltelele. În dulapul bunicii se păstrau numai hainele grele, paltoanele, mirosind a naftalină, dintre care unele fuseseră chiar ale străbunicii mele. Apoi, dulapurile cu cărți. Erau cărți în turcă, cu caractere vechi, orientale, manuale de desen în engleză și vechi ediții Larousse. Multe dintre cărțile acelea trăiau doar o dată pe an. De ziua Sfinților Traducători Mesrob Maștoț și Sahag Bartev, călugărul și patriarhul care traduseseră Biblia în armenește, în veacul al cincilea, noi, copiii, scoteam cărțile din rafturi și le ștergeam de praf, cu cârpe moi. Nu aveam voie să le deschidem, paginile erau adesea uscate ca frunza și ni s-ar fi putut fărâmița în palmă.

Doar bunicul le deschide, le rânduia la loc și dormeau mai departe, încă un an. „Cel mai tare, spunea, mi-e milă de cărțile pe care nu le deschide nimeni.“ Și apoi, celălalt miros, care mi-a dus copilăria departe, printre mirodeniile Orientului: aroma cafelei. Meșteșugul acesta bunicii mei îl aduseseră din Anatolia natală. Făceau cafeaua firesc, așa cum meșteșugarul știe după gust dacă lutul e bun sau nu de modelat. O făceau cu distincție, disprețuitori față de cei care beau cafeaua fără a-i ști rosturile.

Și, în cele din urmă, focurile, care în copilăria mea ieșeau mereu la iveală, purtând mirosul de frunze care mocneau, de ceară ce se topea, de jăraticul cărbunilor, care sclipea, de marmeladă și bulion, care bolboroseau, de lemne crude sau uscate ce se desfăceau, ceruri licărind primprejur, atât de mici uneori cât să încapă în palma mea de copil.

 

Florina ZAHARIA

Cum s-au grăbit clepsidrele

Am crescut prea repede. Am ieșit fulgerător din fericirea de a fi eu însămi, am schimbat repede rochiile eului, am accentuat și am învățat bunătatea și iubirea, am deschis larg ferestrele și am privit lumea. Mult prea repede. Deși am rămas blocată într-o inimă de copil, într-un trup de copil și într-o privire curioasă.

Pentru mine, adierile copilăriei înseamnă părinți, înseamnă mama și gândul mamei. Gândul bun al mamei miroase și acum a vanilie, a portocale și gutui, miresme atât de pierdute în timp și nemaigăsite vreodată. Deși ne agățăm de ele ca de o lumină. Apoi îmi amintesc uniforma școlară, sarafanul de care eram atât de atașată și pe care îl purtam cu mândrie. Faptul că aveam responsabilități fiind comandant de detașament și de unitate până în ziua în care am plecat la liceu. Defilările, cărțile atât de căutate și mirosul lor, leagănul/ hamacul din curtea casei noastre și probabil multe alte simțuri și întâmplări care au contribuit la ceea ce sunt azi. Nimic nu a fost greșit. Doar clepsidra foarte grăbită.

Miresmele copilăriei nu sunt nostalgii acum, sunt chiar mirosurile palpabile din memoria noastră trează, fricile neștiute și nenumite, norii, vântul și culorile care au lipit în inima noastră bucată cu bucată și clipă cu clipă, viața. Am crescut, nu mă mai ustură inima începea un poem al meu din adolescență pe care îl simt și acum și duce cu el un zid rece, de nepătruns, dureros. Zidul acesta e alegerea mea concretă pentru momentele în care am realizat că pierzând din miresmele copilăriei, pierdem, de fapt, din propria identitate.