Nu e prima oară când consacru primul editorial al anului cronicii literare. E modul meu de a mă achita de o datorie profesională. Scriam într-un editorial din 1983: „Cronicarul fixează opinia literară a momentului. Oricâte divergențe s-ar ivi între cronicar și publicul său, contractul stabilit între ei nu poate fi rupt. Chiar dacă nu știe totdeauna exact ce așteaptă de la cronicar, cititorul îl urmărește ca pe un barometru al literaturii.“ În cei patruzeci de ani câți au trecut de la aceste considerații, nici cititorul nu mai este cel de ieri, nici cronicarul, dar eu continui să cred că rolul cronicii literare trebuie să rămână același. E adevărat că, de la o vreme, cronicarul pare a-și fi uitat obligațiile față de un cititor care, la rândul lui, nu mai vede neapărat în cronicar un barometru care să-l informeze despre starea literaturii. Scepticismul meu este însă relativ: deocamdată n-a fost inventat un mijloc mai bun prin care cititorul să fie pus la curent cu starea literaturii. Câtă vreme vor exista cititori, vor exista și cronicari. Coexistență obligatorie.
Îmi sprijin afirmația pe o probă, așa zicând, indirectă: publicațiile literare își măsoară astăzi, ca și ieri, popularitatea prin cronicarul lor literar. „România literară“ și-a păstrat, în ochii cititorilor, un loc de seamă în toți cei 55 de ani de apariție datorită unei strălucite echipe de critici. Toți, cronicari literari. Am fost mirat de faptul că din răspunsurile la ancheta noastră din numărul aniversar din decembrie trecut, majoritatea extrem de măgulitoare, lipsește tocmai referința la rolul acestora în fixarea prestigiului revistei. Rol, după părerea mea, absolut esențial. (În paranteză fie spus, acest lucru îl știau în schimb foarte bine responsabilii culturali comuniști, care au interzis într-un rând, în septembrie 1977, rubrica de cronică literară a revistei, ca urmare a dezacordului față de cronica despre romanul Bunavestire al lui Nicolae Breban. Ca să nu bată la ochi, cenzura a cerut și a obținut suprimarea rubricii cu pricina din toate publicațiile. Norocul „României literare“ a fost ideea lui G. Ivașcu de a crea o rubrică intitulată Actualitatea literară, deținută de mai mulți critici, a tour de rôle. Am preluat-o de unul singur în ianuarie 1978, păstrându-i noua titulatură până după 1989). Osatura revistei s-a datorat, în toți acești 55 de ani, criticilor care au semnat în paginile ei: Ș. Cioculescu, E. Simion, Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea, G. Dimisianu, Alex Ștefănescu, Nicolae Balotă, E. Negrici, Paul Cernat, Andrei Terian, Marius Chivu, Al. Goldiș, Cosmin Ciotloș, Mihai Zamfir, Al. Călinescu, Mircea Anghelescu, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, spre a-i numi pe cei care au comentat îndeosebi actualitatea literară. E neîndoielnic că ultimul din enumerare este astăzi cel mai important cronicar literar în activitate din toate publicațiile. Îi voi comenta săptămâna viitoare cea mai recentă carte: o culegere de cronici. (Nu pot să nu mă întreb un lucru: ce s-a întâmplat cu criticii „României literare“ care și-au părăsit oficiul? Cel mai puternic concurent al lui Răzvan Voncu din deceniul din urmă, Daniel Cristea-Enache, s-a condamnat singur la a colabora la publicații cu autoritate critică discutabilă. Paul Cernat nu mai pare interesat de cronica literară. Pe care a abandonat-o și Alex Goldiș, care, dacă e să judecăm după cel mai recent volum al lui, o culegere de cronici de altădată, pare să nutrească totuși oarecare nostalgie după principala specie de critică. Cosmin Ciotloș a ales cariera universitară. Iar Marius Chivu, numai el știe ce a ales să facă.
Nu-mi fac iluzii, nici nu țin să pun sare pe rană, dar sunt foarte atent la ce se petrece în critică și, cu deosebire, în cronica literară. Întoarcerea criticilor adevărați la uneltele lor m-ar bucura peste măsură. Numai ei îi pot înlătura pe veleitarii care inundă în timpul din urmă paginile publicațiilor. „România literară“ le este deschisă tuturor fiilor rătăcitori. Aș vrea să cred că și ei își dau seama că declinul literaturii actuale este provocat și de absența lor de la datorie.