S-a împlinit o jumătate de secol de la moartea lui Pablo Picasso. Sub egida unei comisii oficiale franco-spaniole, 50 de manifestări, de mai mare sau mică amploare și semnificație, au fost organizate cu acest prilej nu numai de-o parte și de alta a Pirineilor, ci și în multiple alte centre culturale ale Europei și Americii, de la Chicago, la Wuppertal, la București.
Sărbătorirea unuia dintre coloșii artei secolului al XX-lea a fost marcată de momente delicate de „echilibristică“, în condițiile în care disocierea dintre omul Picasso și creatorul a cărui evoluție artistică este indisolubil legată de femeile pe care le-a iubit este foarte dificilă. Mai ales în Statele Unite, ca o consecință a mișcării „me too“, o parte importantă a societății vede creațiile artistice prin prisma relațiilor sociale, în general, și a raporturilor bărbați-femei, în particular, așa cum există astăzi, și nu acum o sută de ani. Drept urmare, Pablo Picasso a devenit un fel de persona non grata. Mulți cred că, indiferent de meritele sale, un artist misogin, acuzat de violențe psihice și fizice împotriva muzelor sale, nu trebuie defel sărbătorit. Dimpotrivă, acele opere considerate a avea un caracter sexist – toate acele violuri închipuite sau nu, toți acei minotauri cu ochi înroșiți doritori de trupuri tinere și neprihănite – trebuie scoase de pe simeze, trebuie să fie „anulate“… Mai mult, dincolo de modul oribil în care și-a tratat multele iubite, un caracter dominator, narcisic și infidel a avut și alte atitudini reprobabile. Detractorii săi subliniază, de exemplu, contrastul dintre reputația de activist pe care i-au conferit-o Guernica și prietenii săi comuniști, și realitatea din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial când a evitat să se implice și a cultivat prietenii în ambele tabere, refuzând să semneze o petiție pentru eliberarea poetului Max Jacob, prietenul său devotat de patruzeci de ani.
Adevărul este că reluctanța de a-l celebra pe Picasso la 50 de ani de la dispariție pare ciudată în condițiile în care acesta a fost mereu în conștiința publică. În timpul vieții, a fost o adevărată „stea“ urmărită de paparazzi oriunde se ducea, de la plajă, la coride. După dispariția sa, în imposibilitatea de a concepe o retrospectivă cât de cât cuprinzătoare a imensei sale moșteniri, numeroase manifestări au fost dedicate an de an unor aspecte particulare ale artei sale: subiecte predilecte, perioade creatoare, materiale și tehnici pe care le-a folosit, artiști – contemporani sau de mult cufundați în istorie – cu care a interacționat… Acum însă, perspectiva pare că s-a schimbat. Inclusiv din punct de vedere critic, se pune tot mai mult accentul pe „împrumuturile“ sale lipsite de jenă – de la Braque, Matisse etc. –, decât pe caracterul mereu inovativ, inconfundabil al artei sale.
Revenind la expozițiile organizate în Statele Unite cu ocazia semicentenarului, ele au fost mai degrabă insignifiante ca dimensiuni și țel, sarcini bifate cu teamă de posibilele „consecințe“ ale unor celebrări prea fastuoase… La Muzeul Guggenheim, câteva pânze și desene înconjoară La Moulin de la Galette (1900) într-o încercare de a descrie perioada plină de consecințe a primilor pași parizieni ai artistului… La Metropolitan O comandă cubistă în Brooklyn detaliază, într-o singură încăpere, amănuntele unui episod puțin cunoscut din 1910, în care colecționarul Hamilton Easter Field îi cere tânărului Picasso să-i decoreze reședința. Neterminată, comanda îi oferă totuși artistului prilejul de a experimenta modul în care multiple pânze cubiste pot fi grupate într-un ansamblu decorativ unitar… Posesoare a unei colecții cuprinzătoare de lucrări de Picasso din toate perioadele, Galeria Națională din Washington, centrul politic al țării, a ignorat semicentenarul cu desăvârșire.
Singura contribuție cu adevărat remarcabilă este cea intitulată Picasso în Fontainebleau de la Muzeul de Artă Modernă din New York. Tot de mici dimensiuni, ea este dedicată unei perioade fericite de doar câteva săptămâni, pe care Picasso a petrecut-o, împreună cu tânăra sa familie, la Fontainebleau, în vara anului 1921. Manifestarea, cu un superb aparat critic, transformă analiza câtorva tablouri și a schițelor pregătitoare pentru ele în considerații asupra întregii cariere a artistului. Picasso pictează la Fontainebleau patru mari panouri: două versiuni ale tabloului Trei muzicieni – în stil cubist târziu, folosind forme geometrice colorate și comentarii pline de umor – și alte două Trei femei la izvor, pline de referințe la Antichitatea greco-romană. Grupate acum împreună, la fel cum a făcut-o Picasso în garajul pe care l-a transformat în atelier, ele demonstrează constanta diversitate a abordărilor creatorului, disprețul său față de alinieri exclusive (avangardă vs. reîntoarcere la clasicism), lipsa sa de interes în caracterul liniar al dezvoltării artistice.
Acest extraordinar eclectism al artistului capabil să asimileze rapid influențe de tot felul și să le transforme aproape instantaneu în „Picasso-uri“ imediat recognoscibile – indiferent de cât de mult diferă între ele – a fost evident și în cea mai importantă dintre manifestările pariziene care au fost organizate cu ocazia semicentenarului: Picasso: desenând la infinit de la Centrul Pompidou. Incluzând circa o mie de desene, gravuri și carnete – majoritatea provenind din colecția Muzeului Picasso și deci păstrate de artist – această cea mai importantă expoziție de grafică a lui Picasso organizată vreodată este strălucitoare, masivă, mereu surprinzătoare – o proiecție a întregii sale opere.
Curatorii s-au străduit să prezinte grafica lui Picasso în toată varietatea și complexitatea ei, focalizându-se asupra operei în sine și nu asupra considerentelor biografice. În loc să propună un traseu academic, o cronologie a diferitelor perioade, expoziția are un caracter deschis, poate chiar haotic, cu un spațiu uriaș în care desenele – schițe de un minut sau creații finisate, foarte cunoscute sau văzute pentru prima oară – sunt amplasate pe panouri mobile și sunt lăsate să dialogheze. Zecile de grupări sunt, în majoritatea lor, fie legate de subiecte – acrobați, monștri, chipuri, cărți ilustrate, ferestre, violențe – fie de considerente de tehnică – pastel, clar-obscur, suprafețe hașurate. Unele sunt legate de evoluția liniei, cu secțiuni dedicate arabescului, liniei continue sau relației cu desenul clasic. Altele se referă la reprezentarea corpurilor: studii academice de tinerețe; „corpul asamblat“, ca joc suprarealist; „corpul desfășurat“, în care fața și spatele sunt prezentate simultan; „corpul sfărâmat“ ce sfidează, la sfârșitul vieții lui Picasso, toate canoanele de frumusețe… Este de mult acceptat că Picasso a fost mai degrabă un desenator decât un colorist. Expoziția argumentează cu succes că desenele reprezintă liantul întregii sale creații, de o prolixitate supraomenească, locul unde au început toate experimentele – indiferent dacă rezultatele finale erau picturi, sculpturi sau ceramici –, spațiul în care s-au întrupat mai întâi toate obsesiile și coșmarurile creatorului.
Alte expoziții pariziene au fost mai puțin inspirate. La Muzeul Luxembourg Gertrude Stein și Pablo Picasso: inventarea unui limbaj a discutat prea puțin despre relația specială dintre tânărul artist și scriitoarea și colecționara americană în perioada din preajma Primului Război Mondial. În încercarea de a construi o paralelă între deconstrucțiile sintactice ale prozatoarei și cele spațiale ale lui Picasso, sunt incluse câteva remarcabile colaje ale acestuia din 1914, dar exemplele sunt prea puține. Nici măcar extraordinarul portret pe care i l-a făcut lui Stein în 1906, punct unghiular în evoluția lui Picasso, n-a fost împrumutat de la Metropolitan. În schimb – interesant, dar irelevant – o mare parte a manifestării este dedicată influenței experiențelor lingvistice ale scriitoarei asupra avangardei americane.
La Muzeul Picasso, o selecție impunătoare de lucrări ale sale din colecția permanentă a fost surghiunită în subsol. În același timp, cele trei etaje de la Hôtel Salé au fost oferite elucubrațiilor artistei contemporane Sophie Calle care, pornind sau nu de la opera lui Picasso, își etalează propriile obsesii legate de permanență, vulnerabilitate, disoluție. Manifestări ale unui spirit independent, asamblajele lui Calle reprezintă categoric material pentru o expoziție interesantă. Întrebarea este dacă locul acesteia era în Muzeul Picasso, acum, la împlinirea a 50 de ani de la moartea artistului.