La cei 80 de ani ai săi António Lobo Antunes se prezintă publicului sub eticheta incontestabilă de „cel mai mare scriitor portughez în viață“. Cu toate rezervele pe care le ridică transpu nerea în domeniul literaturii a unor clasamente cu iz sportiv, statura excepțională a romancierului Lobo Antunes s-a clădit încet, meticulos, pentru a dobândi astăzi un bineme ritat „număr unu“.
Cum se ajunge în fruntea scriitorilor dintr-o anumită țară, dintr-o anumită limbă, dintr-un anumit timp? Dacă ai suficient talent, ajungi prin stăruință, prin trudă epuizantă: cele 32 de romane ale autorului, alături de numeroase alte proze – articole, portrete, schițe, amintiri – au apărut în ritm continuu și egal, cu exactitatea și forța fenomenelor naturale.
Ca de atâtea ori, când mari cariere literare s-au format prin accident, și în cazul lui Lobo Antunes hazardul a jucat un rol important. Medic de meserie, ca și tatăl său, specializat apoi în psihiatrie, el a fost încorporat în armată și a făcut războiul din Africa timp de doi ani. Experiența traumatizantă a absenței din țară și proximitatea morții l-au obligat să încerce a transpune în scris infernul prin care trecuse timp de doi ani; perspectiva de a se transforma astfel în scriitor i-a dat, probabil, fiori, dar a optat pentru Aventură, în ciuda tuturor dificultăților care se întrevedeau. Cum ne putem închipui, primele sale romane au avut la bază șocurile suferite în războiul din Africa. Fostul combatant a dat de la început mâna cu psihiatrul, aruncând o lumină neașteptată asupra psihicului uman. Treptat, boala scrisului va pune stăpânire pe medicul care continua să-și practice meseria, dar care apleca tot mai mult balanța în favoarea prozatorului. Medici-scriitori avem numeroși în literaturile europene, dar combinația război vs. psihiatrie îi aparține lui Lobo Antunes.
Noul romancier debutează relativ târziu, în 1979, la vârsta de 37 de ani. Primele lui trei romane, începând cu Memorie de elefant, au la bază autobiografia directă și poartă la vedere rănile sufletești ale războiului. Africa – un complex peisagistic, uman, sentimental – rămâne fundalul narațiunilor. Treptat însă viziunea inițială se dizolva, lăsând loc unei perspective mai largi și mai subtile. Cel mai reușit roman, imensa construcție Fado Alexandrino (1983), deschidea o serie de capodopere, în care eroul principal devine Portugalia însăși, entitate situată în mijlocul răsturnărilor dramatice din secolul XX. Imediat ce a trecut în noua fază, romancierul și-a perfecționat noua manieră stilistică, ce poate fi acum recunoscută în toate paginile semnate Lobo Antunes. Fraza amplă, cu ridicări și coborâri bruște, cu oralitate neașteptată, cu pauze în sintaxa normală domină la început Fado Alexandrino și continuă apoi cu marile romane scrise în aceeași manieră (Auto dos danados, As Náus, O manual dos Inquisitores și multe altele).
Romancierul lusitan pășea acum doar pe culmi. Când, în 1998, la Stockholm se decisese ca Nobel-ul să revină în acel an unui scriitor portughez, numele lui Lobo Antunes a fost șters în ultima clipă și înlocuit cu acela al lui Saramago: comunistul a avut întâietate în fața liberalului, așa cum se întâmplă aproape mereu în cazul celebrului premiu.
În ultimele decenii, Lobo Antunes a rezervat cititorilor săi o surpriză de proporții: începe să scrie proze scurte, de 2-3 pagini fiecare, unde transpune obsesiile întregii sale vieți. Sub titlul modest de Cronici, apar insolite schițe ce s-ar fi putut transforma în nuvele sau romane, unele de valoare literară excepțională, realizate însă într-o scriitură minimalistă. Prozatorul se trădează aici prin stilul său – varianta perioadei romanești celei mai glorioase. S-au strâns până acum sute de asemenea „cronici“, produse ale ultimelor două decenii. E un fel specific al romancierului de a demonstra că resursele sale prozastice treceau cu mult dincolo de granița romanului.
Bună parte din marile romane antuniene sunt deja traduse în românește. Dinu Flămând a publicat două volume cuprinzând schițele concentrate, în care autorul portughez s-a specializat: Inima inimii (Humanitas, 2014) și Lunga scurtime a vieții (Humanitas, 2023), o selecție din „cronicile“ lui Lobo Antunes, într-o traducere ce păstrează cadența și aura originalului.
De altfel, relația lui Lobo Antunes cu țara noastră e mai veche și mai strânsă decât se poate bănui. În 2004, la București, Catedra de portugheză și Uniunea Scriitorilor organizau un Colocviu internațional consacrat operei antuniene. În mod excepțional, la Colocviu era prezent autorul însuși, care a avut ocazia de a-i fi analizată in praesentia opera. Să spunem că neobișnuitul eveniment a fost organizat atunci în detaliu de regretata Michaela Ghițescu, pionieră lusofonă, traducătoare extraordi nară din portugheză și una dintre primele scriitoare ce a deschis era colaborării literare româno-por tugheze.
Premiul românesc Ovidius, oferit la Neptun, pe malul mării, marilor scriitori străini, i-a revenit în urmă cu mai mulți ani lui António Lobo Antunes: a fost un fapt aproape natural, dictat de ordinea naturală a lucrurilor. De altfel, unul dintre romanele remarcabile ale autorului chiar așa se și cheamă: Ordinea naturală a lucrurilor.