Putin își are asigurat locul în galeria marilor tirani sângeroși.
De când a pășit pe porțile politicii înalte, drumul lui a fost
presărat cu cadavre. Urmând unui Ielțîn decrepit, alcoolic,
incoerent, amorf și ambiguu din punct de vedere politic,
Putin n-a avut nicio ezitare să folosească, după caz, otrava,
șișul, pistolul, mitraliera, tancul, tunul sau racheta. În urma
lui zac mormane de morți, fie că sunt adversari politici ruși, ceceni sau, acum,
ucraineni. Adevărată mașină de ucis, el s-a bucurat de o stranie imunitate
atât în țară, cât, mai ales, în străinătate. Suficient de abil pentru a-și împacheta
crimele în acte patriotice, le-a redat rușilor sentimentul atotputerniciei,
promițându-le că va face din ei ceea ce și-au
închipuit întotdeauna că sunt: cei mai inteligenți,
cei mai puternici, cei mai frumoși. Pe scurt,
invincibilii invincibililor.
Nu există pentru ruși jignire mai mare
decât să afirmi că sunt, și ei, niște oameni
oarecare, nici mai buni, nici mai răi decât alții.
Nu vor accepta niciodată, în ruptul capului, că
nu au cei mai mari savanți, cei mai grozavi
soldați, cei mai mari politicieni și că nu ei au
dat cei mai mari scriitori, compozitori, dirijori,
soprane, și tenori. Capacitatea lor de autoiluzionare
e uluitoare, iar replicile violente pe măsură.
Aroganți, consideră că totul li se cuvine și că
civilizația e un preș de care-și șterg cioboatele
când și cum vor. Așa au fost de când lumea, așa
sunt și azi și, din păcate, așa vor fi până când
îi va înghiți istoria.
N-am să menționez decât cu titlu de
amănunt sumedenia de întâmplări relatate de
prieteni ai mei care și-au petrecut vara aceasta
concediul în străinătate. Se pare că locul unde
turiștii ruși se simt cel mai bine e Turcia.
Mitocănia lor e acceptată fără crâcnire de gazde,
care, slugarnice, văd în ei o clientelă grasă. N-a
existat nicio împrejurare în care bărbații ruși
să dea întâietate unei femei la intrarea sau
ieșirea dintr-o clădire. Nu respectă nicio regulă
și nu se supun niciunei interdicții. Am văzut,
cu ochii mei, într-un fast-food de pe marginea
autostrăzii, în Italia, două astfel de specimene.
Erau niște haidamaci îmbrăcați în tricouri negre
pline de imagini în culori țipătoare și inscripții
agresive (desigur, în engleză, ca să înțeleagă
oricine cât de mari și tari sunt ei). Vorbeau cu
glas tunător, de parc-ar fi fost singuri pe planetă.
N-au așteptat la rând, ca toți ceilalți, ci s-au dus
direct la tejghea unde, parcă hipnotizate, fetele
care serveau s-au pus imediat la dispoziția lor.
Figuri patibulare, s-au așezat la o masă în mijlocul
încăperii. Cum chelnerițele nu apucaseră să
facă curățenie, au dat de-o parte cu coatele, cu
o mișcare brutală, tăvile pline de resturi, de
pahare cu lichide pe jumătate băute și s-au
pornit pe înfulecat.
Cum îi aveam în bătaia privirii, n-a trebuit
să fac vreun efort să-i observ până la capăt. Au
clefăit zgomotos, au înfulecat cu o viteză de
rachetă hipersonică, au dat pe gât uriașele
pahare cu Coca Cola, au râgâit zgomotos, s-au
ridicat de la masă și au ieșit rotind în jur priviri
menite să intimideze pe oricine ar fi vrut să le
reproșeze comportamentul de primitivi. În
urma lor a rămas un morman de oase, de cartofi,
de tăvi vraiște. Caliban pleca satisfăcut, cu
burdihanul plin și gata să urce în bolidul ce
lucea amenințător, și el, la doi pași, în parcare.
Evident, rușii nu au exclusivitatea
comportamentului bădărănesc. Brute există în
toate națiile și în toate așezările umane. Dar în
acea mică și multietnică așezare gândită ca loc
de odihnă și recreere, ei și numai ei se comportau ca niște barbari. Sociologic,
astfel de scene nu au valoare de adevăr. Uman, însă, ele confirmă și amplifică
tot ce știai despre acest popor care, de când există el, n-a adus decât dezastre,
suferință, teroare, ură. Dacă cineva are exemple pozitive privind relațiile
Rusiei cu alte țări, l-aș ruga să mi le aducă la cunoștință. Știam cu toții cum
sunt rușii, dar am continuat să tolerăm agresivitatea lor înnăscută, mârlănia
sfidătoare, disprețul afișat față de valorile societăților evoluate și, mai ales,
obișnuința lor de a rezolva orice diferend cu măciuca sau cu bomba nucleară.
t oate aceste însușiri sunt clare ca lumina zilei în cazul lui Putin.
Condițiile în care a câștigat întâiul mandat de președinte au
fost însă neobișnuite. După hărmălaia și dezordinea din timpul
lui Ielțîn, campania lui Putin s-a desfășurat într-o atmosferă
mai degrabă discretă. Perfect organizată, ea a părut o simplă
formalitate în așteptarea unui deznodământ știut dinainte.
După victorie și până la preluarea efectivă a puterii, Putin aproape că a dispărut
de pe scena publică. În stilul pe care avea să-l promoveze ulterior în întreaga
lui carieră, a preferat aranjamentele de culise, asigurându-se de sprijinul
diverselor instituții și personaje, în loc să facă turul televiziunilor ori să dea
interviuri presei scrise.
Cu totul relevantă e scena numirii viitorului prim-ministru, Mihail
Kasianov — cel declarat, culme a cinismului, chiar în aceste zile de justiția
lui Putin drept „agent străin“. Fostul premier e acuzat că „s-a opus operațiunii
militare speciale din Ucraina“ și că este „membru al Comitetului Antirăzboi
din Rusia, o asociație ale cărei activități discreditează politica externă și
internă rusă“. Masha Gessen insistă, în cartea ei din 2012, The Man Without
a Face. The Unlikely Rise of Vladimir Putin, pe elementele premonitorii privind
acțiunile ulterioare ale lui Putin. Era un modus operandi, în care se întâlnesc
limbajul mahalagiului și brutalitatea mafiotului:
„Putin și-a ales primul ministru, un bărbat cu o statură impozantă, cu
o voce de bas răsunătoare, a cărui înfățișare plăcută de actor de la Hollywood
și zâmbetul larg îi ascundeau ambițiile politice. Mihail Kasianov părea să
aibă birocrația în sânge: provenea din cadrele administrației sovietice și a
făcut o tranziție lină muncind în diverse ministere sub mandatele lui Ielțîn,
devenind recent ministru al Finanțelor.
«M-a chemat în 2 ianuarie“, la numai
trei zile după ce Ielțîn își prezentase demisia,
mi-a povestit Kasianov. «A pus pe masă
condițiile numirii mele. Mi-a spus: ‘Atâta
vreme cât nu-ți bagi râtul în cotețul meu, ne
înțelegem’. Kasianov, care nu era deloc obișnuit
cu limbajul străzii, a fost șocat de felul de a
vorbi al lui Putin mai mult decât de substanța
a ceea ce spunea. Constituția țării dădea
primului ministru puteri ample asupra
instituțiilor în uniforme. Putin îl avertiza că
trebuie să renunțe la aceste prerogative dacă
voia să fie prim-ministru“.
Putin intenționa, așadar, încă din zorii
instalării în funcție, să adune în mâinile lui
întreaga putere din stat. În primele două luni
de la înscăunare a luat o serie de măsuri care
arătau, dincolo de orice dubiu, că avea să
promoveze o politică de forță, revanșardă,
ce viza, cu o obstinație maniacală, întărirea
forței militare a Rusiei. El anunța cât se poate
de sonor că nu se va da înapoi de la nimic
pentru a-și atinge scopul: readucerea Rusiei
la dimensiunea, puterea, influența și autoritatea
pe care le avusese în perioada ei de glorie
Uniunea Sovietică.
E uluitoare cecitatea cancelarii –
lor occidentale în fața schimbă –
rilor agresive petrecute în
ritm alert și cu o diabolică
pre cizie. După ce și-a plătit
datoria față de Ielțîn, dând
un decret prin care îi asigura imunitatea
în fața oricărei încercări de a fi adus în
fața justiției, și-a asigurat cadrul necesar
acțiunilor în forță. Vechea doctrină militară
prevedea că Rusia nu va declanșa prima
un atac nuclear. Putin a eliminat acest punct
esențial, arogându-și, în plus, dreptul de a
folosi armele nucleare „dacă alte mijloace de
a rezolva conflictul au fost epuizate ori s-au
dovedit ineficace.“
Cine mai are îndoieli că Putin ar putea
folosi bombele atomice împotriva Ucrainei
înseamnă că ignoră ceea ce dictatorul de la
Moscova a așternut negru pe alb pe hârtie,
încă din primul moment în care a înhățat
puterea. Prin formularea aleasă și menționarea
ineficacității, și-a arogat dreptul de a acționa
discreționar în situații pe care el și numai el
le definea ca necesare pentru a apăsa butonul
nuclear. Cu toate acestea, Occidentul a tăcut
mâlc.
O măsură complementară a fost obliga –
rea rezerviștilor de a participa la pregătirea
militară continuă. În limbaj birocratic, „re –
zervist“ era orice cetățean apt să poarte armă.
Putin revenea la un sistem care fusese neoficial
abolit după înfrângerea Rusiei în Afganistan. E de subliniat că două din
punctele decretului au fost secretizate. În condițiile războiului din Cecenia,
ele se refereau cu siguranță la posibilitatea ca rezerviștii să fie trimiși în
câmpurile de operație.
În aceeași linie se înscrie și documentul care le conferea unui număr
de patruzeci de miniștri și oficiali guvernamentali dreptul de a decide că
anumite documente erau secrete. În afara violării Constituției, această măsură
indica decizia noului țar de a acționa discreționar, fără niciun fel de transparență
privind deciziile guvernamentale. Un semnal puternic a fost și reintroducerea
pregătirii militare obligatorii în școlile publice și private. Elevii dobândeau
acces la arme de foc, fiind învățați cum să mânuiască, să curețe, să demonteze
și să monteze la loc un kalașnikov. Activitățile militare pentru elevi fuseseră
anulate de Gorbaciov, pe vremea perestroikăi, dar Putin le-a considerat
esențiale pentru viziunea lui accentuat militaristă.
De altfel, mai mult de jumătate, adică șase din unsprezece, din decretele
emise de dictator, în primele lui două luni de domnie, vizau domeniul militar.
Într-o țară complet ruinată, cheltuielile armatei au crescut cu cincizeci la
sută — ceea ce numai pentru niște orbi nu putea fi semnalul că Putin punea
bazele unei politici expansioniste, bazate pe primatul forței. Oricât ai fi de
îngăduitor, nu poți, totuși, explica altfel orbirea decidenților politici din Vest
decât ca pe o renunțare voluntară și criminală de a mai apăra valorile
fundamentale ale societății pe care o reprezentau. O întreagă generație de
politicieni a sucombat lamentabil în fața unui huligan plin de ură și resentiment.
Iar consecințele sunt cele pe care le trăim astăzi.