Cărțile despre care am vorbit până acum au fost scrise cu mai mult de un secol în urmă. Bine înțeles, nu pentru că printre cele mai recente nu s-ar găsi opere de bună calitate. Am ezitat să aleg printre ele romanele sau piesele de teatru care mi-au plăcut cu adevărat dat fiind că, așa cum am constatat de multă vreme, în diferitele istorii ale literaturii pe care le consultam capitolul cel mai problematic era, de obicei, ultimul, cel care se referea la perioada în care această istorie fusese publicată. Oricare ar fi fost reușitele recente notate la o anumită dată, cu trecerea timpului numărul de succese stabile se micșorau, judecățile de valoare deveneau mai severe și cărțile care plăcuseră foarte mult alunecau din seria operelor memorabile în cea a literaturii nu chiar de prim rang.
Unul dintre romanele apărute la sfârșitul secolului trecut și ale cărui simplitate și precizie m-au încântat a fost Floarea albastră (1995) de Penelope Fitzgerald, romancieră engleză foarte apreciată. Recitindu-l acum, continui să cred că reușește să ne atragă atenția asupra unui aspect dureros al vieții personale, anume amețitoarea ispită a idealului. Ca primejdie publică, drogul idealului a fost superb descris de George Orwell în 1984 (1949), regimul politic care l-a inspirat prăbușindu-se la numai câțiva ani după data sugerată de titlul cărții. În romanul Penelopei Fitzgerald, însă, e vorba de exaltarea, de lipsa de măsură cu care o figură imaginară poate să fie, ca să spunem așa, lipită pe fața unei persoane reale.
Romanul se petrece în „Sfântul Imperiu“ germanofon, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, într-un peisaj de castele, orășele și universități provinciale, fiecare cu mica sa elită aristocratică, bisericească și, la universitatea din Iena, intelectuală. Familiile au mulți, foarte mulți copii, iar oamenii se sting din viață devreme, medicina fiind încă o disciplină inexactă. Dintr-un loc în altul se ajunge încet, cu greu – mai cu seamă iarna din cauza zăpezii –, pe jos, călare, sau cu diligențele încete, incomode de pe atunci. Romanul, care evocă viața de zi cu zi a acestei lumi, începe cu spălatul anual al rufelor în casa familiei Hardenberg în Weissenfels, nu departe de Leipzig, în Saxonia. În timpul acestei operații gigantice, erau curățate toată lenjeria – sutele de cămăși, de pildă – și toată rufăria de pat a familiei. Mă întrebam, citind acest prim capitol, dacă pe timpuri nu se proceda la fel și la Saes, lângă Sighișoara, unde cu mulți, mulți ani în urmă, am văzut, la o procesiune de Paște, mantalele călduroase alb-îngălbenite ale participanților având brodate pe gulerele largi datele când fuseseră croite, cu un secol și jumătate înainte, la sfârșitul anilor 1700 și începutul anilor 1800.
Protagonistul romanului, Fritz von Hardenberg, nu e altul decât bine cunoscutul poet romantic Novalis, unul din numeroșii copii ai respectabilului baron von Hardenberg, care participase la războiul de Șapte Ani, provinciile germane fiind atunci aliate cu Marea Britanie împotriva Franței, și apoi se convertise la vechea sectă protestantă a Fraților Moravieni. În ianuarie 1793, Fritz, fiul lui cel mai mare, student la Iena, aduce acasă ceva nemaivăzut, un număr al ziarului din Iena. Uitându-se la prima pagină, baronul nu înțelege. Fritz, curajos, îi spune că în Franța, Convenția a emis un act de acuzare împotriva regelui. „Au înnebunit,“ răspunde baronul și se retrage. Erasmus, al doilea fiu, e de părere că revoluția e viitorul întregii lumi, iar Fritz, de acord cu înnoirea lumii, speră că va fi mai degrabă vorba de o reîntoarcere la secolul de aur care, demult, ar fi existat cu adevărat. Al treilea fiu, năbădăiosul Bernhardt, prevede că regelui i se va tăia capul, iar mama lor, cu lacrimi în ochi, le amintește că regele Franței e tatăl țării lui. În noul secol de aur nu vor mai fi tați, murmură Bernhardt. Cum vom ști ce se va întâmpla? Baronul nu vrea să mai vadă ziare, dar Fritz ar putea să le aducă, sugerează mama lui, eventual în buzunarul paltonului, lăsând să se vadă doar un colț de jurnal.
În această lume unde știrile circulă la fel de greu ca și oamenii, vom vedea rândul viitor ce studiază Fritz la Universitatea din Iena.