A fost odată, demult de tot, când se potcoveau puricii ba cu una ba cu alta, ba cu aur (ghiuluri), ba cu alte alea, ca să dea bine, ba mă tem că mai e și-acum, o țară frumoasă, dar așezată cam prost pe hartă, cum se întâmplă de atâtea ori în lumea asta. Poate-n cealaltă să fie altfel, cine știe…Ea s-a trezit la democrație după ce se lăfăise (vorba vine) în diverse dictaturi, ba de dreapta, ba de stânga, ba autoimpuse, ba impuse cu ajutorul tancurilor roșii ale unui mare prieten din răsărit. Și s-a apucat să se prefacă, așa cum îi stă bine unei țări așezate greșit pe hartă. Când cu Estul, când cu Vestul. Firește că a fost mai atentă cu Estul, pentru că ăsta era cu ochii pe ea, iar ochii ăia erau vizibili cu ochiul lor liber, fiind, ochii care-o supravegheau, plasați prin tancuri și sovromuri. Iar pe calea ferată se cărau diverse, firește, tot înspre Est, că așa e obiceiul la noi, să le dăm prietenilor ce e al nostru. Mai ales dacă ochii amintiți mai sus, ai marelui prieten, sunt bine ațintiți în direcția noastră.
Și tot încercând populația, că altfel nu pot să-i spun, ba niște unii rămași dinainte de democrația cea nouă, cu mințile tot la democrația veche, atât de des proclamată, ba alții, să se alăture, totuși, celei noi, s-au trezit finalmente alături de alte țări, mai demult deprinse cu năravurile democratice. A, nu, nu au fost mutați de pe hartă, s-a mai mutat harta spre Est, spre marea indignare a marelui prieten de altădată, că nu-și mai putea lua darurile. La început populația s-a bucurat, a petrecut, că – uite – visul de aur al generațiilor trecute, visul european s-a împlinit. Dar, pardon, visul ăsta îl visau numai unii, ceva mai spălați pe față și pe celelalte membre (dacă fața o fi membru!), însă cei spălați mai profund, adică pe creier, așa cum se obișnuia în democrația dinainte, ăștia tăceau și regretau că nu mai trebuie să se prezinte singuri la spălatul creierelor, o dată pe lună sau pe an, că nu mai țin minte, ca-ntr-o piesă de Matei Vișniec, gustată cândva, când am văzut-o reprezentată cu oameni, dar și de marionete, că păpușarii erau spălătorii de creiere și invers. Tot ei or fi fost și de cadavre? Asta Matei Vișniec nu ne-a spus atunci, dar are tot timpul s-o facă.
Așadar, nespălații (pe creiere) și-au dat seama, la scurtă vreme după serbările europenizării, că existau, de fapt, două Românii. Fir-ar să fie, și-or fi spus bieții oameni, pentru ăștia era să ne dăm noi viața ca să le facem democrație reală?! Dar nu mai era nimic de făcut, decât de asistat la mișcările contrare, care creșteau ca Fătul ăla Frumos, într-o lună cât alții într-un deceniu. Și dă-i cu una, dă-i cu alta, prefă-te, neică, în democrat, dar și naționalist, când cu mărimea României, când cu bogățiile ei, se accentua treptat, așa cum se întâmplă adesea în lumea asta dinspre Est, partea cealaltă, care trăgea spre zona mai orientală a hărții. Ei, a hărții, nu numai a hărții, că nu despre hartă e vorba acum, ci de cu totul altceva, un altceva pe care domniile voastre, cu creierele încă pătate de ideile europene, îl știți foarte bine!
Dar iată că un președinte ales, că obiceiul se mai păstra, din cinci în cinci ani, a descoperit soluția: România trebuia educată. Așa că și-a alcătuit proiectul: îi zicea „România educată“. Și, pe măsură ce România aia se dez-educa, dacă pot să mă exprim așa, proiectul creștea și înflorea, conform lozincilor de altădată, care și ele, la urma urmei, nu erau decât proiecte destinate avortării, ca și ăsta.
Însă în țara aia, proaspăt democratizată, spre imensul regret al multor inși, nenumărați, cu creierele gata curățate, spălate, cu cuvintele dramaturgului nostru de la Paris, președintele și parlamentul, că și din ăsta aveau, acum, că tot scăpaseră de democrația aialaltă, alegeau periodic, mult mai des decât îi alegea populația pe ăștia, câte un prim-ministru. De obicei, era preferat un individ fără prea multă școală, așa cum fuseseră aleși (aș, numiți!) și cei din democrația cealaltă, când școala terminată îl cam desemna terminării pe cel care avusese imprudența să o sfârșească („finalizeze“?). Asta, desigur, ca să se păstreze – nu-i așa? – continuitatea. Și continuitatea se păstra, că doar oameni suntem, ce dracu’!
Ei, dragii mei, că altfel nu pot să vă spun, nici premierii ăștia nu se lăsau; îi trăgeau și ei câte un proiect, care mai de care mai fantezist și neîndeplinibil (neimplementabil?). Până când unul a spart ghinionul și a descoperit că are și el România lui, alături, firește, de aia a președintelui, cu nume, totuși, ceva mai vestic decât cei de până atunci. Și pentru că trebuia să poarte un nume, vorba poetului, i-a spus „România ordonată“. Gândindu-se, poate, prim-ministrul ăla, că n-ar fi rău ca țara asta, ordonată, să asculte de ordine, ale sale mai întâi și, poate, pe urmă, ale urmașilor urmașilor săi. Nu, nu Văcărești, că ăștia, non-Văcăreștii ăștia, nu se prea preocupau de creșterea limbii românești, ci de alte creșteri, mai personale.
Acum, am o întrebare: eu cărei Românii îi aparțin, noi, ăștia, cu liceele și unii chiar cu facultățile terminate și doctorate neplagiate, cui dracu’ îi aparținem? Te pomenești că amândurora!