După asumarea în deplină cunoștință de cauză a unor teze și antiteze la Paris, exilata Monica Lovinescu a ajuns la sinteza unui proiect de viață protestatar rostit à vive voix, pe care l-a nutrit timp de patru decenii, până la căderea regimului comunist din țară. Vocea inconfundabilă de la postul Radio Europa Liberă i-a fost auzită atât de radioascultătorii români din țară și din străinătate, cât și de cei care încercau să o bruieze. Mai mult decât atât, N. Ceaușescu, scos din minți (câte le mai avea) de popularitatea ei radiofonică, a trecut la măsuri radicale, de tipul „Operațiunea Eterul“, ce presupunea neutralizarea acțiunilor „dușmănoase“ ale postului Radio Europa Liberă și ale emigrației intelectuale „reacționare“.
Exilată în Franța a trăit sentimentul dezră dăcinării și nevoia de a se reconstrui și de a se reconfirma identitar prin deschiderea personalității sale la două capete de pod: limba română vorbită și concepția critică. Întoarcerea de trei ori în România după 1990 nici nu poate fi considerată de fapt o întoarcere propriu-zisă, deoarece Monica Lovinescu nu a plecat niciodată din limba maternă. Fiind puternic ancorată în limba română, aceasta i-a fost adevărata patrie și matrice identitară. Investigare a devenirii personale, imersiunea în limba natală a reprezentat, de fapt, itinerarul unui drum invers, parcurs înspre zonele cu penumbre ale propriei existențe. De aceea, raportarea la limba română a devenit o adevărată situare ontologică. După neliniști, căutări și redefiniri ale propriei identități, exilul și-a pierdut pentru ea, în urma vizitelor în țară, dimensiunea dramatică, s-a decontextualizat, rămânând pretext al căutării sinelui și emblemă a propriei condiții de româncă.
Fidelă unei etici a responsabilității și demnității actului scrierii, Monica Lovinescu a acomodat două coordonate ce par a se exclude reciproc într-o perspectivă integratoare: pe de o parte, comentariul critic ce presupune tocmai valoarea estetică în sine, iar pe de altă parte, o contextualizare etică a cărții respective. Pentru jurnalista culturală de la postul Radio Europa Liberă, valoarea intrinsecă a unei opere gravitează în jurul a doi poli: unul dintre ei implică atitudinea pe care o transmite scrierea în virtutea conținutului propriu-zis, iar al doilea, conceput în vederea aprecierii etice a respectivului conținut, este de raportat la calitatea explorării unei tematici interesând sub aspect moral. Fie că o operă transmite sau nu o atitudine morală expresă în privința problematicii abordate în însuși conținutul ei, aceasta poate ridica întrebări pline de gravitate din punct de vedere etic.
În această ultimă situație, demersul interpretativ vizează calitatea conținutului moral aflat într-o operă, complexitatea ideilor pe care le transmite, originalitatea și profunzimea cu care sunt exprimate. Dintr-o atare perspectivă, faptul că o operă literară este profund morală nu îi sporește acesteia valoarea în sine, în schimb îi potențează profunzimea ideatică și semnificativă, și, în final, valoarea în întregul ei. Însuși termenul „est-etic“, pe care Monica Lovinescu l-a impus, conține sugestia contagiunii moral-axiologice. Canonul est-etic este funcțional în sensul în care evaluarea estetică este dublată de analiza etică a conștiinței scriitorului. Astfel, ierarhizarea nu este asigurată doar de valoarea intrinsecă, estetică a operei, ci și de rezistența în fața demisiilor morale a autorului ei.
Și totuși, în evaluările de la microfon a contat întotdeauna primatul esteticului, iar nu autonomia lui. Fiica lui E. Lovinescu își însușise foarte bine preceptul potrivit căruia moralitatea unei opere, dacă aceasta este valoroasă, se vede inclusă în însăși esența ei. Mă întorc și spun că, deși a operat cu factorul estetic în evaluarea calității literare a cărților comentate, Monica Lovinescu a alcătuit un canon, impus prin foiletonistică și cronică literară, cu un scop militant bine precizat, menit să-l conteste pe acela al regimului comunist de la București și să-l complinească pe acela al criticii din țară nealiniate ideologic. Extrateritorialității acestui canon – construit din afara literaturii române și protejat față de intruziunile cenzurii sau ale diferitelor sfere de influență locale, permițându-și astfel efortul viziunii de ansamblu – i-a lipsit, în mod inevitabil, contactul direct cu fenomenul literar intern viu și cu scriitorii în carne și oase (poate că a fost mai bine așa…). Dar acestea nu au împiedicat canonul impus de la postul Radio Europa Liberă să capete autoritate legitimatoare în procesul gestionării și ierarhizării cu spirit critic a literaturii noastre. Decisă să răspundă provocărilor estetice, istorice și politice venite din țară, Monica Lovinescu a greșit și ea, cum este și normal, prin idiosincraziile inevitabile, prin unele aprecieri și poziții adoptate, iar noi știm că niciun canon nu este infailibil.
Monica Lovinescu a vorbit pe unde scurte și efemere, bruiate și condamnate până în 1990 a fi lipsite de posteritate scriptică. Verba volant…, dar emisiunile radiodifuzate concepute să aibă un impact auditiv se bazau totuși pe texte scrise, ce vor sta la baza unei virtuale istorii alternative a literaturii. Condeiul său zburda pe hârtie pentru a fi împânzit apoi eterul cu vorbele adevărului ce nu putea fi rostit în România. Pe cât de înverșunată a fost critica regimului comunist, care îi asasinase în temnițele sale mama, pe atât de constant și de ferm a fost atașamentul față de limba maternă, peste a cărei barieră nu a vrut deloc să sară.
Ajunsă la apa Vavilonului, Monica Lovinescu s-a considerat a fi, alături de Virgil Ierunca, o prizonieră de bună voie a unei utopii reprezentate de o Românie eliberată de totalitarism. Dar nu numai de comunism, ci și de acela de extremă dreapta (destul că la început fusese considerată de parizieni fascistă, asemenea tuturor răsăritenilor europeni care fugiseră de comunism). Fiica lui E. Lovinescu a fost echidistantă față de cele două flageluri ale secolului al XX-lea și poate că i-au rămas drept exemplu de urmat în atitudinea echilibrată lacrimile pe care le-a văzut în ochii părintelui său doar de două ori în viață, în funestul an 1940: o dată la pierderea Basarabiei și altă dată la venirea legionarilor la putere.
Odată cu sosirea în marea capitală europeană a exilului după o fugă din țară cu destule peripeții pri mej dioase, Monica Lovinescu nu și-a propus să-și negocieze noua identitate prin instalarea în literatura franceză (care îi era atât de familiară) și nici să trăiască în indeterminare culturală. Prin urmare, în capitala cu mare tradiție pentru expa trierile europene, unde și-a găsit un punct de oprire pentru sinele fugar, ea nu a cunoscut încercarea exilatului de a face să fuzioneze, în noua configurație identitară, spațiul lingvistic al țării de adopție cu acela matern. Autoarea emisiunii „Teze și antiteze la Paris“ nu a părăsit limba maternă definitiv, precum Emil Cioran, și nici pe jumătate, ca Mircea Eliade, care și-a scris opera științifică în limbile de adopție, în timp ce literatura i-a rămas fidelă limbii române, în care continua să viseze.
Prima dorință existențială a scriitorilor în exil rămâne aceea de a avea public de limbă maternă. Or, opera pe care au scris-o cei doi colegi de generație înainte de a pleca din țară a echivalat cu o adevărată amputare, pe care Monica Lovinescu nu a resimțit-o. Trebuie neapărat spus că, înainte de a pleca din țară, fiica lui E. Lovinescu nu avea o operă, că unii români au crezut acest lucru și la revenirea ei în România, după 40 de ani, iar, după alți aproape 40 de ani, probabil că aceiași români consideră că nu merită să i se rezerve nici măcar puțin loc, pentru a i se ridica o statuie, din alți bani, nu din aceia ai contribuabililor.
De altminteri, teza „ratării vocației“ cuplului Monica Lovinescu și Virgil Ierunca a fost și este încă destul de persistentă în receptarea operei lor în țară. Nu există temei în a afirma că privilegierea factorului etic în evaluarea estetică a produs o involuție interpretativă a celor exprimate de Monica Lovinescu. Riscul pe care astfel de lecturi îl comportă este acela al decontextualizării spuselor sale, al disipării motivațiilor de profunzime care dictau rectitudinea etică a atitudinii ei. Nu-i poate fi redusă întreaga atitudine civică la critica acerbă a comunismului și la preocuparea obsedantă pentru decelarea mecanismelor structurante ale totalitarismului de extrema stângă. Pe măsură ce cărțile „vorbite“ ale Monicăi Lovinescu au fost resti tuite editorial în țară după 1990, entuziasmul receptării s-a diminuat, căzându-se în rutina lecturii și în stereotipii apreciative legate de preponderența eticului, de canonul est-etic, de valoarea documentară ori depozițională a celor spuse până nu demult.
S-a uitat de dictonul „vorba dulce mult aduce“ care era contrapus de Monica Lovinescu discursurilor ros tite/răstite de N. Ceaușescu. Uitarea a apărut pe fondul reticențelor generale legate de experiența exilului românesc provenite din aprecieri exagerate, lipsite de multe ori de discernământ critic. Monica Lovinescu are drept la neuitare și nu se cuvine să ne amintim de ea doar din când în când, de exemplu, acum, la centenarul nașterii sau la viitorul centenar al morții, pentru că există o etică a neuitării. Am început – vorba ei – să uităm înainte de a ne aduce aminte.