Scriind despre Bârlog de scriitor, în România literară, am trimis la un volum colectiv apărut în Belgia, Murs d’images d’écrivains. Dispositifs et gestes iconographiques (XIXe-XXIe siècle), Louvain, 2023, care comentează „dispozitivele iconografice“ de care se înconjoară oamenii în general pentru a conserva o istorie personală, dar încearcă să afle și ce înseamnă decorarea într-un anume fel a locuinței (bârlogului/vizuinii) pentru un scriitor. Există vreo legătură între obiectele cu care se înconjoară și scriitura sa, între faptul literar și gestul iconografic? În Texturations iconopoétiques, un studiu recent, doi dintre autori, Corentin Lahouste & Marcela Scibiorska, iau în discuție agentivitatea materialelor vizuale. Anchetând culisele literaturii prin programul Textimage, descriu „manipularea imaginilor materiale de către scriitori și scriitoare, de la finele secolului 19 până în perioada contemporană“ și încearcă să discearnă practicile care conduc la constituirea unei iconoteci sau a unor „murs d’images“/muri de imagini pe care scriitorii îi țes în jurul actului lor scriptural. Utilizând noțiunea de haptique, ei numără trei nivele de abordare: „les rapports entre littérature et iconographie; les pratiques liées aux environnements visuels des auteurs; l’étude des gestes et du toucher en contexte esthétique“. Apelând la un instrumentar compozit, cu abordări ținând de studii vizuale, antropologice, filosofice, ei identifică legăturile dintre vizual și tactil în linia lucrării unui Hermann Parret, La Main et la Matière. Jalons d’une haptologie de l’oeuvre d’art (2018), pentru care experiența estetică este percepție mai ales senzorială și corporală, el despărțindu-se de oculocentrismul gândirii estetice dominant din secolul 18 încoace. Sigur că mi-a venit în minte imediat Marcel Moreau, cu Artele viscerale și cu Corpus scripti, cărți privilegiind trupul ca agent al practicii estetice și elogiind atingerea ca mijloc de cunoaștere a materiei. Mă gândesc în treacăt că o reîntoarcere la virtuțile mâinii după ce tehnologia le-a pus în umbră se poate citi și în interesul în creștere pentru meșteșuguri de odinioară, pentru lucruri care ies la propriu din mâna omului condusă de gândirea ațintită. Din simplă, umilă apăsătoare pe butoane care declanșează acțiuni utile, dar pe care gândul nu le mai cuprinde, nici pricepe, mâna are nostalgii legate de îndemânările ei uitate, mângâietoare. Arghezi știa ce spune: „Atât e numai mâna, de apucat și dus? / Nu. […] S-ar fi ales de tine ceva, Adame, ciung? / Ai fi putut răzbate un drum atât de lung, / Dacă-ți lipsea, din toate, un simț, neprihănitul / Cercetător ușure și ager, pipăitul?“ Și adaugă: „Gândește mintea, zicu-mi, dar ce-ar putea să facă / Fără gândirea mâinii…?“ Toate acestea ar merita, poate. amănunțite.
Deocamdată, mă mulțumesc să decupez un relansator critic pentru interpretări personale. Cu siguranță obiectele care împodobesc împrejurul artistului au urmări. Urmele și urmările sunt căile prin care interacționează toate elementele lumii, indiferent că vorbim despre natură, artă sau societate. Mă interesează murii pe care imaginația poetului îi înalță pentru a delimita un „interior“ confortabil, controlabil, dar nu neapărat și supus. Imaginația secretă, în seama acumulărilor din lecturi, experiență de viață, context, pereți ocrotitori și transparenți, totodată. Un fel de comandament de unde să-și poată trimite solii întrebători spre lume. Poetul selectează din natură elemente pe care le încarcă personalizat cu sens și mesaj. Ele mai păstrează legătura cu natura (în sens larg) din care au fost extrase, dar devin și agenți ai unei perspective poetice, se prefac în simboluri și motive, în mărci pe care cititorul le identifică și el și le interpretează. Sunt variațiuni chemate să întărească tema centrală ori obsedantă. Luna, stelele, lacul, codrul susțin contrafortic viziunea romantică: „sceneria este romantică./ Cuprinsul: pasiunea, mișcările vieței“, spune Eminescu într-un manuscris, descriind lapidar și exact cele două mari părți, forma și fondul, care alcătuiesc întregul literaturii. Putem oricând identifica esențe preferate de inclus în comentariul asupra unei opere poetice: teiul, plopul (Eminescu), brazii (Goga), gorunul (Blaga), mesteacănul (Esenin), mărul de lângă drum (Beniuc). Li se adaugă efecte sonore ajutătoare: cornul, buciumul, clavirul, clopotele, caterinca. Toată această recuzită scenografică e considerată de poet, dar și de cititor ca posibilă purtătoare sau ocrotitoare de mesaj. Încordarea continuă dintre înăuntrul și în-afara ființei colorează specific relația poet-decor. Chiar dacă e vorba de o selecție, nu rigoarea e esențială, ci forța sugestiei. De aceea motivele vor apărea, nu arareori, împreună, în subtile corespunderi. Ceea ce selectează ochiul va corespunde, în secrete armonii, celor alese de ureche. Un adaos olfactiv va completa nu o dată compoziția. Ochiul privind înăuntru se înconjoară de obiecte care consună, într-o aglomerare făcută, dar verosimilă în spațiul scriptural. Experiențe huysmansiene tentează orice poet, până la urmă. Peisajul eminescian, de pildă, este mai întotdeauna o răs-frângere a înlăuntrului. Elementele invocate la Eminescu în simplitatea lor mitică, de ieroglife eterne, sunt la Macedonski închise în prețioase blazoane, acompaniate de „flaute și alăute“. Arghezi ordonează în jurul unui centru, care este însăși „micșorata, subțiata și nepipăita viață“, particulele marilor elemente, salvându-le de neputința gravitației. Pentru mesajul mesianic al lui Octavian Goga, lucrează în fundal glia, țărâna, vatra. La Bacovia, are loc o stilizare a elementelor din natură, o schematizare a lor: copaci albi și negri, flori de plumb. „Sceneria“ e minimalistă, dar nu mai puțin pregnantă, susținând „sfârșitul continuu“. Exemplele pot continua, identificând corespondenți și reverberații pe măsură, fiindcă orice poate împodobi murii poetului. Iată: Marin Sorescu și „formidabila / cădere în sine / cu captare de cosmos“, cu greutatea de plumb a existenței diurne tradusă pe dos, în dez-văluiri ca-ntr-o doară; Ana Blandiana – „Nimic nu-i mai înrudit / Cu mine decât marea“; „Miresme și nori. // în timp ce sufletul / se obișnuiește cu pământul / Și respiră adânc“; Aurel Pantea, cu „viața gândirii“ valorată de moarte, „partea întunecată“, cu scrierea negru pe negru, subminând priveliștile; Gabriel Chifu, cu trupurile de rezervă sub lumina cu nenumărate succedanee, de la soare și rază până la lumânare, înlesnind înțelegerea; Varujan Vosganian cu strania alteritate catoptrică: „eu și cel din oglindă ne privim până când/ unul dintre noi mișcă primul/ cel adevărat/ a cui umbră sunt?…“, oglinda, răsfrângerea, dublul fiind, de altfel, motive de puternică agentivitate în poezia lumii.
Un caz aparte îmi pare poezia lui Ion Mureșan. Murii lui „Muri“ au stilizarea „sceneriilor“ bacoviene, dar legătura lor cu afara e suspendată pregătind în secret o destabilizare a locurilor comune: „idealul meu e ca atunci când vreau să spun ceva / să spun altceva […] să scot scrierea și limbajul meu de sub dictatura / creierului meu, / de sub dictatura voinței mele, / iar eu să rămân fragil și neputincios ca un ou / și să văd limbajul meu și scrierea mea cum înfloresc / cum se joacă și cum zburdă ca niște copii liberi și fericiți / într-un lighean mare cu smalțul crăpat“. Poemele sale, ca și eseurile ascultă de imaginația la purtător, mereu alertă, care poate descâlci, în lanț de ipoteze surprinzătoare, semnalele de adâncime ale existenței umane. Se pun la încercare „limbile cuibărite în dulceața verde a unei minți rătăcite“, se redactează cu un sârg nerușinat și cârtitor, de scrib medieval dedat perversiunilor auto-versúrii, rapoarte mereu excesive și incomplete, care spun totul când nimic nu se mai poate spune. Privirea somnolentă („de aici încolo nu mai țin minte visul“) și extrem creatoare despică locuri comune și certitudini încropind, în ora incertă a fantasmelor, propria sa lume, revărsată asupra celei reale. Nu e vorba, însă, despre o suprarealitate, ci de o intra-realitate, de coconul țesut „cu gândiri și cu imagini“ în regim oniric liber. Poemul e o încăpere în care încap toate vedeniile și viziunile și care e gata să primească cititorul, să-l introducă în poezie, în acel tărâm al întrebărilor fără răspuns explicit. Afara încetează să existe. Viziunile sunt feerii de o înspăimântătoare șăgălnicie, iar pasta expresionistă exersează înșelătoare impresii. Recuzita e alcătuită din câteva pete de culoare, din elemente disparate și cumva neîntregi, adică libere. Sceneria nu mai asistă mișcarea poemului, ci îi ia locul.
Vorbind în dodii și în legănări de ritm rupte, legitimate de perspectiva onirică, Ion Mureșan descrie negre scenarii introspective: „eram în starea aceea în care omul e casant,/ e ca de sticlă,/ încât se vede tot ce are în el și ca într-un acvariu/ se vede un nenorocit de peștișor,/ care e sufletul lui“. Imaginația încropește un adăpost, un refugiu, în care poate dospi în voie după reguli născocite ad-hoc, ca-n vis. Poezia e o incintă, și în sens etimologic, adică gata să germineze, dar și liberă, nepriponită. Un spațiu misterios și promițător, închis în sine, dar și deschis spre tot, panoramând la foc mic existența umană. Un spațiu de enunțare oarecum sibilinică în care poți pătrunde, ca învățăcel: „acum stau în cea mai mică încăpere din casa mea,/ o încăpere cu gratii, cât un ochi,/ privesc printre gratii în grădină:/ din măr cad frunze galbene/ și fiecare frunză e un cap al meu“; „așa că am șters geamul cu mâneca hainei/ și am privit și eu pe fereastră:/ cerul era luminos și jignitor./ Și treceam pe lângă o câmpie ninsă, strălucitoare,/ departe de orice așezare omenească./ Iar în mijlocul ei era o femeie ce mergea spre un deal/ îndepărtat“. Toate detaliile sunt de un realism sticlos, dar îmbinarea lor e stranie, doldora de mesaje secrete și vast manipulatoare.
Au loc transmisiuni în direct din teritoriul fantasmelor rebele, acompaniate de „minunatul sunet al lipsei de sens/ a vieții“, sub „nămeți de gânduri în cap“. Se iscă priveliști neliniștitoare : „Dar eu, cu capul în palme și cu ochii închiși/ văd doar o fetiță în rochie albastră,/ cu pulpele zgâriate și genunchi zgâriați:/ stă ghemuită în iarbă lângă un lan de grâu./ Cu o mână caută ceva într-un coș de nuiele/ plin cu flori de cicoare/ și plânge“, dar și reverii feerice: „un vânticel plăcut înmiresmat îmi răcorea obrajii și fruntea. M-am răsucit puțin și, cu greu, mi-am scos o mână afară. Și am început să culeg de pe marginea căii ferate flori roșii de mac, flori albastre de cicoare și de nu-mă-uita și violete flori de mălin. Și un roi de fluturi colorați în toate culorile s-au așezat să se odihnească pe buchetul meu de flori“.
Priveliști minunate, ritmate de sunet de tobe mici, căci poezia „în ritmul tobelor mici pășea și nicidecum altfel“, priveliști care se lasă străpunse „ca o carpetă roasă de molii, astfel că îți poți băga degetele în imagine“: „O, ce minunată priveliște:/ o femeie în rochie roșie, desculță la un picior/ și un bărbat în pielea goală, ținându-se de mână, tăcuți,/ pășind ezitant, pășind prudent prin aer/ ca și cum ar coborî pe o cărare de munte“; „Oho, lasă-mă să-ți scot din piciorul drept pantoful și, ca pe o scrumieră, să-l umplu de scrum și/ chiștoace, și să-ți descriu cu voce tare degetele înfiorate în iarbă și fumul tot mai gros, ca negura,/ cum îți acoperă tavanul roz al chiloțeilor,/ cum, încet, încet fumul te ridică printre blocuri de la pământ./ O, ce minunată priveliște“.
Miniaturizarea are efectul privirii de copil. Cu umor subtil și acceptare largă a manifestărilor omenescului, poezia lui Ion Mureșan desenează scenografii înspăimântător de tulburătoare din câteva elemente scornite de mintea sa năstrușnică. „Un invers marș, neînțeles, secret, / ca o psalmodiere de blestem“, cum ar zice Sorescu, se iscă din freamătul diminutivărilor și al culorilor primare.