Cea mai recentă carte semnată de Gellu Dorian, El sau Ieșirea din ramă, are o temă foarte precisă: căutarea celuilalt, identificarea sinelui cu un eu tot mai străin, care este un fel de semnificant dintr-o proiecție cu o oarecare tentă epică, fragmentată, episodică. Recursul la Arthur Rimbaud pare a fi unul firesc totuși, „eu sunt un altul“ („je est un autre“/ din Lettre du voyant/ 1871/ către Paul Demeny), rostit sub inspirația tiranizatoare a adolescenței creatoare, fiind unul dintre reperele conceptuale ale poeziei moderne. Din punct de vedere stilistic, avem de a face cu ceea ce Eugen Negrici identifica prin „corespondentul extern“, cînd eul își comunică propria stare nu prin confesiune la persoana întîi, sau prin ceea ce T.S. Eliot numea „corelativul obiectiv“, facila efuziune sentimentală, textul poetic intrînd într-un proces de emblematizare. Procesul de producere a textului este, în acest caz, la Gellu Dorian, unul de tip metonimic, eul recurge, sub tensiune, la acele fragmente semnificative din realitate care se află în raport de contiguitate cu starea lui: „El stă la fereastră și trenul îi duce gîndul/ foarte departe. Nu privește nicăieri./ Nicăieri nici nu există pentru El./ Numără încet pașii controlorului care e în alt vagon,/ poate în alt tren chiar;/ ajunge la cifra fatidică peste care sare.// Reușește să se descopere dincolo de fereastră./ E noapte și asta nu-i spune nimic./ Nici nu ar dori să-i spună ceva/ cel ce stă afară și călătorește odată cu El,/ ajuns deja nicăieri.// În gară,/ El coboară și celălalt urcă,/ fără să-i spună nimic –/ se vor întîlni mîine:/ El afară/ și celălalt în tren“ (Altfel). Eul, căruia îi transferă toate datele personalității, toate fațetele memoriei la un moment dat, este unul fluid, greu de prins însă în tipare comune: „De fapt nu are nici casă,/ nu are nimic,/ nici trup,/ doar aerul îl desenează în jur/ și lumea crede că iar s-a lăsat ceața/ și din ea se va ivi cel ce nu spune nimic/ și toți cred că a spus totul“. Alter ego-ul este, de asemenea, adesea, vindicativ: „Dar El este sigur că într-o zi mă va privi în ochi –/ îl voi respira, vom dispărea pentru totdeauna,/ eu, fără urmă,/ El, disipat în toți cei ce cred/ și-n toți cei ce nu cred“.
El sau Ieșirea din ramă este, în fapt, un singur poem, secvențial, care dă seama despre o vîrstă rotundă, rostogolită, cele două personaje, eu și el, fiind prinse într-un fel de dialog „tematic“, întrerupt însă de imposibilitatea comunicării firești, trupul și spiritul (corpul eteric) situîndu-se pe paliere diferite, doar ecourile par să răzbată dintr-o parte în alta: „Eu m-am deplasat pînă acum pe șaptezeci de trepte/ spre unde doar El știe./ Însă El nu se deplasează nicăieri,/ e mereu de negăsit,/ dar peste tot,/ e la mic dejun cu mine,/ e la prînz, e la cină, e în pat cu mine,/ în timp ce eu rătăcesc de la A la Z/ ca un tren gol printr-o țară pustie“. Nu știm cine interoghează pe cine în acest dialog, psihanalizabil, cine este pacientul, cine este psihanalistul, asta fiindcă ego-ul și alter ego-ul se despart continuu, cu uimire că acest lucru este posibil, fiecare părînd să fie dezamăgit de atitudinea celuilalt: „El îmi scrie în fiecare zi cîte o scrisoare./ Mereu ultima. De fapt sunt niște ecouri/ ale sufletului, care ies pe hîrtie/ ca pe niște palimpseste cuvintele unei taine/ pe care o voi afla probabil în ultima scrisoare“. Umberto Eco consideră că „dialogul dintre pacient și psihanalist are, mai degrabă, caracteristicile unui text estetic, al cărui idiolect trebuie identificat“ (Limitele interpretării, Editura Pontica, 1996). În final, el pare să cîștige toate confruntările, datorită ambiguizării în care trăiește ego-ul, supus tribulațiilor vieții de zi cu zi, una de uzură, care se salvează doar prin aspirație: „El fuge din sine și se ascunde în sine,/ acolo unde se rătăcesc toți,/ de unde toți vin,/ de unde toți pleacă./ Masa rămîne goală, gara un șuierat lung de tren/ plin de cîini care urlă la lună./ Atunci cînd cîinii urlă,/ cineva moare și îl reînvie pe El./ Așa la nesfîrșit,/ pînă ce totul va începe iarăși cu El.“ (Fuga).
Cele douăsprezece grafice, semnate de Nora Dorian, adevărate poeme plastice, completează inspirat acest volum de bilanț, după lectura căruia rămîi cu un acut sentiment de efemeritate, asta fiindcă, fatalmente, spune Gellu Dorian, nici ochii poetului, nici ochii cititorului „nu pot ieși vii/ din interiorul acestei poezii“.