Cele două toposuri complementare care i-au marcat viața – natalul Cerișor de la munte (un fel de toponim eufemistic pentru tăriile cerești) și Clujul de adopție – au fost percepute de Petru Poantă în moduri diferite. Peste ani, evocarea a căpătat o coloratură afectivă, îndeosebi pentru capitala Transilvaniei, unde, ce e drept, strămutatul hunedorean a petrecut cea mai mare parte a vieții. Cerișor nu a fost părăsit cu prea mari regrete, în condițiile în care, rămânând orfan de tată la 14 ani, viitorul monograf al operei lui George Coșbuc a trebuit să muncească într-o atmosferă deloc idilică pământul. Și l-a muncit, inclusiv în vacanțele studențești, asemenea unui țăran oarecare. Fumul de motorină răspândit de vreun camion prin împrejurimi (nu știm dacă nu cumva era al Securității) a fost cel dintâi elixir al copilăriei, un fel de „perversiune“ olfactivă ale cărei delicii copilul hunedorean nu le-a mai savurat niciodată, dar mirosul lui anunța prezența unei lumi antrenate în mișcare de un alt fel de energie decât aceea vitală rustică.
Încercând să îmbine armonios cultura cu agricultura, Petru Poantă a realizat faptul că țăranul posedă pământul, dar nu și sentimentul naturii. De aceea, adolescentul miop nu și-a putut însuși aptitudinea de a privi în mod conștient natura decât după o educare estetică a privirii, care a fost căpătată în timpul școlarizării la Hunedoara. Aceasta a venit odată cu plăcerea lecturii, pe care elevul Poantă a deprins-o relativ târziu, în mod recuperatoriu, disparat și nesistematic. Peisajele pe care le va privi apoi vor fi de fapt „recunoașteri“ venite dinspre imaginarul cultural, deoarece topofilia pentru natură se însușește doar grație experienței estetice. Oricum, exaltarea în fața vitalității naturii nu ar fi putut fi decât mimată din partea filiformului adolescent, care și-a păstrat mereu un chip de hidalgo. Viitoarea consoartă, Irina Petraș, va aplica o grilă interpretativă similară când va analiza opera unor clasici ai noștri. Ofer două citate: „Memoria este, așadar, peisajul «natural» suficient pentru a gira întâmplările. […] Față în față cu natura, Ion Creangă are atitudinea constantă de «om gospodar» cum, iarăși, sunt mai toți eroii săi“ (Ion Creangă. Povestitorul, Biblioteca Apostrof, 2004, pag. 20) și „Pentru Camil Petrescu, natura este un non-loc, prin care treci fără să-l întemeiezi și fără să te întemeieze“ (Camil Petrescu. Schițe pentru un portret, Biblioteca Apostrof, 2003, pag. 36).
Cu sentimentul naturii atrofiat, dar cu ochi care știau să privească, dezrădăcinatul din peisajul rustic s-a acomodat rapid la natura urbană, la preajma ei, în funcție de care a scrutat noua lume. Cultura devenea mediul său natural, iar nu agricultura, descrierile cele mai… naturale din viitoarele sale texte fiind acelea livrești, în care natura umană va constitui „punctul de fugă“ și prilej de reușită portretistică și evocare. Petru Poantă sosea la Cluj în anii când învățământul superior devenise gratuit, inclusiv pentru aceia cărora le fusese interzis în ultimele aproape două decenii, din cauza dosarului maculat de trecutul familiei. Nefiind tratat ca un intrus în cosmopolitul oraș, „veneticul“ a fost scutit de felurite suspiciuni și nu a încercat stări de frustrare sau resentimentare: „Sărăcia, navetismul și complexul intrusului au sedimentat într-o ambiție rezonabilă, deloc obsesivă, dar prin care am reușit să mă situez «în față». N-am fost un băgăreț și nici un teribilist, ci o energie frustă, educată de timpuriu în etica muncii și a datoriei. Am învățat să muncesc ca un profesionist de la vârsta de 12 ani“ (Memoriale, Editura Eikon, 2014, pag. 12). Petru Poantă a putut astfel să-și împlinească un destin citadin și să se realizeze pe tărâm literar, grație propriului talent. Prin coordonatele vieții universitare și literare oferite, orașul de pe Someș a ajuns să semnifice un spațiu nombrilist și chiar o fantasmatică matrice paradiziacă, iar nu o așezare alienantă, în care cultura învinsese natura.
Primul cronicar literar al revistei „Echinox“ a fost timp de peste două decenii și cronicarul revistei „Steaua“, iar câțiva ani a ținut rubrica, în paralel, și la revista „Tribuna“. Următoarea mărturisire este emblematică pentru felul său de a scrie: „Mă opresc o clipă să-mi trag sufletul. Am început cu o listă de nume, ca pentru o rememorare admirativă, și mă trezesc scriind encomioane. Constat, însă, nu doar că nu m-am acrit înaintând în vârstă, ci că îmi satisfac multe dintre reveriile de tinerețe în acest paradis al erudiției și al limbajelor înfloritoare. Fără frustrări și resentimente, mă abandonez elogierii celorlalți, încercând să cred că ei nu sunt infernul. Aproape involuntar, am creat o atmosferă solemnă și sărbătorească, unde judecățile de valoare au aparența unor festivități improvizate și efemere. Dar această forfotă duminicală de nume și cărți are pentru mine o încărcătură epifanică. Spațiul evocării devine asemenea unui paradis regăsit, de o luminozitate intensă și omogenă, unde eu sunt singurul nomothet. Văd totul ca într-o dimineață fragedă a lumii cu oameni «înveșmântați în frumusețe»“ (Clujul meu, ediție integrală, Editura Școala Ardeleană, 2016, pag. 284). Portretele schițate, asemenea comentariilor, sunt sintetice, aplicate și nuanțate, echilibrul fiindu-le dat de balansul egal, „suav-agresiv“, între lauda extremă și critica aspră. Prin această dispunere egală a luminilor cu umbrele, Petru Poantă a realizat ceea ce s-ar putea numi… efectul de echinox al scrisului său.
Dar nu aceasta este insuficiența pe care o comportă scrisul criticului clujean, ci aria de cuprindere, care s-a mărginit la o simplă regionalizare. În cadrul ultimului interviu, acordat pentru UBB TV, în iunie 2013, la întrebarea cum și-ar descrie condiția de om de Litere la Cluj, el a răspuns: „Eu mă simt foarte bine la Cluj și asta tot încercăm să facem, să ne eliberăm de acest complex provincial, pentru că, poate, provincia, știți voi foarte bine, nu are numai un caracter geografic. În cultură nu ar trebui să aibă. Cred că Clujul a scăpat, cât de cât, de complexul provincialității – mă refer la oamenii care practică cultura –, dar există imaginea provincială a Clujului în mentalul receptorilor, care au această prejudecată, greu de învins“ (Radiografii. Scriitori contemporani, Editura Școala Ardeleană, 2020, pag. 272). O astfel de prejudecată nu poate fi învinsă atât timp cât cineva se simte bine într-o capitală de provincie (ceea ce este de dorit pentru toată lumea), dar nu reușește să învingă inerția provincială, tocmai pentru că nu privește decât, ca o imensă scenă, Transilvania.
Spre ilustrare, din cei peste 50 de poeți supuși sintezei în cartea debutului, Modalități lirice contemporane (1973), trei pătrimi erau transilvăneni, dintre care cei mai mulți stăteau în Cluj. Și în culegerea postumă Radiografii. Scriitori contemporani, criteriul de selecție al Irinei Petraș a fost ales în exclusivitate pe baza buletinului de Cluj – măcar cu viza de flotant pusă, dacă nu cu mutația definitivă. Petru Poantă a îngânat vocile lirice ale ardelenilor, chiar dacă în tonalitate critică și fără a le supralicita prea mult valoarea. De altfel, în concepția lui, un critic trebuie să afirme, iar nu neapărat să demonstreze. Nici credința în solidaritatea intelectuală bazată pe principii oneste, iar nu pe interese de grup sau pe partizanate generaționiste, nu este întotdeauna urmată și în scrisul său. Acestea sunt cele mai importante aspecte ce l-au împiedicat pe Petru Poantă să depășească uneori „localismul creator“.
Desigur că numai cine face constant exercițiul cronicii știe cât de greu este să se reziste asaltului acerb, dat mai ales de concitadinii scriitori. În acest sens, Clujul nu a fost ca un mic Blaj pentru blajinul Poantă, care a făcut cu greu față servituților conjuncturale și amicale. Cum să nu scrii despre un concitadin, din moment ce iubești atât de mult Clujul? Remarcabilul mozaic eseistico-memorialistic despre urbea de adopție o dovedește cu prisosință: Clujul meu. Oameni și locuri (2006), Clujul meu. Anii șaptezeci (2007), Clujul meu. Radiografii (2011), Clujul interbelic. Anatomia unui miracol (2013) – toate reunite în ediția integrală Clujul meu (2016). Șansa așa zicând a lui Petru Poantă a fost marele lui talent. Dacă plaja operelor de care s-a ocupat ar fi fost mai des extinsă la toată literatura română, el ar fi putut deveni unul dintre cei mai importanți critici contemporani, capabil să scrie o reușită istorie a poeziei românești contemporane. Avea toate calitățile (viziune istoristă amplă, ideologie culturală solidă, putere de evocare autentică, portretistică remarcabilă, limbaj învăluitor, stil nuanțat ș.c.l.), dar a iubit prea mult Clujul și a riscat să-și joace cartea unui critic clujean. Din păcate, cazul lui nu este singular nici în Transilvania, nici în celelalte provincii. Nasc și la Moldova oameni de acest fel.
La comemorarea a zece ani de la despărțirea de Petru Poantă, poetul Ion Mureșan și-a exprimat o neînțelegere asemănătoare în stilul său inimitabil: „Ce nu am înțeles? Nu am înțeles, și asta trebuia să-l întreb: cum se face că scrie cu ochelari, iar când citește, citește doar fără ochelari? Cum face el că, atunci când scrie, nu vede să scrie decât cu ochelari, iar când citește, nu vede să citească decât fără ochelari?/ Sigur, acum sunt silit să detaliez o întrebare pe care lui i-aș fi pus-o foarte scurt: «Petre, tu de unde știi când scrii și când citești, cum faci diferența?»/ Am rămas cu întrebarea asta în brațe. O întrebare care nu se mai potrivește nimănui. Și nu mai am cui să o pun. Sunt convins că el nu ar fi râs de mine și de întrebarea mea. Eventual, și-ar fi ridicat ochelarii ca și cum m-ar fi citit“ („Răsunetul cultural“, Bistrița-Năsăud, 11.09.2023).
Petru Poantă a trăit într-o lume pe care a citit-o și a evaluat-o critic, așa cum a crezut mai bine, prin dioptriile mari ale ochelarilor săi, care nu i-au fost de distanță. El își aducea aminte că, în tinerețe, exalta de încântare, împreună cu Adrian Popescu, Dinu Flămând și Ion Mircea (întâmplător, toți patru s-au născut în același an al foametei din 1947), recitind aproape obsesiv neliniștitorul și funebrul vers al lui Cesare Pavese „Va veni moartea și va avea ochii tăi“ (Clujul meu, ed. cit., pag. 357). Probabil că Petru Poantă scria ceva atunci când a venit, cam devreme, moartea, în urmă cu zece ani, și astfel ea l-a luat prin suprindere (ca pe aproape toți muritorii, de altfel). Având, probabil, ochelarii la ochi, el nu a văzut-o și nici nu a mai avut timp să-i ridice, pentru a o citi. Apoi s-a suit în dealul Clujului de adopție, la Mănăștur, care a devenit succedaneu veșnic potrivit tăriilor cerului din natalul Cerișor.