Rândul trecut, am întâlnit în romanul lui Balzac Memoriile a două tinere căsătorite două atitudini cu totul diferite privitor la alegerea unui partener pe viață. Una dintre aceste tinere, Luiza, crede că singura forță capabilă să-l identifice pe cel alături de care își va găsi fericirea este marea, unica iubire, dictată de o misterioasă alianță între inimă și destin. Luiza, am văzut, se întreabă dacă cel pe care soarta i l-a ales și, deci, cel de care o iubire fără seamăn o va lega, nu este cumva dl Henarez, spaniol demn, nu prea arătos, care îi dă lecții de spaniolă la ea acasă. Departe de a fi un biet profesor fără slujbă, Henarez se trage dintr-o veche familie de arabi convertiți și și-a părăsit recent țara și averea, din pricina unui conflict cu regele Spaniei. S-ar părea, de asemenea, că Henarez e atras de ea, ba chiar este îndrăgostit de ea, așa cum foarte curând, după ce familia lui îi trimite o sumă suficientă ca să nu mai aibă nevoie să predea lecții particulare, i-o declară el însuși într-o scrisoare în același timp înflăcărată și plină de cel mai profund respect.
„Trebuie să știți, o, idol pe care eu îl pun sus, în ceruri, că pe această lume există un urmaș al sarazinilor a cărui viață vă aparține, căruia îi puteți cere orice, ca unui sclav, și pentru care va fi o onoare să execute ordinele dumneavoastră.“
Și continuă:
„Nu e nevoie să-mi spuneți că nu mă veți iubi niciodată: așa va fi, o știu. Trebuie să iubesc de departe, fără speranță, și doar pentru mine. Aș dori doar să știu dacă mă acceptați ca servitor.“
Cum ar putea Luiza, care crede în forța decisivă a iubirii, să nu-l accepte?
Renée, amica ei, e, între timp, nevoită să se mărite cu un bărbat ales de părinții ei, un om de o anumită vârstă, obosit, secătuit, și care, deși o iubește sincer, nu o atrage deloc. Într-o lungă scrisoare către Luiza, Renée distinge, deci, clar între căsătorie, al cărei scop este viața însăși, și iubire, a cărei țintă este plăcerea. Pentru o căsătorie fericită o prietenie sinceră e poate de ajuns, continuă ea. Dacă nu sunt îndrăgostită, de ce să nu încerc să fiu fericită? Renée negociază deci cu soțul ei o înțelegere care nu depinde nici de datoria, nici de legea, nici de sacramentul căsătoriei, ci numai de cei doi soți, lăsând fiecăruia liberul arbitru în tot ce privește raporturile conjugale. În acest fel, amândoi pot coopera cu politețe și se pot stima unul pe celălalt. Legătura trupească dintre ei, de pildă, nu începe din noaptea căsătoriei, ci mai târziu, când ei decid să aibă o sărbătoare secretă împreună, fără știrea nimănui, ceea ce îi încântă pe amândoi.
Prima bucurie, cu adevărat minunată, a lui Renée a fost să-i redea soțului ei tinerețea, forța și buna dispoziție. Ca o zână, scrie ea, i-am șters toate amintirile triste. L-am schimbat. A devenit încântător. „Să fii principiul constant al fericirii unui bărbat care o știe și care, deci, simte nu numai dragoste, ci și recunoștință, ah, draga mea (continuă scrisoarea ei către Luiza), această certitudine te face să-ți descoperi în suflet o forță care întrece pe departe dragostea cea mai vie.“ Această forță, tumultuoasă și durabilă, adaugă ea, face posibilă familia. Nașterea și creșterea copiilor va continua acest început atât de reușit.
În romanul lui Balzac, soarta Luizei, care se încrede numai în iubire, va fi mult mai tristă. Îi las pe cititori să descopere detaliile și deznodămintele celor două acțiuni. Ele sunt bineînțeles exagerate, exagerare care însă nu poate fi considerată un defect. De acord, o persoană atât de statornică și de generoasă ca Renée e greu de întâlnit, iar pasiunea Luizei nu este nici ea cu totul plauzibilă. De ce le acceptăm? Când citim sau privim un spectacol, nu căutăm adevărul?
Îl căutăm, dar nu neapărat în plauzibilitatea fiecărui detaliu. Ficțiunea, să nu uităm, e și joc, un joc care ne cere să înțelegem despre ce e vorba dincolo de exagerări, dacă nu chiar, uneori, în ciuda lor. Romanul lui Balzac, ca mai toate operele narative sau dramatice, se sprijină tocmai pe această amplificare / simplificare a proporțiilor, care îngăduie cititorilor și spectatorilor să recunoască, fără urmă de îndoială, ceea ce opera literară le spune. Tocmai pentru că ating dimensiunea neverosimilului, acțiunile și sentimentele, aici statornicia și pasiunea, sunt cu atât mai ușor de înțeles și mai greu de uitat.