Când ziua de Crăciun e la fel ca oricare alta, atunci nu încape îndoială că ai în cap o durere mare…Cuvintele acestea nu aveau cum să-l lase indiferent pe Cristian Arcu și, oricât de amețit ar fi fost, îl smulgeau din ebrietate și-l aruncau pe o plajă rece, cu nisip aspru. Era lecția pe care viața i-o dădea de fiecare dată, cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Nu era nici primul și, desigur, nici ultimul Crăciun când vedea că toate în jur sunt neschimbate, iar el, mai ales, e jivina imobilă. Nici cu un centimetru nu fusese în stare să se miște față de poziția pe care o ocupase în urmă cu un an. Era animalul a cărui carcasă nu tresărea. Rigid, impenetrabil, avea o calitate a permanenței care într-un anume fel îi făcea cinste, în alt fel, îl dezonora. Își spunea că va trăi ca un nesimțit o sută de ani și nu va lăsa în urma lui decât o droaie de minciuni. Fiindcă ce altceva fusese la viața lui decât un mare mincinos? Avusese rara capacitatea de-a-și falsifica viața… Concluzia era atât de dură încât îi fugea pământul de sub picioare și lăsa dedesubt un gol amețitor. Privea în jur, în stânga și în dreapta, privea cu nesaț, cu lăcomie, privea de parcă s-ar fi temut că în decursul aceleiași zile va orbi și atunci nu se va mai putea bucura de darul vederii. Doar că în cazul lui privirile aveau o altă semnificație. Voia să primească din partea cuiva, din partea oricărui, confirmarea că e încă viu și nu a ajuns o stafie.
Și acum era tot Crăciun… Se uita la televizorul suit pe perete de patronul birtului unde se aciuise pentru a mai sorbi puținii stropi de alcool lăsați de alți clienți în paharele lor, și-i venea să verse. Atâta fandoseală nu mai pomenise și era doar om bătrân care, printre altele, făcuse și nițică pușcărie. Dar parcă acolo avea moralul mai bun, adică știa că va veni ziua când va fi eliberat, pe când acum, dintr-un lagăr în care gardienii poartă uniforma lui Moș Crăciun, hăinuță roșie tivită cu blăniță albă, nu mai avea cum să iasă. Vedea reportajele care prezentau bunătățile de pe masa de sărbători. Meșteri cârnățari și cofetari se întrec unii pe alții pentru a etala produsele cele mai gustoase. Șunculițe, jumări, tobă, caltaboșei care rimează cu botoșei, sarmale care se topesc în gură, friptura fragedă, zemoasă, după care vin dulciurile, cozonaci, fursecuri, cataifuri, plăcinta neaoșă, multă ciocolată și frișcă, apoi fructele și, nu în ultimul rând, dezmățul băuturilor… Și când mai vezi și niscai vedete media, filmate la ele acasă, împodobindu-și bradul și urându-ne nouă, amărâților, pace și liniște sufletească, ți se face greață. Dar el nu mai era un revoltat autentic, ci un frustrat. Oare când i se va mai oferi prilejul să guste asemenea bunătăți? E sărac lipit și-i mulțumește Celui de Sus și pentru o lingură de fasole.
Adevărul este că trăise ultimii ani într-o febră neobișnuită. Se mira singur de întorsăturile vieții sale. Nu-i venea să creadă că putuse atât de mult să calce în străchini, să gafeze, să greșească, să se complice până în punctul în care complicațiile nu l-au cruțat. Și cu toate acestea era deasupra lui o putere care absorbea toate contradicțiile. Desigur, aparținea cerului, deși cuvântul folosit e atât de vag încât niciodată nu lasă să se înțeleagă ce poate ascunde. Arcu se gândea la cuvintele lui Ioan Botezătorul, despre care credea că se potrivesc precum o mănușă atât situației din lume cât și celei din sufletul său. „Orice vale va fi astupată, orice munte va fi prefăcut în loc neted, căile strâmbe vor fi îndreptate… și orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu”… În zilele când nu-și găsea liniștea și bătea tot orașul, o revedea pe bătrâna căreia îi smulsese geanta de pe umăr și astfel ajunsese să fie închis. Nu a avut nici o șansă în instanță. Oricum, înfățișarea sa deplorabilă mai degrabă îi provoca pe magistrați decât îi înduioșa. Nu le putea stoarce nici un strop de îngăduință. Cu toate acestea, precum un posibil înecat care se agață de paiul salvator, le spunea că nu a avut nici o intenție de-a-i face rău femeii, dar avea și el nevoie de câțiva bănuți ca să-și cumpere un hot dog și o cutie de bere Ursus. Judecătorii nu au ținut cont de explicațiile sale. Chestia cu berea, în loc să-i amuze, i-a enervat. Vrei să râzi de noi? S-a apărat cum a putut: Doamne ferește, dar ăsta-i adevărul gol goluț… Își aducea aminte cum a continuat: Domnilor magistrați, eu, inițial, nu am avut de gând să fur, am vrut să cerșesc, dar nu mi-a dat nimeni un leu, așa că… Dar apoi nu și-a ținut gura și a completat: Și când vezi filme care laudă geniul cerșetoriei ți se face rău. Cum e treaba aia? Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește… Am spus și eu ceva, dar nu m-a crezut nimeni… Atunci, unul dintre judecători i-a tăiat cheful de vorbă, astfel încât nu a mai putut să-și exprime gândul până la capăt… Nici măcar nu i s-a dat condamnare cu suspendare, ce să mai zică de arest la domiciliu sau control judiciar, direct executarea…
În închisoare a avut prilejul să-și revizuiască fragment cu fragment soarta care-l împinsese acolo unde era. Iarăși nu-i venea să creadă. Cum a fost posibil? Uite că posibilitatea universală care le are pe toate în sacoșă scosese la iveală o situație de neconceput, dar cu atât mai fioroasă. Crezuse mereu că, dacă prevezi ceva, previi. Adică te temi de ceva, dar dacă ai în vedere respectivul eveniment, acesta nu se va manifesta. În cazul lui a fost exact pe dos. În fața realității l-a cotropit un val de congelare din creștet până-n călcâie. Blocul se transformase într-un morman de moloz. Nu mai văzuse așa ceva din martie 1977, când era un puștan flușturatic, ahtiat de plăceri și distracții, dar în egală măsură atras și de studiu. Precum Cioran odinioară, de la bibliotecă dădea fuga la bordel unde mai și făcea păcatul de-a se amoreza de una dintre angajate, dându-i întâlnire în oraș. Fata venea că doar n-avea nimic de pierdut și-l punea pe tânăr să-și toace banii. Dacă pe urmă, lefter, o căuta din nou, cucoana nici nu se uita la el și de toate vorbele frumoase pe care le schimbaseră se alegea praful. Cu buzele umflate, Arcu rămânea ținuit locului și privea în gol. Nu-i venea să creadă că putuse fi atât de bleg, dar nici nu se învăța minte.
După ani și ani, adică după decenii, după ce avusese loc și schimbarea regimului politic din țară, iar Alianța Nord Atlantică se întinsese până la gurile Dunării, înghițindu-le și pe acestea, el, aruncând privirea înapoi, nu avea încotro și trebuia să admită că așa i-a fost lui scris, că așa dictase fatalitatea și nu se putuse abate de la legea acesteia. Fetele de la bordel pe care vrusese să și le facă iubite, să fie, deci, numai ale lui și care, de la sine înțeles, se amuzaseră pe seama navității sale, nu au făcut altceva decât să anticipeze ceea ce avea să se întâmple mult mai târziu, când era deja om în toată firea și nicidecum junele dus ușor de nas. De aceea și spunea că toate în viața lui erau complicate, dar, paradoxal, respectând un traseu inexorabil. Determinismul funcționase magistral. Orice eveniment avea o cauză precisă, nu picase din senin, se manifestase deoarece înaintea lui fusese altul care-l determinase. Catenele lanțului se succedau una după alta și nici una nu putea lipsi din înșiruire.
În pușcărie, mintea îi fusese ațintită spre anii din tinerețe, când era încă student iar profesorii îl răsfățau cu note mari la examene, garantându-i un viitor ilustru în domeniul criticii literare. Arcu era deja socotit un nume autorizat și nicidecum doar o promisiune cum erau de regulă caracterizați tinerii valoroși. Lui i se părea însă că succesul este oarecum nemeritat. Nu făcuse cine știe ce eforturi, doar că, în momentul în care începea să citească o carte, ducea lectura până la capăt. Prin aceasta se deosebea de aceia care nu aveau răbdare și n-o terminau. Puși să facă o recenzie, dădeau din colț în colț. Salvarea lor venea dinspre niște sintagme prețioase, abstracte, prin care voiau să arate cât de cultivați sunt și astfel să le arunce fraierilor praf în ochi. Dar textul lor nu spunea nimic sau spunea același lucru indiferent de carte.
Aceasta l-a și împins pe Arcu înaintea lor, doar că… se plictisea. Treptat, nici el nu a mai fost în stare să finalizeze o lectură, dar măcar avea onestitatea să nu scrie despre ceva necitit. Așa că nu mai scria deloc, devenind de o lenevie Arcu nu fusese niciodată un cititor asiduu al Bibliei, deși, așa cum auzise încă din copilărie, nu ești om cult dacă nu ai citit-o din scoarță-n scoarță. Pe el îl atrăgea mult mai mult mitologia greco-romană. Forfota aceea multicoloră de zei și zeițe îl amuza și-i stimula fantezia. Se considera un politeist pentru care, cu cât crește mai mult numărul zeităților, cu atât și cosmosul e mai bogat. Bunăoară, în literatură era mare admirator al lui Turgheniev, socotindu-l cel mai european scriitor rus, spre deosebire de Dostoievski, un barbar, un asiatic, isteric și epileptic, așa cum, la vremea respectivă, medicii au și recunoscut, punându-i diagnosticul necruțător. Mulți l-au luat la rost pentru poziția sa tranșantă și, socoteau stimabilii, chiar nedreaptă, dar Arcu a știut ca nimeni altul să le facă față și să le demonstreze că din punctul lui de vedere literatura e una, iar ideologia, alta, nu se încurcă borcanele, așa că venerabilul karamazovian, o fi considerat cel mai mare autor creștin al tuturor timpurilor, dar asta nu înseamnă că-i și mare scriitor. Când făcea asemenea afirmații, se afla în puterea vârstei, admirat și respectat de aspiranții la glorie scriitoricească. Deși erau toți cam de o seamă, prin poziția pe care o ocupau, se părea că-i despart decenii. Arcu era maestrul, iar ei, niște bieți ucenici, care se gudură pe lângă el pentru a-i câștiga favorurile. Îi privea de sus și uneori chiar se simțea înduioșat de faptul că fiecare cuvințel, aruncat de el la întâmplare, cască abisuri în sufletul lor. Ce chestie, exclama, oamenii ăștia chiar mă cred. Eu sunt pentru ei un fel de Demiurg, ha, ha… Întâi s-a distrat, pe urmă însă poziția aceasta de autoritate a început să-l indispună. Nu se mai simțea în apele lui. Nu era vorba neapărat de modestie, ci de o anumită jenă față de propria sa prestație caracterizată, de fapt, prin nesinceritate. În felul acesta, și-a descoperit o latură a personalității, până atunci cu totul nebănuită: aceea de farseur. Și-a dat seama că măsluind cărțile va avea satisfacții remarcabile, care nu se pot compara cu mulțumirea de-a fi un critic cinstit. Ce-i aia să pui pe hârtie ce gândești? Rahat cu perje! Asta poate face oricine. Măiestria propriu zisă e aceea de-a spune exact opusul a ceea ce consideri că e just. Ce este mai vrăjitoresc pe lumea aceasta decât să faci din alb negru și din negru alb? Naivii, proștii, dogmaticii spun că albul e alb și negrul e negru, dar oamenii care știu să jongleze, spun pe dos și de aceea pot forma adevărata elită.
Ideea aceasta i-a încoțit în minte într-o seară când se întorcea de la facultate cu sufletul cătrănit. Acolo se luase la harță cu un profesor în vârstă, trecut de 70 de ani, dar care se ținea bine și nu voia să cedeze locul său altora mai tineri. Era știut faptul că în timpul comunismului avusese o atitudine demnă și, atât cât fusese posibil, se opusese demagogiei. Studenții dinainte și-l aminteau ca pe un om care vorbea rar și apăsat, care fugea de expresiile bombastice, dar la o adică avea capacitatea să inducă prelegerii o undă de sublim. De la început nu-l agrease pe Arcu, bănuind că în el își face de cap un saltimbanc primejdios. Intuise de asemenea că fibra ludică a inteligenței sale se va degrada și-l va cotropi. Arcu, pe de altă parte, înțelesese că poate avea în profesor un adversar temut. El făcea parte din generația contestatară care, mai ales după 1989, a vrut să dea de pământ cu toți boșorogii și toate fosilele care umpleau amfiteatrele universitare. Ovidiu Mihălceanu, așa-l chema pe profesor, părea obstacolul cel mai rezistent în calea ofensivei. Nu prea se contraseră până atunci, dar în seara respectivă confruntarea nu a mai putut fi evitată. Arcu era și oleacă pilit deoarece secretara șefă împlinise un număr de ani și dăduse de băut. El golise vreo trei cupe de șampanie și de aceea avea chef de bărfe, dar și de polemici. Când a ieșit din secretariatul Facultății de limbă și literatură română a dat nas în nas cu profesorul Mihălceanu dus aproape pe sus de două fete de la financiar care nu concepeau ca la o asemenea sindrofie să nu fie prezentă și domnia sa. Astfel, întâlnirea a avut loc. Arcu vesel, văzându-l pe profesor, a șarjat primul:
-Ehe, dumeavoastră ați coborât în mijlocul nostru, al chefliilor. Nu pot crede. Ziua aceasta trebuie consemnată în analele facultății.
I se împleticea limba în gură și chiar a dat să-l îmbrățișeze pe profesor care a avut totuși timp se facă un pas în spate. S-a retras, dar a răbufnit:
-Oi fi eu fosilă, dar mai bine așa decât un circar ca dumneata. Faci de râs, domnule Arcu, învățământul academic.
Arcu s-a simțit pălmuit iar băutura s-a scurs din el până la ultimul strop. Era palid și se vedea de la o poștă că între dorința de-a se abține și nevoia de-a erupe se dă o luptă crâncenă.
-Nici cu dumneavoastră nu mi-e rușine! a spus în cele din urmă, ca un icnet.
Profesorul ar fi fost atunci în stare să-l strângă de gât. Femeilor de față nu le venea să creadă că între două distinse cadre universitare pot izbucni conflicte atât de intense.. Apoi, la ele, în birou, au comentat evenimentul, subliniind din ce în ce mai apăsat că atâta ură cât văzuseră atunci n-au mai pomenit.
Profesorul nu a mai trăit mult. Suferea de o insuficiență cardio respiratorie care s-a acutizat și până la atacul final nu a mai fost decât un pas. Când s-a prăbușit în holul facultății, prăbușire însoțită de țipetele martorilor, avea figura rigidă și ochii aprinși ca două flăcări. Într-o fracțiune înțelesese că nu mai e nimic de făcut și tot ceea ce edificase într-o viață de dascăl va fi surpat de impostori și prefăcuți. Arcu a fost la înmormântare și unii au recunoscut că l-au văzut lăcrimând. Poate nu-l plângea pe profesorul decedat, ci avea în vedere propria soartă care, încă de atunci, începea să-l îngrijoreze. În ciuda nonșalanței pe care o afișa cu o satisfacție nedrămuită, era și oleacă anxios și nu de puține ori se simțea încolțit de un dușman invizibil care-i distruge și ultima brumă de tihnă. În ruptul capului însă nu voia ca oamenii să-l ghicească.
(Fragment din romanul Fericiți cei morți.)alarmantă. De unde începe istoria? se întreba, scormonind necontenit cu vătraiul în bulgării de jar. Din Epoca Luminilor, din Renaștere, din Evul Mediu, din Antichitate sau, cum zicea bătrânul Eliade, de la Sumer. Care a fost așadar Sumerul lui?