Romancierul António Lobo Antunes scrie de prin anii 1990 o specie de texte de memo rialistică, ser vind deo potrivă privirii spre lume și spre interior, recuperând la maximă intensitate a trăirii un copil sau un tânăr rătăcind prin cotloanele memoriei, pus față în față cu prozatorul acum octogenar. Le numește Cronici, iar cea mai nouă ediție a acestora, numărând peste 600 de pagini, a fost publicată în Portugalia în urmă cu doi ani, fiind însoțită de prefața președintelui portughez Marcelo Rebelo de Sousa. Conștiință lucidă a vremurilor pe care le-a trăit, redând în densitatea propriilor trăiri care ordonează faptele într-o ordine afectivă fără a încețoșa perspectiva asupra lumii, propria devenire și cea a societății portugheze, António Lobo Antunes propune prin aceste așa-numite cronici o lectură deloc facilă, absolut necesară pentru a-i înțelege universul romanesc. Din fericire, aceste scurte fragmente de proză memorialistică, intense și vii, au apărut de curând în limba română la Humanitas Fiction în excelenta traducere a scriitorului Dinu Flămând, prieten de peste trei decenii cu marele prozator portughez, cu titlul Lunga scurtime a vieții. Mai mult, textele sunt însoțite de prefața scriitorului și traducătorului român și se încheie cu un dialog cu prozatorul portughez, purtat în 2014 la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, după decernarea titlului de Doctor Honoris Causa (am avut prilejul de a rememora întâlnirile lui António Lobo Antunes cu publicul clujean după lectura cărții, din unghiurile din care prozatorul a propus o privire asupra propriei opere, a propriei lumi și, mai ales, asupra propriului laborator, cu instrumentarul artistic și metodele propuse), iar față de ediția din 2021, ele sunt completate cu o serie de texte rămase în afara monumentalei culegeri, publicate în Visão și atingătoare de România. E interesant de văzut cum prozatorul portughez se raportează la această lume prin filtrul unei întrebări, adresate de poetul român încă de la prima lor întâlnire din Finlanda, care devine chiar titlul uneia dintre cronicile sale: Există oare viață înainte de moarte?. Curajul scriitorului de dincolo de Cortina de Fier de a critica realismul socialist a deschis calea spre inima retrasului scriitor portughez, dar prietenia dintre cei doi avea să se dezvolte în timp în mod natural, bazându-se pe principiul pe care Lobo Antunes îl va și enunța în paginile cronicilor, „ca să fii prieten cu un scriitor trebuie să îl admiri“ (p.240). E important de zăbovit asupra acestei prietenii ordonatoare, pentru că ea, pe de o parte, stă la baza unei temeinice relații cu România, pe de alta e lămuritoare în ceea ce privește anumite unghiuri ale perspectivei auctoriale – absolut necesare într-o provocare memorialistă de asemenea calitate –, iar în ultimul rând retrimite la lectura prefeței care capătă o altfel de greutate, ca text în care autorul ei nu este implicat doar prin exercițiul traducerii și îngrijirii ediției, ci și prin demersul de a așeza corect, ca un cunoscător al operei antuniene, a acestor texte care nu sunt nicidecum inferioare arhicunoscutelor sale romane. Privite cu așteptările cititorului la nivelul celor față de scurtele texte borgesiene, cele antuniene recompun universul ficțional al prozatorului portughez, îi motivează opțiunile și rescriu un parcurs al căutărilor care nu revin tematic în marile romane (cum, spre exemplificare, proza scurtă a lui Marin Preda inundă prin temele pe care le propune episoade din Moromeții). Dinu Flămând este explicit:
„Câteva dintre titlurile acestor cronici au fost date ulterior unor romane, dar aproape niciodată Lobo Antunes nu amplifică în textele sale ample materialul ce figura deja în cronicile cu același titlu. E vorba, mai degrabă, de o cooperare subterană a temelor și obsesiilor somate să iasă la suprafață cu alte intensități și în alte forme, să facă parte din acest uluitor proces cu așteptări și elaborări ce «structurează un delir» – adică scrierea unui roman, cum deseori însuși Lobo Antunes își definește metoda de creație.“ (p.7)
Romanul ca „delir organizat plecând de la o primă premisă falsă“ (p. 255; p.263) este proiecția auctorială asupra propriei opere, eliberate de sine, care își clamează independența și care face, în primul rând în dialogul de la Cluj, obiectul focalizării critice asupra actului creator, o proiecție frecventă în cronici, care justifică, precum fostul său pacient de la spitalul de psihiatrie explicându-i că lumea e făcută „pe din dos“, facerea romanului în mod similar, plecând de la o primă premisă falsă. Cu luciditate și ironie, António Lobo Antunes se raportează la romanele sale ca la entități independente, legate doar printr-un exercițiu care nu presupune trecerea prin filtrul conștiinței, ci printr-un formal exercițiu de moșire a scriiturii care se face pe sine cu ajutorul mâinii deprinse să însăileze clasic, pe carourile de hârtie pe care și-a scris întreaga operă, textul deja independent: „Când voi termina cronica asta am să mă întorc la roman. Mi-e imposibil să vorbesc despre el, fiindcă el se face singur, ani de zile mi-am antrenat mâna să ajungă să scrie fără mine“ (Acolo unde femeia are parte de o iubire fericită se află țara ei natală, p.221).
Dar cronicile antuniene, deși autoreferențiale, bogate în lămurirea modului în care relația autor-text se constituie pe coordonate nefirești în raport cu uzanțele scrierii, sunt mărturii ale modului în care memoria, înghesuită prin cotloane, dezvăluie cu surprindere pentru autorul însuși episoade ale unei lumi înstrăinate. Lobo Antunes se folosește de proiecția lui L.P. Hartley pentru a se defini în raport cu anterioritatea: „Trecutul e o țară străină“, dar pătrunzând în acele cotloane ale banalului cotidian, în acele urme ale trăirii de altcândva, cărora doar memoria le poate da sens, în acele obiecte mici din instrumentarul casnic cu care dialoghează, se descoperă adesea în imersiune în propriul trecut, de care nu se mai poate desprinde nici măcar prin exercițiul privirii, ca în ipostaza borgesiană a întâlnirii cu sine, în episoade ale continuei dedublări și imposibilei desprinderi:
„Problema cu îmbătrânirea este că redevenim tineri. De exemplu: de îndată ce ne trezim și ajungem dimineața dinaintea oglinzii de bărbierit găsim pe luciul ei un bărbat între două vârste care ne declară, cu acea expresie nemaivăzută de secole, surprins și dezaprobator:
– Ce-ai mai crescut
și adaugă dispărând treptat, cu briciul în mână
– Spune-le părinților tăi că mi-a făcut plăcere să te văd
până ne dăm seama că noi suntem cei care ținem briciul în mână, deci e chestia aia numai pentru adulți
– Nu te atinge de asta, António
de care mă gândeam să scap cât mai repede înainte să mă certe cineva, iar cu asta înțelegeam că domnul de vârstă mijlocie suntem și noi, că în locul unde era zâmbetul acum sunt riduri, iar în loc de păr blond apare o șuviță cenușie, că nimeni nu se supără dacă fumăm, că ajungem la cele mai înalte rafturi fără să ne urcăm pe o banchetă, și că această casă e o altă casă, fără halatul mamei în spatele ușii, că nu doar îmi pun în gând să scriu cărți, chiar scriu cărți eu însumi, și că până la urmă nici nu am dat vreun examen la matematică în partea a doua a anilor de liceu. “ (Amândoi, p.136)
Cu nostalgia acelei vârste străine, oricare ar fi ea din adâncul trecutului, Lobo Antunes folosește, pentru desprindere și scurtarea textului briciul autoironiei, cu care retează brusc firele iscoditoare ale memoriei, lăsând la suprafața lecturii parfumul intens al afectivității. Rămân pe de o parte zâmbetul și senzația dulce-amăruie a trecerii, pe de alta neliniștea, nostalgia, dorul (atât de portughez încât e greu să nu ni-l imaginăm aidoma în carcasa termenului saudade): „Vreau să le spun părinților mei că-i iubesc înainte să se întunece, domnilor, înainte să se întunece pentru totdeauna“ (Înainte să se întunece, p.49), care în timp vor duce, de la text la text, la împrietenirea cu moartea care-și apropriază deja obiectele din spațiul domestic: „Și vine o vreme când începi să trăiești cu moartea de parcă ar fi o veche prietenie: cineva e acolo prezent, așezat pe un scaun, fără să te deranjeze, amabil, aproape prietenos, privindu-te pe deasupra ochelarilor cu o revistă pe genunchi“ (Vine o vreme, p.146). Imagini puternice, nostalgie și poezie a amintirilor în destrămare: „Caravelele lui de fum, perfecte și riguroase, navigau spre apus cât ținea luna septembrie, luând cu ele rațele sălbatice și vara“ (Sigur că n-a fost așa, dar ca și cum, despre bunicul, p.57), ironie casantă și senzația persistentă a prefacerii, cu toate izurile vremurilor trecute recreează în cronici adevăratul univers antunian, pe care romanele îl surprind doar, de la distanța propriei independențe. Lunga scurtime a vieții devine, astfel, o lectură obligatorie pentru absolvirea școlii în care au predat traiectele trecerii Heraclit ori Borges.