Tigru este filmul de debut al lui Andrei Tănase, inspirat după un fapt real, petrecut în 2011, când, dintr-o neglijență a unuia dintre îngrijitori, o tigroaică botezată tandru Mihaela a evadat de la grădina zoologică din Sibiu în pădurea din apropiere, ajungând în cartierele limitrofe. Sub efectul tranchilizantului, derutată, Mihaela a fost pentru siguranță împușcată de unul dintre vânătorii care au însoțit echipa de căutare. Regizorul merge pe firul acestei povești, dar îi ridică potențialul dramatic prin intermediul personajului principal, doctorița veterinar Vera jucată de Cătălina Moga, care se păstrează mai tot timpul într-un registru al unei tristeți inexpugnabile, rar fisurate de puțină tandrețe. Lucru explicabil, pentru că și-a pierdut recent fiul, mort la câteva luni de la naștere, fără a fi niciodată precizată cauza. Pentru a suplimenta dramatismul, putem vedea strădania doctoriței de a obține aprobarea de la Arhiepiscopie ca pruncul nebotezat să fie transferat într-un locaș de veci din incinta cimitirului. Cu o lipsă de empatie subliniată cu markerul, popii nu ar permite acest lucru tergiversând luarea unei decizii, fapt pecetluit de femeia exasperată cu o înjurătură ca la ușa cortului. Și pentru că nu era de ajuns de multă tristețe, întorcându-se în afara programului la cabinetul veterinar pentru a lua o pastilă pentru un motan bolnav, își surprinde pe geam soțul, Matei (Paul Ipate), făcând dragoste cu o altă femeie. Deși un flagrant delict îi este la îndemână, – scena este văzută pe geam –, Vera bate în retragere, consumându-și frustrarea, umilința, durerea, în mașină și apoi retrăgându-se la grădina zoologică, unde pur și simplu se ascunde de soțul ei venit să o caute. Regizorul a configurat într-un timp foarte scurt un fundal dramatic care alimentează tot filmul, dar în același timp îl și sărăcește de surprize, de neprevăzut.
Evadarea tigresei, pe numele ei Rhianna, când fusese adusă la zoo de către Nero, Alex Velea, șeful unui clan de cocalari, tatuat din cap până în adidași, sprâncenele pensate și mușchii expuși în galantar, constituie a doua intrigă care face ca acțiunea să se întâlnească cu drama. O bună parte din film descrie căutarea Rhiannei – Mihaela prin pădure și prin cartier. Pe acest fundal, cuplul își gestionează criza. Matei este actor la Teatrul pentru copii și tineret din Sibiu, joacă în piesa Pinochio și marțienii, iar sugestia este clară, ca și Pinocchio pe care-l joacă, cel căruia nasul i se lungește de atâtea minciuni, și acesta minte fără reținere și destul de prost. Prins cu ocaua mică, Matei se află într-o situație cu atât mai dificilă cu cât dispariția superbului animal aduce în scenă poliția, jandarmeria și o serie de vânători profesioniști de vânat mare, fără a-i mai pomeni pe cocalarii cu săbii ninja, care pornesc cu toții în căutarea felinei pierdute. În acest context, spațiul de manevră al bărbatului este limitat, cum limitat este și repertoriul său de scuze penibile și de gesturi de apropiere stupide. Reproșurile femeii la scenă deschisă cu tot cu polițiști, reporteri, vânători jandarmi de față invalidează retractilitatea, dorința de discreție a doctoriței. Se rostesc cuvinte tari, Matei se depărtează jignit de grup, prin pădure și Vera îl urmează pentru a-l proteja. Acesta este mușcat de un șarpe fapt care-i câștigă ceva atenție din partea soției. Matei pare să nu fie la prima abatere, și pentru a se salva, recunoaște o greșeală mai mică pentru a acoperi una mai mare. Întrebat dacă o iubește, bărbătușul răspunde cu un “e, o iubesc!“ menit să minimalizeze importanța adulterului prin clasica scuză „just sex“. La fel, o altă scuză penibilă este aceea că ar fi făcut doar sex oral, fără penetrare, fapt care ar diminua chipurile gravitatea situației. Cu puțină atenție, putem deduce din bâiguielile mincinoase ale soțului că, fapt mult mai grav, partenera ocazională de sex este elevă și totodată minoră. La un moment dat, Vera îi spune că ar fi renunțat la copil de bună voie, – nu este clar în ce fel – ceea ce îi oferă ipochimenului șansa să se tânguie, să joace lezarea celor mai profunde sentimente, deși într-o scenă anterioară legată de strădania soției de a-și înhuma creștinește copilul, Matei expediază problema lejer. Nu cred că Vera este păcălită de improvizația dramatică, dar, cu toată luciditatea, există ceva în ea care admite toate acestea, ceva învins, resemnat, care face până la urmă jocul bărbatului, tolerându-i superficialitatea și ticăloșia. Asistând la o piesă de teatru unde Matei îl joacă pe Pinocchio, Vera îl privește cu un dram de afecțiune. El este copilul stupid care-l înlocuiește pe cel pe care nu a putut să-l păstreze.
Altfel, oricât de mult suspans injectează în el regizorul, episodul vânătorii rămâne unul fără o mare miză. Andrei Tănase a încercat să sublinieze relația puternică dintre femeia rănită și animalul rău tratat, înțelegerea de dincolo de bariera care îl desparte pe om de animal. Vera o hrănește, îi aduce un tigru de jucărie așa cum faci cu un copil. Instinctul ei matern a fost cumva deturnat de către maiestuoasa felină și doctorița încearcă să ajungă prima la ea, să o anestezieze, să o protejeze, însă fără succes. Animalul este lichidat de un vânător care acționează la rece. În ciuda eforturilor de dramatizare a morții tigresei – pentru căprioara sfâșiată de aceasta nu există efuziuni – cu un decor de vilă, peluză, piscină și damă făcând topless, scena are ceva de advertorial, nu smulge o lacrimă în ciuda cadrului reluat cu felina pe fundul bazinului colorând apa cu sângele ei. Numai că regizorul stoarce moartea felinei de toate posibilitățile, defunctei tigrese ținându-i-se o slujbă de înmormântare în toată regula cu un preot psalmodiind, cu sicriu, doliu și tot tacâmul, prilej de a-i pune din nou la zid pe popii care oferă serviciile divine și pentru jivine. În orice caz, părintele se lasă convins să ajute la rezolvarea situației, și cuplul se adună în fața unei cruci de lemn în care, cu un ciocănel, Matei a bătut o jucărie din fier, care stă strâmb în amintirea sugarului. Apoi ea o ia pe jos spre oraș, refuzând să meargă cu mașina, iar finalul acesta melancolizat sugerează fie că, deși împreună, între cei doi s-a creat un gol, fie că decesul și un fel de resemnare resudează parțial cuplul. Din categoria unor mici povești colaterale, un coleg de serviciu îndrăgostit de Vera, un anume Paul, își așează o mână pe mâna doctoriței, în timp ce aceasta îi subliniază cu privirea gestul nepotrivit. La final,doctorița îl meditează pe colegul ei pentru un examen la medicină.
Dacă ar fi venit după primele filme ale lui Cristian Mungiu, Cornel Porum boiu, Radu Muntean, cu zece ani în urmă, filmul lui Andrei Tănase ar fi putut fi socotit unul pe val, respirând același aer de familie, precum Fixeur (2016) al lui Adrian Sitaru sau Breaking News (2017) al Iuliei Rugină. Numai că el vine când valul s-a spart deja și fără să aducă nimic nou, arătând o lecție pe alocuri bine învățată, dar fiind lipsit de miză. Ceea ce totuși îi reușește cât de cât este să mențină atenția asupra personajului său principal, pe care nu-l face ușor de citit, nu-l lămurește, așa cum îl clarifică pe soțul-papițoi, un bărbat slab, de plastilină ca și replica nevertebrat-miorlăită cu care se bagă în seamă cu interlopii: „eu sunt soțul“. Din păcate, aneantizarea sa morală cu sublinierea mediocrității furnizează substanța de contrast pentru caracterul Verei, numai că antitezele sunt contraproductive, simplificatoare, în film ca și în literatură. Spiritul complexității se menține doar în legătură cu personajul feminin. Celelalte personaje par să nu existe, sunt schițe, eboșe, parte din decor, menite să accentueze singurul personaj individualizat. Este clar că regizorul a căutat prin acțiune să construiască coloana vertebrală a filmului punând ceva psihologie direct pe os fără a reuși să obțină acea mișcare elastică a mușchilor sub piele.