Ultimele două romane semnate de McCarthy alcătuiesc un diptic tragic, întrețesând povestea unei familii atinse de aripa geniului și frumuseții, dar și a nebuniei și crimei.
New Orleans, 1980: într-o noapte rece, Bobby Western, un scafandru salvator, își încheie fermoarul jachetei costumului de neopren și se cufundă în căutarea unui avion prăbușit. De la locul accidentului lipsesc geanta de zbor a pilotului, cutia neagră a avionului și al zecelea pasager. Cum este cu putință? Martor întâmplător al unui complot ciudat, fapt care nu-i aduce decât probleme, Western este mereu hăituit – de bărbați cu insigne; de fantoma tatălui său, inventatorul bombei care a topit sticla și carnea la Hiroshima; și de sora lui, dragostea și pierzania sufletului său.
În 1972, la azilul Stella Maris din Black Falls, Wisconsin, tînăra Alicia Western se internează singură, aducând patruzeci de mii de dolari într-o pungă de plastic. Doctorand în matematică la Universitatea din Chicago, Alicia a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoidă și nu vrea să vorbească despre fratele ei, Bobby, aflat la hotarul dintre viață și moarte. În schimb, ea contemplă natura nebuniei, insistența umană asupra unei singure experiențe comune a lumii; cercetează intersecția dintre fizică și filozofie; și își prezintă himerele, halucinațiile pe care numai ea le poate vedea. (Editura)
BIOGRAFIE
Cormac McCarthy s-a născut în Providence, Rhode Island, în 1933. Studiază, timp de doi ani, artele liberale la Universitatea din Tennessee, iar în 1953 se înrolează în aviația militară a SUA, petrecând doi ani în Alaska. Nu își termină studiile, pentru că se mută la Chicago, unde scrie primul său roman, The Orchard Keeper, publicat în 1965 și recompensat cu William Faulkner Award. În 1966 primește o bursă Rockefeller și ajunge la Ibiza, în Spania, unde termină un al doilea roman, Outer Dark. Urmează romanele: Child of God (1973); Suttree (1979); Blood Meridian, or the Evening Redness in the West (1985; în 2006, romanul ocupă locul trei într-un top al revistei „New York Times Magazine“); The Border Trilogy: All the Pretty Horses (1992; câștigător al National Book Award și National Books Critics Circle Award și ecranizat în 2000, în regia lui Billy Bob Thornton), The Crossing (1994) și Cities of the Plain (1998); No Country for Old Men (2005; ecranizarea din 2007 în regia fraților Coen a câștigat patru premii Oscar), Drumul (The Road, 2006; câștigător al Pulitzer Prize 2007 și James Tait Black Memorial Prize 2006, ecranizat în regia lui John Hillcoat în 2009). Cormac McCarthy a mai scris un scenariu de film, The Gardener’s Son (1976), și două piese de teatru, The Stonemason (1995) și The Sunset Limited (2006). În toamna anului 2022 apare dipticul romanesc alcătuit din Pasagerul (The Passenger) și Stella Maris, romanele fiind lansate la interval de o lună. În 2023 Cormac McCarthy încetează din viață.
PASAGERUL
O bătrână goeletă coborând pe râu cu pânzele strânse. Cocă neagră, marcă de încărcare aurie. Trecând pe sub pod și coborând pe lângă malul cenușiu. Grațioasă nălucă. Pe lângă depozit și chei, pe lângă macaralele portal înalte. Cargoboturile liberiene ruginite amarate de-a lungul docului pe țărmul Algerului. Câteva persoane se opriseră pe pasarelă să se uite. Ceva din alte vremuri. El traversă șinele și o luă pe Decatur Street până la St Louis, apoi pe Chartres Street. La Napoleon House, vechii tovarăși îl salutară de la măsuțele așezate în fața ușii. Intimi din altă viață. Câte povești încep exact așa?
Coane Western, strigă John Lunganul. Ai venit din adâncurile tulburi, nu? Stai cu noi la o libație. Dacă nu cumva mă înșel amarnic, a ieșit soarele peste capătul de vergă.
Western trase unul dintre scăunelele de lemn curbat și așeză geanta verde de scafandru pe dale. Bianca Pharaoh se aplecă și zâmbi. Ce-ai în geantă, scumpete?
Pleacă într-o călătorie, spuse Dave Dragă.
Aiurea. Nu ne părăsește pe noi conașul nostru. Chelner.
E doar echipamentul meu.
E doar echipamentul lui, se adresă Piciul mesenilor.
Contele Seals se întoarse cu un aer somnoros. E echipamentul lui de scufundări, zise el. E scafandru.
Ooh, făcu Bianca. Ce-mi place chestia asta. Arată-mi și mie ce ai înăuntru. Ceva deocheat?
Omul se duce la serviciu în ținută de latex, tu ce crezi? Așa, amice. O halbă de bere neagră-neagră pentru prietenul meu.
Chelnerul plecă. Turiștii treceau pe promenadă. Fire din conversațiile lor goale atârnau în aer ca niște linii de cod. Sub picioarele lor, bufniturile domoale, regulate, ale unei sonete răsunând de undeva dinspre chei. Western își privi gazda. Cum îți mai merge, John?
Sunt bine, coane. Am fost plecat o vreme. O mică încurcătură cu autoritățile în privința autenticității unor rețete medicale.
Își povesti pe larg aventurile cu dezinvoltură. Teancuri de rețete falsificate scoase la o tipografie din Morristown, Tennessee. Doctori adevărați, numai că numerele de telefon le fuseseră înlocuite cu cele ale unor telefoane publice din parcări de supermarketuri. Iubita la câțiva metri, într-o mașină parcată. Da. Corect. Mama lui e în fază terminală. Da. Dilaudid. O sută de tablete de șaisprezece miligrame. Așa o ținuse trei săptămâni în orășelele din sudul Apalașilor, apoi se tot învârtise printr-o cameră din Hilltop Motel, pe autostrada Kingston din Knoxville. Plătise camera cu un card de credit furat. Așteptând conexiunea. Jumătate de cutie de pantofi plină cu narcotice de pe Lista II1, cu o valoare de stradă de peste o sută de mii de dolari. Se dezbrăcase pentru că era foarte cald și se plimba prin cameră gol, doar cu niște cizme din piele de struț în picioare și o pălărie Borsalino neagră cu boruri late. Fumându-și ultimul Montecristo. Se făcuse ora cinci. Apoi șase. În sfârșit, o bătaie în ușă. O deschisese brusc. Unde naiba ați fost cu toții? întrebase. Dar se pomenise cu țeava unui revolver de serviciu de calibrul 38 în față, în timp ce într-o parte stătea alt agent, cu o carabină cu armare manuală. Agentul de la brigada anti-drog își arătase legitimația. Privind în sus la infractorul înalt, gol pușcă. Bătrâne, spusese agentul, am venit cât am putut de repede.
Ai ieșit pe cauțiune, zise Western.
Da.
Credeam că n-ai voie să părăsești statul.
Teoretic, așa e. În orice caz, am venit doar pentru câteva zile. Dacă asta te liniștește. Mi se cam acrise de bătrânul oraș. Când în sfârșit mi-au dat drumul, m-am dus acasă, am făcut duș și m-am schimbat și o luasem spre Jackson Avenue să văd dacă-mi pică ceva de băut, când mă întâlnesc cu o fostă gagică. Măi să fie, John, tu ești? Nu te-am mai văzut de-o veșnicie. Unde-ai fost? La care-i zic: dragă, am fost la mititica. Și ea: zău? Să știi că soră-mea s-a măritat cu un băiat din zonă. Și mi-am zis în sinea mea: trebuie neapărat să scap din orașul ăsta.
Western zâmbi. Chelnerul aduse berea, o lăsă pe masă și plecă. Lunganul ridică paharul. Salud. Băură. Piciul ținea sfat cu Dave Dragă. Căuta îndrumare. Am avut un vis, povesti el, cică intram pe geam și băteam măr cu un ciocan pentru carne o bătrână care dormea în patul ei. Îi lăsam urme ca de vafă pe țeastă.
Dave curăță ceva nevăzut de pe masă. Ceri ajutorul, spuse el.
Ce?
E posibil ca organismul tău să nu primească ceva de care are nevoie.
Întotdeauna e vorba despre libertate, interveni Bianca. De a scăpa de o povară. Cum e când visezi că moare un părinte.
Seals se însufleți. Era amator de păsări. La el în baie, păsări de pradă cloceau ursuze pe stinghiile lor, purtând cagule de călăi. Un șoim dunărean, un șoim sudic.
Un papagal? zise el.
Bianca zâmbi și-l bătu ușor pe genunchi. Te iubesc, zise ea.
Unii dintre ei căutau de lucru. John gesticulă cu paharul. Piciul era cât pe ce să facă rost de o slujbă, zise el. Dar bineînțeles că totul s-a destrămat în ultima clipă.
Eu am dat-o în bară, povesti Piciul. Nu știu ce m-a apucat. Gagiul îi tot dădea înainte cu regula cutare și regula cutare. Într-un final zice: și să-ți mai spun ceva. Noi aici nu ne uităm la ceas. La care eu zic că nici nu vă închipuiți cât mă bucur auzind aceste cuvinte. Sunt obișnuit de-o viață să întârzii cam o oră la toate cele.
Și el ce-a zis?
A cam amuțit. A stat așa un minut, apoi s-a ridicat și a plecat. Și era biroul lui. La un moment dat a intrat secretara și a zis că interviul se terminase. Am întrebat-o dacă primisem slujba, dar a zis că după părerea ei, nu. Părea destul de stresată.
Ți-ai găsit altă casă?
Încă nu.
Și cu acuzațiile de incendiere premeditată cum a rămas?
Au renunțat la ele. Au mai găsit din pisici.
Pisici?
Pisici. Da. Problema a fost că focul a izbucnit în vreo șase locuri diferite, chestie care li s-a părut cam suspectă până când au început să găsească pisicile. Nu le-a rămas decât să pună lucrurile cap la cap.
Pisicile mi-au dărâmat o cutie cu diluant pentru vopsea, continuă Bianca. După care s-au tăvălit prin el. După care au tulit-o toate sub radiator și au luat foc. Și apoi au alergat prin tot apartamentul.
Pisici.
Pisoiași. Înțelegi tu. Pui de pisică. Arătă cu palmele mărimea. De ce mi-aș da singură foc la apartament, i-am întrebat. Oricum, suntem simpli chiriași, ce Dumnezeu. Cum să încasezi asigurare pe așa ceva? Vreau să zic că era la mintea cocoșului că pisicile au luat foc. Ce-și închipuiau, că au stat și au așteptat așa să ia foc ceva, ca să se arunce în flăcări? E evident că pisicile au luat foc primele și asta a declanșat toată chestia. Sunt proști făcuți grămadă.
Pisoii?
Nu, nu pisoii. Dobitocii ăia de la asigurări.
Ne-am distrat binișor, zise Piciul. Când aprodul a ridicat mâna ca s-o pună să jure, ea a bătut palma cu el. Nu cred că mai văzuseră așa ceva până atunci.
Presupun că predispoziția genetică variază în funcție de rasă, comentă John, dar în orice caz, tendințele autoimolatoare ale pisicilor par a fi un factor cunoscut în ecuația felină. Apar în scrierile lui Esculap, printre alți autori antici.
Aoleu, făcu Seals.
Deși asta pare să-l contrazică pe Unamuno. Nu-i așa, coane? Aforismul lui despre pisicile care mai mult cugetă decât plâng? Desigur că însăși existența lor este, după Rilke, pur ipotetică.
A pisicilor?
A pisicilor.
Western zâmbi. Bău. O zi răcoroasă și însorită în orașul străvechi. Strada învăluită în lumina blândă a amiezii unui început de iarnă.
Unde-i Willy V?
Și-a instalat șevaletul în Jackson Square. Speră să-și plaseze mâzgălelile turiștilor, desigur. E cu javra aia a lui de culoarea lunii.
Jivina aia o să muște de cur un turist și el o s-ajungă la proces.
Sau la închisoare.
John Lunganul se apucase să desfacă din ambalaj un trabuc mare și negru. Îi reteză cu dinții capătul, scuipă, rulă pe limbă trabucul, îl prinse între dinți și luă un chibrit. Te-am visat, coane.
M-ai visat, zici.
Da. Am visat că umblai pe fundul oceanului cu încălțările tale grele. Căutând Dumnezeu știe ce în bezna acelor adâncuri batipelagice. Când ai ajuns la marginea Plăcii Nazca, din abis se înălțau flăcări. Marea clocotea. În vis părea c-ai nimerit la gura iadului și mi-am zis c-ai să le întinzi o frânghie prietenilor tăi deja duși. N-ai făcut-o.
Scăpără chibritul dedesubtul mesei și se concentră pe aprinsul trabucului.
Chiar ești scufundător? întrebă Bianca.
Nu genul la care te-ai gândit tu, dragă, zise Dave.
E toate genurile de scufundător de care ai auzit vreodată, spuse Seals, străduindu-se să-și îndrepte parțial ținuta și punând un pumn pe masă. Absolut toate-toate.
Sunt scafandru salvator, spuse Western.
Ce salvezi?
Orice ni se cere la slujbă. Orice se pierde.
Comori?
Nu. Mai degrabă chestii comerciale. Mărfuri.
Care-i cel mai ciudat lucru pe care ai fost vreodată pus să-l faci?
De natură non-sexuală, vrei să zici?
Știam eu că-mi place de el.
Nu știu. Trebuie să stau să mă gândesc. Niște tipi pe care-i cunosc au recuperat o dată o barjă plină de căcat de liliac.
Ați auzit? făcu Seals. Căcat de liliac.
Cum ai ajuns în domeniul ăsta?
Nu deschide subiectul, dragă, interveni John. Nu vrei să știi. Cum speră el în secret să moară în adâncuri ca să-și ispășească păcatele. Și ăsta e doar începutul.
Oh, devine interesant.
Nu te ambala. Poate că ai remarcat o anumită reticență la omul nostru. E adevărat că face o muncă subacvatică periculoasă plătită bine, dar e adevărat și că se teme de adâncuri. Ei, zi și tu. Cică și-a depășit fricile. Nici vorbă. Se afundă într-un întuneric pe care nici măcar nu-l poate înțelege. Întuneric și un frig paralizant. Mie-mi place să vorbesc despre el chiar dacă lui nu-i place. Sunt sigur că te-ar interesa partea cu păcatele și ispășirea. Măcar atât. E un bărbat atrăgător. Femeile vor să-l salveze. Dar bineînțeles că el e mai presus de toate astea. Ce zici, coane? Sunt rău pe-alături?
Tu bate câmpii mai departe, Sheddan.
Cred c-o să mă opresc aici. Știu ce părere ai. Vezi în mine un ego imens, nestructurat și fără nici o bază. Dar cu toată franchețea, nu aspir nici pe departe la culmile de stimă de sine pe care le stăpânește conașu’. Și nici nu-mi scapă că asta conferă o oarecare validitate opiniilor sale. La urma urmei, eu sunt doar un inamic al societății, pe când el e al lui Dumnezeu.
Oau, făcu Bianca. Se întoarse spre Western cu o expresie avidă. Ce-ai făcut?
Obrajii supți ai lui Sheddan se scobiră când trase din trabuc. Suflă fumul aromat peste masă și zâmbi. Ceea ce n-a înțeles conașu’ niciodată e că iertarea are un termen-limită. În timp ce pentru răzbunare nu-i niciodată prea târziu.
Western își termină berea și puse halba pe masă. Trebuie să plec, zise el.
Mai stai, zise Sheddan. Retrag tot ce-am spus.
Nici prin cap nu-mi trece. Știi că-mi place pălăvrăgeala ta.
Nu pleci în străinătate cu treburi de-ale tale, nu?
Nu. Mă duc acasă să mă culc.
Abia ai ieșit din tura de noapte, nu?
Ai nimerit-o la marele fix. Ne mai vedem.
Își luă geanta, se ridică, salută din cap grupul și se îndepărtă pe Bourbon Street cu geanta pe umăr.
Îmi place de prietenul vostru, zise Bianca. Are cur mișto.
Ari un ogor sterp, draga mea.
De ce? E gay?
Nu. E îndrăgostit.
Păcat.
E și mai rău.
Cum așa?
E îndrăgostit de soră-sa.
Oau. E dintre ăia din susul râului care vin încoace duminica dimineața?
Nu. E din Knoxville. Dar, cum ziceam, e și mai rău. De fapt, e din Wartburg. Wartburg, Tennessee.
Wartburg, Tennessee.
Da.
Nu există locul ăsta.
Ba mă tem că există.
***
STELLA MARIS
Simți că locul tău e aici? La Stella Maris?
Nu. Dar asta nu vă răspunde la întrebare. Singura entitate socială din care am făcut vreodată parte a fost lumea matematicii. Întotdeauna am știut că acolo e locul meu. Ba eram chiar convinsă că lumea asta trece înaintea universului. Și acum cred.
Înaintea universului.
Da.
Nu te distrezi cu mine?
Nu prea.
Adică dacă mă iei peste picior.
M-am prins.
Cred că sunt pur și simplu surprins că te simți acasă într-o instituție psihiatrică.
Poate că nu mă interesează să mă simt acasă. Poate mă interesează pur și simplu să profit de libertatea oferită alienaților mintal.
Vorbești cu ceilalți pacienți.
Da. Bineînțeles.
Crezi că-ți spun adevărul?
Despre ce?
Așa, în general. Despre orice.
Nu știu. Nu. Dar cred că toată lumea de aici e de părere că toți ceilalți se află aici din motive întemeiate. Unde mai găsești așa ceva?
Înțeleg.
Chiar ar trebui să încercați să nu mai ziceți chestia asta.
O să mă străduiesc. Amicii tăi. Chiar nu știu cum să le spun.
E bine amici.
Se bucură de o anumită autoritate? Aici nu mi-e clar. Îți spun ce să faci?
Nu. Autoritatea de care se bucură este că ei știu cine sunt eu, pe când eu nu știu cine sunt ei.
Ai spune că asta definește în linii mari relația?
Poate că e pur și simplu o copie a relației pe care omul o are cu lumea.
În traducere, lumea știe cine ești, dar tu nu știi cine e ea. Așa crezi?
Vorbitul e doar un mod de a înregistra ceea ce gândești. Nu e lucrul în sine. În timp ce vorbesc cu dumneavoastră, o altă parte a minții mele ticluiește ce voi spune. Numai că încă n-a luat forma cuvintelor. Dar ce formă are? Sigur c-ar fi absurd să ne imaginăm vreun homuncul care ne suflă ce să spunem. Nu doar că ne-ar paște spectrul unei regresii infinite – adică cine-i suflă sufleorului – , dar ar ridica și problema unui limbaj al gândirii. Care face parte din misterul mai mare al felului în care ajungem de la minte la lume. O sută de miliarde de evenimente sinaptice țăcănind în întuneric ca niște gospodine oarbe care tricotează. Când întrebați: cum să mă exprim? Ce anume vreți să exprimați? Poate că ar trebui să trecem mai departe. Cum spuneți că-mi place mie să spun.
Dac-ai putea să schimbi ceva, ce-ai schimba?
Orice.
Da.
Aș alege să nu fiu aici.
În cabinetul ăsta.
Pe planeta asta.
Ai mai fost supravegheată pentru risc de suicid. Cât de gravă e problema asta?
Cât de gravă e sinuciderea?
Nu. Adică dacă te consideri în pericol.
M-am prins. Poate că atâta timp cât te gândești la asta, e în regulă. Odată ce ai luat decizia, nu mai ai la ce să te gândești.
Și unde anume te afli în acest proces?
Aș prefera să nu fiu supravegheată pentru risc de suicid.
Și eu aș prefera.
Câți oameni ar dispărea dac-ar putea face asta pocnind din degete? După părerea dumneavoastră. Dac-ar putea șterge orice urmă că sunt și că au fost vreodată.
Nu știu. Probabil tu știi mai bine.
Să-ți dorești să nu fi existat niciodată. Iarăși, nu e același lucru cu a nu mai exista. Cine-a zis asta? Anaximandru? Același lucru pentru cine?
Habar n-am.
Nu prea avem încotro, trebuie să credem că odată cu ultima suflare, muribunzii nu doar că-și acceptă moartea, ci i se și închină. Că există o epifanie care să-i facă până și pe cei mai insipizi și mai îmbătați cu iluzii dintre noi să accepte nu doar inacceptabilul, ci și inimaginabilul. Capătul absolut al lumii. Lume care nu se va întreba nici măcar o clipită ce s-a întâmplat cu noi.
Și presupun că nu există nici un fel de mângâiere în caracterul ei comun.
Ei. Am putea să ne imaginăm o comunitate a morților. Deși nu prea pare cine știe ce comunitate, nu-i așa? Nu se cunosc între ei și în curând nu-i va mai cunoaște nimeni. În fine. Numai că ideea că oamenii care au o viață psihică în răspăr cu cea a majorității populației trebuie declarați ipso facto-n pizda mă-sii bolnavi psihic și puși pe tratament e la prima vedere ridicolă. Boala psihică se deosebește de boala fizică prin aceea că subiectul bolii psihice e întotdeauna și exclusiv informația.
Informația.
Da. Noi funcționăm pe bază de informații strict necesare. Nu există în evoluție mecanisme care să ne informeze despre existența unor fenomene care nu ne afectează supraviețuirea. Nu știm ce anume există fără ca noi să știm. Bănuim.
Nu e ceva supranatural?
Cred că ar fi pur și simplu nespusul.
________________________________________
1 Conform sistemului de clasificare american, medicamentele incluse pe Lista II sunt cele care au unele întrebuințări medicale, dar și un potențial ridicat de abuz și/sau dependență. Pot fi obținute numai pe bază de rețetă.
(Pasagerul l Stella Maris. Diptic romanesc tradus din engleză de Iulia Gorzo, la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)