Ochiul magic 41/2023

Arsenie Boca și Mahomed

Sper să nu fac obiectul unei fatwa din partea BOR, din cauza asocierii din titlul însemnărilor mele. Sper să fiu cruțat, de vreme ce înalți reprezentanți ai BOR din Arad și din Sibiu au comis asocierea, fără desigur să-și dea seama, înaintea mea, chiar dacă nu în mod explicit, și anume atunci când au solicitat interzicerea unui film documentar consacrat lui Arsenie Boca pe motiv că ar fi fiind blasfematoriu. E adevărat și că Patriarhia a intervenit printr-un comunicat (nesemnat), în care se afirmă că BOR respectă dreptul la liberă exprimare, dar în care recunoaște, mai mult de nevoie decât de voie, că există o anumită „sensibilitate“ a bisericii în astfel de cazuri. Nu este însă doar o diferență de nuanță între cei care emit fatwe ucigașe și cei care interzic ceea ce ei consideră a leza sensibilitatea credincioșilor. În astfel de atitudini, n-ar trebui să încapă niciun echivoc. Nu ne lovim prima oară de obscurantismul în care se scaldă mentalitatea unor înalți prelați ortodocși români. Dar, n-ar trebui să capitulăm în fața reafirmării ei periodice. Filmul lui Alexandru Solomon trebuie lăsat să ruleze la Arad, la Sibiu și pretutindeni unde va fi solicitat. Nu e nimic de adăugat (N.M.)

Șpaga fără leac

Mă aflam cu decenii în urmă în cabinetul de la Spitalul Fundeni al profesorului Dan Setlacec, pe care îl cunoșteam de multă vreme. Tatăl meu era internat la terapie intensivă, după o operație destul de complicată, dată fiind vârsta lui, 86 de ani. La un moment dat, în cabinet a intrat un pacient cu o cutie de dimensiuni reduse, îngrijit împachetată, legată cu o panglică roșie. A pus-o pe birou și a dat să plece. Profesorul a aruncat cutia după el și i-a cerut imperativ să iasă din cabinet. Știam că Dan Setlacec se numără printre medicii care nu solicită și nu acceptă șpagă. După ce s-a pensionat, în 1989, și-a vândut tablouri din colecția personală și alte obiecte, ca să aibă din ce trăi. M-am ales și eu cu câțiva metri de stofă, pe care nu apucase s-o ducă la croitor, la schimb cu cărțile cu care îl aprovizionam după ce nu mai era capabil să colinde el însuși librăriile. L-am întrebat odată de ce iau medicii șpagă și el nu ia. L-am dat ca exemplu pe un celebru profesor medic care conducea o secție vecină cu a lui și cu care era prieten. Nu i-a plăcut întrebarea. De fapt, nici nu mi-a răspuns. Mi-a spus doar că medicii de la Fundeni fac în fiecare dimineață o oră cu mijloacele de transport în comun, dacă n-au mașini personale. „Închipuiește-ți, a adăugat, că stau o oră, iarna, cu mâna înghețată pe bara troleibuzului, după care îl operez pe taică-tu. Profit de mașina colegului meu, care are șofer, ca să nu vin cu troleibuzul. Nu mai sunt la vârsta la care să-mi conduc zi de zi propria mașină.“ Am înțeles: renumerație mică, după buget, coane Fănică. „Sunt un profitor“, mi-a mai spus Dan Setlacec, evident autoironic: „De aceea îmi permit să refuz șpaga.“ Zilele trecute am aflat de doi reputați medici bucureșteni, care, în conivență cu asistenții și rezidenții, primeau șpagă de la pacienți. Cu ocazia asta am aflat că leafa unui medic primar, fără alte bonusuri, este de 15.000 de lei pe lună. Recunosc că nu mai înțeleg nimic. Când salariul minim pe economie va fi de la 1 octombrie (sau când va fi) în valoare netă de aproximativ 1.900 de lei, de la cine vor continua să ceară șpagă medicii care câștigă de opt ori mai mult decât majoritatea pacienților? De unde trag concluzia că șpaga nu ține de bani, ci de caracterul omului. Și că n-are leac la nivel social. (N.M.)

P.S. O informație de ultimă oră, când scriu aceste rânduri, este că Dumitru Buzatu, președintele C.J. Vaslui, a fost prins în flagrant delict de DNA pentru o mită de 1,25 de milioane de lei. Considerat „înțeleptul“ PSD, deși era mai degrabă un fel de clovn de partid, fost profesor de marxism, a patronat două decenii cel mai sărac județ din țară. Cum se explică faptul că unul din cei mai bogați oameni din România s-a pretat la a lua mită de peste un milion de lei, mai ales într-un moment în care DNA, retrezită la viață în ultimul timp, descoperă pe bandă rulantă infracțiuni asemănătoare? Mărturisesc că nu înțeleg. Foamea de bani e o boală cunoscută. Dar nu reprezintă o explicație. Nici încredințarea unora că au, cum se spune, spatele acoperit. Rămâne o singură explicație: prostia. Care se poate dovedi foarte periculoasă pentru societate. Să sperăm că nu chiar atât de periculoasă pe cât o considerau doi englezi, contemporani ai lui Darwin, care afirmau că prostia frânează ameliorarea speciei umane. (N.M.)

Există valori universale?

E una din întrebările din ce în ce mai frecvente ale timpului nostru. Ale postmodernității, dacă vreți. Modernitatea, în sens larg, a fost convinsă că deține răspunsul. În definitiv, Occidentul european n-a fost, vreme de secole, doar cuceritorul altor continente sub raport teritorial și politic, ci și cel care le-a făcut cunoscută istoria, cultura, arta, scrierea, neobținând niciodată reciprocitate sub niciunul dintre aceste aspecte. Nici chiar astăzi. Așa se explică faptul că civilizația iudeo-creștină a procedat la o asimilare, deseori brutală, a altor civilizații, unele cu mult mai vechi, dar incapabile de a-i da o replică pe măsură până aproape de timpurile noastre. Motivul principal a fost acela că nici Africa, nici Asia, nici America nu și-au putut impune ca universale valorile proprii tocmai pentru că nu produseseră efecte similare în dezvoltarea socială, economică sau de orice fel. Comunitățile de pe alte continente nici nu s-au arătat, până de curând, interesate de ideea univer ­salității, ceea ce a contat mereu pentru ele fiind valorile proprii, moștenite din moși- strămoși. Faptul acesta le-a condamnat la o mentalitate pe care, în termenii de astăzi, am putea-o numi provincială. Planeta noastră și-a avut mereu diferite centre de emergență a concepțiilor și a formelor sociale sau politice noi și totodată zone marginale, păstrătoare ale unui mod arhaic de viață. În Europa, ideea de universalitate datează de câteva secole, dar abia democrația burgheză a așezat-o pe baze juridice și a încercat s-o impună în întreaga lume, prevalându-se de incontestabila ei contribuție la dezvoltarea societății umane. Ceea ce explică, pe de o parte, succesul incontestabil al concepției în dezvoltarea multilaterală a societății umane.

Toate acestea se știu de mult. Ca și vorba memorabilă a lui Churchill. Rămâne întrebarea, pe buzele multora de la o vreme, de ce, în aceste condiții, postmodernitatea a început a se îndoi de caracterul universal al valorilor europene. După părerea mea, îndoiala se datorează modificărilor situației geopolitice odată cu nașterea lumii a treia (le tiers monde) în anii 1960, când au început să joace un rol tot mai mare în politică state, fie foste coloniale, fie subdezvoltate, între ele și Iugoslavia comunistă, și care au format un bloc politic situat între acela al statelor democratice și acela al statelor comuniste, cu Uniunea Sovietică în calitate de dirijor de orchestră. Tito, Nehru și ceilalți părinți fondatori nu și-au ținut însă până la capăt ideea de a se păstra în afara celor două mari ideologii planetare. Au aderat destul de repede și în modalități perverse, la partida comunistă. Urmarea a reprezentat totodată o primă formă de disidență față de valorile considerate până atunci universale și pe care Occidentul, marile puteri, lagărul comunist, alcătuit din state democratice înainte de ocupația de către sovietici, le-au respectat într-o anumită măsură. Am trăit în epoca aceea, ca toți congenerii mei, și recunosc că, deși eram conștient de jocul la două capete al lumii a treia, am fost departe de a bănui toate consecințele lui. Dincolo de contestarea socială și politică a democrației burgheze, era vorba de un prim pas către contestarea universalității valorilor pe care se clădise Europa. Alții, mai ageri decât mine, au prevăzut-o. De pildă, scriitorul polonez Czesław Miłosz în Gândirea captivă, în 1953, a întrevăzut orientarea naționalistă a comunismului în anii 1970. Această deviere de la principiul marxist al internaționalismului își va găsi un suport în politica statelor din lumea a treia, care aveau tot interesul să-și descopere, fie și în ceasul al doisprezecelea, propria istorie și valorile proprii. După căderea comunismului, naționalismul câștigă terenul pe care l-a pierdut democrația burgheză, chiar și în statele care depășiseră faza național-comunistă. Dar nicăieri acest amestec nociv n-a fost mai acasă la el decât în Rusia lui Putin. Cu un ingredient particular: ortodoxismul. Cine a urmărit în ultima vreme politica Rusiei a remarcat, cu siguranță, modul în care Putin și-a justificat operațiunea militară specială în numele unor valori care ar fi, chipurile, specifice națiunii ruse din tot spațiul cucerit de Ivan cel Groaznic și stăpânit de Stalin. Există și comentatori occidentali care au explicat (părând uneori să-l justifice) comportamentul lui Putin prin faptul că Rusia a avut dintotdeauna alte valori decât acelea occidentale. Cu alte cuvinte, Putin nu era obligat să împărtășească ideea universalității valorilor. Ji Ping a tras și el spuza pe turta valorilor chineze. India, fostă parte a lumii a treia, e pe cale, din rațiuni anticoloniale, să procedeze la fel. Ca și unele state africane. Atitudinea ține, în mod evident, de propaganda sovietică din toate timpurile și anotimpurile de a afirma superioritatea sistemului comunist asupra celui capitalist. Chiar dacă propaganda cu pricina (în definitiv, orice propagandă) nu poate explica faptul că toate statele în care universalitatea valorilor este contestată sunt state sărace, înapoiate sau fals dezvoltate, lipsite de șansa progresului. „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile, și neamul“, scria Eminescu într-un moment de rătăcire. Ceea ce se cade apărat, astăzi mai mult decât oricând, nu sunt sărăcia, nevoile și neamul, ci acele valori universale care au dat naștere unor state bogate, capabile să satisfacă într-o cât mai mare măsură nevoile neamului lor. Nu naționalismul ne garantează viitorul, ci asimilarea valorilor universale aflate la baza celei mai umane civilizații din istorie. (N.M.)