Acest text nu este o cronică de film. Este o sumă de stări și însemnări după o noapte albă. Este despre demoni. Despre confuzia dramatică în care trăim după 1989. Despre vinovăție și ticăloșie. Despre minciună și adevăr. Trebuie să fie unul. Dar nu l-am căutat cu adevărat. Am plecat pe un drum și la un drum amestecați, schimbînd, unii, blana și nu năravanul. Blana nouă a devenit adăpost pentru vieți îndestulătoare. Luni seara, 2 octombrie, am stat mult pe treptele Sălii Palatului, după ce mai mult am tăcut și am fumat. Am apucat să-i strîng în brațe doar pe cîțiva actori din distribuția filmului Libertate, un film de autor semnat de Tudor Giurgiu. Am încercat să vorbesc, dar nu știu cît am reușit să fac asta coerent. Nici nu știu dacă m-am străduit. Am mers încolo, încoace, cu cîte un grup, fără țintă. Apoi, am rămas o vreme în noapte cu cîțiva cerșetori. De data asta, mi-au dat ei țigări. Iar eu am încercat să le spun cîte ceva despre film. Interesant este că nu m-au întrerupt, nu au plecat și mi-au pus întrebări directe, clare, care m-au lăsat și mai mult pe gînduri.
Despre Revoluție s-au scris multe. Nici astăzi, însă, nu există concluzii, răspunsuri, certitudini despre ce și cum a fost. Nu există documentare numeroase și serioase, cercetări profunde. Un film BBC pare cam singura perspectivă la care se pot uita și cei tineri sau foarte tineri fără să fie obligați să depășească un alt limbaj de lemn, o stufoșenie de nume fără relevanță, o împiedicată istorisire. Filmul lui Tudor Giurgiu pleacă de la fapte reale, petrecute la Sibiu, în zilele din decembrie 1989. Știam cîte ceva de la oameni de acolo, frînturi de relatări, multe confuze și, oricum, incomplete. 500 de oameni, milițieni, securiști, hoți, bișnițari, protestatari și alții, de tot felul, au fost reținuți, privați de libertate și făcuți prizonieri într-o piscină dezafectată dintr-o unitate militară. Ultimul dintre ei a fost eliberat în februarie 1990. Subiectul a fost găsit de producătoarea Oana Giurgiu. Surprinsă și provocată, apelează la Nap Toader, la Cecilia Ștefănescu, apoi, și se scrie un scenariu. Tudor Giurgiu, și el co-scenarist, începe o amplă documentare, obține mărturii, citește mii de articole. În 2022, face filmul. Cu un asemenea subiect o poți da în bară. Din multe puncte de vedere. Aici, însă, nu există judecată. Subiectul este perfect ținut în mînă, acțiunea, pe toate planurile și în toate ramificațiile, personajele și tipologiile sînt perfect construite și conduse, rotund, fără să se piardă nimic. Un film mare pînă în cele mai mici detalii. Un film realist, cu atmosferă onirică, ireală. Un film al durerării. Al ratării. Amestecul de vinovați și nevinovați, de inocenți și ticăloși, de tipuri de limbaj, de priviri și complicități, de întrebări și puține răspunsuri, de lumină și de întuneric, de umanitate și grotesc se întîmplă, în cea mai mare parte, într-un bazin sordid, dezafectat. Un fel de arenă grecească în care Corul antic este protagonistul. Din corul acesta se desprind tot felul de personaje, principale, secundare, episodice, urmărite cu enormă minuție. De regizor, de directorul de imagine, Alexandru Sterian, în decoruri și costume de atunci excepțional făcute de Vali Ighigeanu și Viorica Petrovici. Teroare, confuzie, victime și călăi. Cine a tras? Cînd? De unde? Poate doar morții sînt cei care au trădat, poate doar ei teroriști. Situația de la Sibiu este parte pentru întreg. Este una dintre poveștile haosului de atunci. În care, dramatic, trăim de atunci, fără încetare. Cîte mai sînt? Atîtea. Ca în București la Otopeni sau în Drumul Taberei, cînd au tras unii în alții, poate milițieni și securiști… Sînt momente cînd aproape nu mai pot să respir. Am vrut de cîteva ori să mă ridic, la limita atacului de panică. Durere, revoltă, neputință. Stomacul mi s-a strîns de la intrare. „Soldați“ tineri, ca atunci, cu puștile de gît, „păzeau“ intrarea. Așa cum au făcut zile și nopți în șir, pe marginea bazinului. Toți intrăm cumva în aceeași poveste. Toți sîntem captivi pentru a vedea o parte din istorie, încă plină de întuneric și ocolită. Un film și un poem. Despre demoni și frică. Despre ratare. Cred că și individuală, dar și ca societate. Fără niciun moment, însă, în care să fie judecăți, prejudecăți. Fiecare este liber cu adevărat să-și facă analiză, să fie invadat de emoție. Un film artistic extraodinar ținut în mînă, cu cadre subtile, cu profiluri perfect decupate, cu atmosferă de grup și grupuri, de prim planuri încărcate de sens și sensuri, cu planuri secunde minunate ca umbrele ce prelungesc situații, portrete, vociferări, tensiune, tăceri. Și cu o infinită dragoste față de actori. Cu un respect imens. Cu răbdare și putere pentru povestea mare și fiecare poveste mică. Din garnizoană, din spital improvizat sau nu, din bazin, de pe străzi, de la porțile morții. Dintr-un haos general, concret, dar și metafizic.
Un film românesc tare. Puternic. De anvergură din toate punctele de vedere. Un film care iese din șabloanele de distribuții și aduce, în sfîrșit, la vedere, o generație de actori proaspeți, cu roluri importante în teatru. Figuri noi, în copleșitoarea majoritate a cazurilor. Și un debut remarcabil al lui Alex Calangiu, actorul pe care Radu Afrim l-a intuit perfect și l-a distribuit nu de mult în spectacolul lui de la Craiova, Cîine cu om. Cîine fără om. Roluri și personaje perfect interpretate. Fără excepție. Roluri mari. Pe fiecare partitură. Cătălin Herlo, Iulian Postelnicu, Ionuț Caras, Mirela Oprișor, Leonid Doni, Ștefan Iancu, Andi Vasluianu, Alexandru Papadopol, Cuzin Toma, Alin Florea, Aron Dimney, Marius Manole, Liviu Pintileasa, Ovidiu Niculescu, Nicu Mihoc, Alex Bogdan, Ioan Coman, Ion Grosu, Anca Hanu, Andreea Grămoșteanu, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Ruxandra Maniu, Angela Ioan, Florentina Țilea, Adi Matioc, Victoria Cociaș, Carmen Ungureanu, Cendana Trifan, Elvira Rîmbu, Alex Jitea, Dan Bordeianu, Emilian Oprea, Emilian Marnea. O performanță actoricească impecabilă. Un regizor de film pe care îl vezi mereu în sălile de teatru. Și cea mai tare echipă de casting: Domnița Cîrciumaru și Viorica Capdefier. O producție impresionantă, coordonată de, probabil, cel mai important producător, Oana Girugiu.
Un film de autor care face astăzi din regizorul Tudor Giurgiu un Artist de linia întîi.
Libertate este un film-poem de prim rang al cinematografiei noastre. Nu doar din acest an. Un film care trebuie să circule prin toată țara, să fie văzut. O dată, de două ori. Pe 6 octombrie va intra în cinematografe. La premieră au fost mai mult de jumătate dintre spectatori tineri. În sala sordidă a Sălii Palatului, cu scaune roase, delabrate, de pe vremea congreslor P.C.R., acolo unde doar Festivalul Enescu curăță din urme – pentru că, iată, nici în 2023 nu avem o sală de concerte!!! – cei care am trăit înainte de 89, Revoluția, infernul de dinainte și haosul de atunci încoace, tineri născuți după și mult după, artiști, oamnei inocenți sau pătați, generații diferite, am trăit o situație din istoria recentă. Dezvăluită cu luciditate, har, rigoare. În același „bazin“, vreme de aproape două ore. Un film pe care s-a instalat în mine, pe care îl duc cu mine și despre care am să continui să vorbesc. Pentru că așa este cuvenit să facem despre libertate. Fără frică, cu asumare. Așa cum este Libertate