Alina Diaconu face parte din strălucita pleiadă a scriitorilor de origine română care au luat calea exilului, dar au rămas profund legați, prin opera sau spiritul lor, de pământul natal. S-a născut la București, în 1945. A plecat în anii ’60 cu părinții în Argentina, unde s-a stabilit și s-a dedicat literaturii, fiind astăzi una dintre scriitoarele argentiniene cele mai apreciate. A trăit și la Paris, unde i-a cunoscut pe marii săi prieteni Ionesco și Cioran, care i-au influențat puternic destinul literar și cărora le-a dedicat emoționante pagini. Cultivă în chip fericit proza: a publicat șapte romane, dintre care două, Penultima călătorie și Noapte bună, domnule profesor! au fost traduse și în română, poezia – este autoarea a șase cărți de versuri –, și eseistica. Este colaboratoare la principalele publicații din Argentina și din lumea hispanică. Cărțile sale au fost traduse în engleză, franceză și română. A primit numeroase distincții și premii, naționale și internaționale: în 1964, cel acordat de „American Romanian Academy of Arts And Sciences“ din SUA, unde obținuse și bursa Fulbright; Societatea Argentiniană a Scriitorilor i-a conferit Eșarfa de Onoare și Premiul Meridianul de Argint, iar în 2018 a primit din partea Primăriei din Buenos Aires titlul de „Personalitate de excepție a Culturii“. În 2009 și 2013, a fost distinsă în România cu Medalia de Excelență pentru difuzarea culturii române în străinătate.
Pe când la 8 aprilie 1911, într-un sat de ciobani din Transilvania, se năștea un copil, în cealaltă parte a lumii, la Buenos Aires, alt copil împlinea 12 ani. Primul se numea Emil, celălalt Jorge Luis. Amândoi aveau să fie scriitori, gânditori, la început în taină, mai târziu având parte de celebritatea internațională. Cu timpul, destinul îi va apropia.
Pe când urcam emoționată cele șase etaje de la numărul 21 de pe rue de l´Odéon, la Paris, pentru a-l întâlni pe Cioran în persoană – după ce mă fascinase citindu-l – , numele lui Borges îmi stăruia în minte. Cu fiecare treaptă, inima îmi bătea gata să-mi spargă pieptul, din lipsă de exercițiu și din timiditate, întrebându-mă dacă Cioran citise oare ceva de Borges și ce părere avea despre scriitorul argentinian.
Asta se întâmpla în octombrie 1985. În cursul acestei prime conversații – care a cuprins multe și foarte diferite subiecte – Cioran mi-a declarat că îi place mult Borges și mi-a povestit că opera acestuia a fost cunoscută în Franța și în toată lumea grație traducerii în franceză făcute de Roger Caillois, prieten al Victoriei Ocampo. Caillois fusese prieten și cu Cioran, care mi-a relatat că și cu Victoria se întîlnise în mai multe ocazii, în venirile ei la Paris. Mi-a mai mărturisit că se pregătea să scrie câteva rânduri despre Borges. Oh, hazardul !…
Un an mai târziu, Gallimard avea să-i publice cartea Exercices d’admiration (Exerciții de admirație) unde, printre personajele pe care autorul le admiră, apare și Borges, într-o scrisoare pe care Cioran i-o adresează lui Fernando Savater. Am citit acolo un text foarte cioranian – cu declarații tipice pentru acea forma mentis a sa –, despre personalitatea și opera atât de complexă a lui Borges. I-a pus ca titlu această definiție singulară: Ultimul dintre delicați.
Răspunzându-i lui Savater (care îl rugase să colaboreze la un omagiu pentru Borges), Cioran îl întreabă ce rost ar avea, când universități de pretutindeni îl omagiază. Nefericirea de a fi ajuns cunoscut s-a abătut asupră-i – arată aici Cioran. Merita ceva mai bun, să fi rămas în umbră, în aura imperceptibilului, să fi fost mai departe inaccesibil și nepopular cum este nuanța. Și adaugă: Borges mă interesează atât de mult, fiindcă reprezintă un specímen de umanitate pe cale de dispariție, și pentru că este întruchiparea paradoxului unui sedentar fără patrie intelectuală, a unui aventurier imobil care se simte la largul lui în diverse civilizații și în diverse literaturi, un monstru magnific și condamnat. Spre deosebire de alți autori, Borges a fost un seducător fără seamăn, care pătrunde până și în cel mai dificil raționament, ceva impalpabil, aerian, transparent. Căci totul la el este transfigurat de joc, de un dans de invenții fulgurante și de sofisme încântătoare. (Cioran dixit).
Mai departe, Cioran explică în acest text cum a început să fie interesat de Borges. Ca admirador al lui Mainlander ( un discipol al lui Schopenhauer) – creator al unei filosofii a Eliberării, care s-a și sinucis, lucru nu lipsit de importanță pentru el, un gânditor de care nimeni nu vorbea și nu-și amintea –, a citit cu extraordinară surpriză un text de Borges tocmai despre acest autor, fiindcă Cioran credea că îl cunoște doar el. Acest interes al amândurora pentru Mainlander l-a înfrățit instantaneu cu Borges și l-a îndemnat să-i citească volumul de povestiri El Aleph, și apoi să studieze opera și personalitatea scriitorului argentinian.
Apreciez cel mai mult la Borges ușurința lui de a aborda temele cele mai variate, facultatea de a vorbi la fel de subtil despre Eterna Reîntoarcere și despre Tangou. Pentru el, orice subiect este bun, din momentul în care el însuși este centrul a toate. (…) Jocul la Borges amintește de ironia romantică, de explorarea metafizică a iluziei, de jongleria cu infinitul. – și spune ironic – : Friedrich Schlegel se află astăzi în Patagonia!
Cunosc, din proprie experiență, atracția pe care o simțea Cioran față de Patagonia, care e oarecum capătul lumii pentru un european, așa cum ar fi pentru un sudamerican Cochinchina. Cioran deplânge aprecierea generală de care se bucura Borges încă din acei ani, căci îi știm părerea despre celebritate, de care a fugit el însuși de-a lungul vieții, dar de care a avut și el parte, la sfârșitul existenței sale, așa cum a avut și Borges. Cioran consideră, ca și Rilke, că acest gen de faimă masivă nu este altceva decât o mare neînțelegere.
Și își sfârșește scrisoarea către Savater cu privire la personalitatea lui Borges, constatând: Însă, la urma urmei, Borges ar fi putut deveni simbolul unei umanități fără dogme și fără sisteme și, dacă ar exista o utopie pe care mi-aș însuși-o cu plăcere, ar fi aceea în care toată lumea l-ar imita pe el, unul dintre spiritele cel mai puțin grave care au existat, ultimul delicat.
Cum s-au cunoscut personal Cioran și Borges? Cioran însuși descrie întâlnirea, care s-a datorat prietenului lor comun, Henry Michaux. Acesta îi era recunoscător lui Borges, care îi tradusese în spaniolă cartea Un bárbaro en Asia (Un barbar în Asia). Când Universitatea Sorbona i-a decernat lui Borges titlul de Doctor Honoris Causa ( 1977) , Michaux l-a însoțit pe Cioran la ceremonie. Cioran povestește: Nu mi-l imaginam așa, Borges este un om amuzant și modest, care nu se ia în serios. Era emoționat și a făcut niște glume ironice despre distincția primită. Eu cred că nu este conștient de influența operei lui în întreaga literatură contemporană, și cu atât mai puțin de revoluția pe care modul său de a scrie a reprezentat-o în limba spaniolă. Eu îl citesc mereu, știți? (…) Stilul lui Borges este inteligent, de o concizie matematică, în care nu prisosește și nu lipsește nimic, scriitura lui ne face să percepem la fiecare pas acest mister neliniștitor care este perfecțiunea.
Ce descriere magistrală a omului și a personalității literare a lui Borges face – și în scris – Cioran! Nutrea pentru el o adevărată devoțiune, fapt neobișnuit în părerile lui despre contemporani.
Amândoi s-au mai văzut apoi cu alte prilejuri. În prologul pe care prietena mea María Kodama, văduva lui, recent decedată, l-a scris la cartea mea Querido Cioran – Crónica de una amistad, în versiunea sa originală în spaniolă (carte inedită în țările hispanice, dar publicată în traducere, în Italia și România: Dragă Cioran – Cronica unei prietenii. Institutul Cultural Român, 2019), declară: Mi-aduc aminte că Borges și cu mine ne-am întâlnit la Paris cu Cioran. A fost o experiență de neuitat să le ascult opiniile despre diverși autori, unii apreciați de amândoi, alții nu, caz în care aducea fiecare toate argumentele pentru a-și susține alegerea sau a-și justifica respingerea. La una dintre aceste întâlniri, Cioran i-a spus lui Borges că îi citise opera și că îl admiră pentru precizia prozei, pentru gândirea pe care o revelează narațiunile și poezia sa. Și, mai departe, María Kodama mărturisește: La plecare, Borges mi-a spus că atunci când lumea îi elogiază opera crede că o face din politețe, dar când este vorba de un om cu personalitatea lui Cioran înseamnă că realmente este sincer. Și textul se termină astfel: Nu voi uita niciodată emoția cu care mi-a spus aceste cuvinte. O emoție care aproape că îți aduce lacrimi în ochi.
Stând odată de vorbă cu María, după moartea lui Borges, ea mi-a povestit o întâmplare nostimă, dat fiind că îmi cunoștea prietenia și venerația pentru Cioran. Se dusese cu Borges la o galerie de artă din Paris, la o expoziție (nu-mi mai amintesc a cui). La plecare, s-au întâlnit cu Cioran și Simone Boué (pe care María o cunoștea), care tocmai intrau. María le-a vorbit de mine și Cioran mi-a trimis prin ea calde salutări. Atunci se pare că Simone Boué l-a întrebat: Ea e fata care venea să te vadă în lipsa mea?
Asta s-a întâmplat cu puțin timp înainte de boala lui Cioran. Era adevărat. De fiecare dată când mă duceam în mansarda de pe strada Odéon, uneori însoțită de regretatul meu soț, alteori doar eu, Cioran era singur. Nu-mi vorbise niciodată de prietena lui. Și asta se întâmpla nu numai cu mine. Relația lor era foarte specială și cred că lui îi plăcea să lase impresia unui bărbat care trăiește în singurătate, fără parteneră, fără naționalitate, într-un mod ascetic, precum un călugăr. Starea de solitudine mi-e religia., a scris el. Simone Boué a mărturisit, într-un interviu, că el nu vorbea niciodată de ea. Au fost împreună cincizeci de ani. La puțină vreme după ce s-au cunoscut, Simone, care era profesoară de engleză, a fost trimisă la post la un colegiu din Mulhouse, în Alsacia. Și Cioran venea s-o vadă mereu, pe bicicletă.
Însă, dincolo de aceste divagații, doresc să evidențiez afinitatea dintre acești doi mari scriitori care, aparent, păreau că sunt cu desăvârșire opuși.
În viața personală, Cioran era un om vesel, sociabil când se simțea bine, extrovertit, afabil, cu mult umor, vioi, seducător. Borges, pe care am avut de asemenea bucuria să-l cunosc și să-i iau interviuri ( există o carte tradusă în franceză și publicată în Franța, unde se reproduce o amplă conversație pe care am avut-o în 1978), era tocmai dimpotrivă: timid, introvertit, șovăielnic, cu o voce tremurândă și ușor bâlbâit. Pe deasupra, îl stânjenea și faptul că orbise. Comentariile sale vădeau un sarcasm deosebit.
Cioran a scris despre sine: Sunt un filosof lătrător. Ideile mele – dacă sunt într-adevăr idei – latră. Nu explică nimic, explodează. În schimb, Borges a declarat: „Eu sunt o persoană foarte nepricepută să mă exprim prin viu grai ( totuși – precizez eu – , a ținut multe conferințe și a acordat o infinitate de interviuri). Sunt orb – spunea – majoritatea contemporanilor mei au murit; sunt un om timid și din 1955 nu mai pot citi, trebuie să recit ce-mi vine în minte. În reportaje și în diverse opere ale sale, găsim descrieri referitoare la el însuși. Întotdeauna a declarat că există doi Borges. El, ca persoană, și celălalt, dublul său, cel din imagine: Mie îmi plac clepsidrele, hărțile, etimologiile, tipografía din secolul al optsprezecelea, aroma cafelei și proza lui Stevenson. Celălalt împărtășește aceste preferințe, dar într-un fel plin de vanitate, care le preschimbă în atribute ale unui actor.
Sociologul argentinian Horacio González aduce următoarea interpretare: Borges vorbește despre celălalt ca despre cineva care reprezintă vanitatea în lume. Dar există și cel diferit de acest celălalt, care ar fi el însuși, fără vanitate, fără trufie. Atunci diferența între unul și celălalt, între poziția lui însuși și a celuilalt, este o diferență în raport cu trufia, cu artificialitatea.
Acesta este subiectul unuia dintre articolele sale faimoase, intitulat Borges și eu, unde declară: Ar fi exagerat să afirm că relația noastră este ostilă. Eu trăiesc, eu mă las să trăiesc, pentru ca Borges să-și poată plăsmui literatura, și această literatură mă justifică. Nu-mi vine greu să mărturisesc totuși că am scris unele pagini izbutite. Însă aceste pagini nu mă pot salva, poate pentru că tot ceea ce este bun nu mai aparține nimănui, nici măcar celuilalt, ci limbajului sau tradiției. De altminteri, eu sunt predestinat să dispar definitiv și numai o fărâmă din mine ar putea dăinui în celălalt. Puțin câte puțin îi cedez totul, deși îi știu prea bine perversul obicei de a falsifica și glorifica. Spinoza a înțeles că orice lucru vrea să-și păstreze propia stare. Piatra vrea să fie veșnic piatră, și tigrul vrea să fie veșnic tigru. Eu trebuie să rămân în Borges, nu în mine însumi, dacă într-adevăr exist, dar mă recunosc mai puţin în cărţile lui, decât în multe altele, sau decât în stăruitorul sunet al unei ghitare. Cu ani în urmă, am încercat să mă eliberez de el şi am trecut de la mitologia mahalalei la jocurile cu timpul și cu infinitul. Însă și jocurile astea sunt acum ale lui Borges și va trebui să inventez alte lucruri. Astfel, viața mea e o goană și pierd totul și totul aparține uitării, sau celuilalt. Nu știu care din dintre noi doi scrie pagina asta.
În pofida marilor diferențe de ordin personal care îi despart, Cioran și Borges au câteva puncte comune. Eu cred că îi unea o melancolie sarcastică. Umorul, ironia. Un scepticism (cu totul recunoscut) în cazul lui Cioran, dar subiacent în cazul lui Borges. Și apoi, pentru lungi perioade, insomnia.
Prima oară când l-am întâlnit pe Cioran și i-am spus că cititorii lui vedeau în el un nihilist, răspunsul i-a fost foarte tăios: Eu nu sunt nihilist, sunt sceptic, și mi-a subliniat încă o dată admirația lui pentru Pirron. Mi-a mărturisit de asemenea că scepticismul nu-l lasă să-și creeze obligații: Eu sunt un sceptic. Un sceptic nu-și propune țeluri neclare, cum ar fi să-și salveze contemporanii. Cred, apoi, că, în străfundul sufletului lor, vibra un romantism nedeclarat și neasumat, atât la Borges cât și la Cioran. Printre alte coincidențe între cei doi, menționez lectura unor filosofi pe care și unul, și celălalt i-au admirat: de la Mainlander – pe care l-am citat – până la Nietzsche sau Shopenhauer.
În interesanta sa carte Influențe culturale franceze și germane în opera lui Cioran, profesorul și eseistul român Ciprian Vâlcan arată că Cioran admira, pe lângă Nietzsche și Schopenhauer, și alți filosofi germani, ca Simmel și Spengler, dar și francezi, de la Pascal, Valéry, Barrès până la moraliști ca La Rochfoucauld sau Montaigne.
Și Abel Posse – scriitorul, diplomatul și academicianul argentinian decedat nu de mult – a fost prieten cu Cioran (cu care mă văd uneori în Buenos Buenos Aires), și îl numește „fratele filosof al lui Borges“. Alt aspect pe care Cioran dorea mereu să-l clarifice, în dialogurile noastre din mansarda lui din Parisul anilor 80-90, este acela că el nu se considera un filosof, ci un gânditor, dat fiind că există o mare diferență între aceste două categorii. Filosofii scriu pentru profesori, iar gânditorii scriu pentru scriitori – mi-a spus odată.
În privința credinței sale, Borges s-a definit întotdeauna drept agnostic, iar Cioran a fost – după părerea mea și conform viziunii mai multor eseiști – un mistic, un spirit religios fără religie. Totuși, citindu-l pe Borges, atrage atenția faptul că, atât în proza, cât și în poezia sa, numele lui Dumnezeu este menționat de nenumărate ori. Și la Cioran disperarea de a nu crede în Dumnezeu este cu desăvârșire explicită. Deducem cu ușurință de aici că Cioran deplânge ceea ce, în fond, ar dori: existența unui Dumnezeu.
Eu cred că lucrul cel mai important care i-a apropiat pe cei doi – și cu siguranță din rațiunile pe care le-am sugerat – a fost interesul pentru budism. Îmi aduc aminte că, în cea dintâi conversație cu Cioran, mi-a spus – așa cum mărturisesc în cartea mea despre el – : Eu nu sunt nimic, dar dacă aș fi ceva, aș fi budist. Budismul m-a influențat cel mai mult în viață. Eu nu sunt budist, fiindcă nu sunt nimic, dar budismul m-a marcat în primul rând prin viața lui Buddha, pentru că și eu, de-a lungul întregii mele existențe, am fost marcat când am văzut un bătrân, când am văzut un bolnav, când am văzut un mort; și, în al doilea rând, prin întregul proces care l-a condus pe Buddha spre eliberare. N-am trecut eu însumi prin aceste experiențe –mi-a destăinuit –, și am fost tentat să renunț. Însă n-am renunțat. Trăiesc printre contradicții. Ca și tine, vin dintr-o țară destul de primitivă, dar am trăit contradicțiile țărilor civilizate. Borges a scris mult despre budism și una dintre cele șapte faimoase conferințe pe care le-a ținut în 1977 la Teatrul Coliseo din Buenos Aires, și care figurează în ale sale Opere Complete, este dedicată în întregime budismului. Eseistul Martin Müller consideră că din punct de vedere psihologic și emoțional, scepticismul lui Borges i-a îngăduit să-și însușească această lucidă acceptare a nefericirii pe care o descoperă în budism.
Borges era impresionat, în primul rând, de longevitatea budismului: peste 2 500 de ani, și atribuie aceasta nu numai cauzelor istorice care, după părerea lui, sunt fortuite și failibile, ci esenței sale: toleranța, o toleranță care nu apare în nicio altă religie. Și el, ca Cioran, a mărturisit că credea în adevărul istoric al lui Buddha: Eu cred că acum 2 500 de ani a trăit un prinț în Nepal, numit Siddharta sau Gautama, care a ajuns să fie un Buddha, adică, cel treaz, cel lucid, spre deosebire de noi care suntem adormiți sau visăm, visăm acest vis prelung care este viața. (…) Afirmă în această conferință: Francezii au acordat o atenție specială studierii legendei lui Buddha, o legendă frumoasă al cărei subiect este acesta: biografia lui Buddha este ceea ce i s-a întâmplat unui singur om într-o scurtă perioadă de timp.(…) Budismul este nu numai o religie, ci și o mitologie, o cosmologie, un sistem metafizic, sau, mai bine zis, o serie de sisteme metafizice. Cioran a scris, în Demiurgul cel rău: În predica de la Benares, Buddha menționează, între cauzele durerii, setea de a deveni și setea de a nu deveni. Prima se înțelege, dar a doua? În fond, a urmări ne-devenirea e totuna cu a se elibera. Însă Buddha nu face aluzie la obiectiv, ci la drumul în sine, la căutarea și la obstinația în căutare. Din nefericire, pe drumul eliberării, numai drumul este interesant.
Într-un interviu cu profesorul portughez de filosofie și budism Paulo Borges, acesta i-a declarat lui Ciprian Vâlcan: Mă interesează la Cioran iconoclastul mistic și, în special, deschiderea spre transfigurarea izbăvitoare (…). Cioran îndeamnă la cea mai curajoasă și radicală aventură: depășirea tuturor limitelor gândirii, existenței și supraviețuirii, pentru a spune toate acestea sau a le striga cu o măiestrie literară care înnobilează ruinele lumii. Îmi amintesc în acest sens că citisem, în una din confesiunile sale, că Cioran recunoaște că aspiră la un vis de splendoare, că tinde să atingă farmecul și transparența și imaterialitatea, și că – dacă ar fi cu putință – ar dori ca: În acest paradis să moară de lumină.
În conferința sa despre budism, Borges include în ideea de salvare cele patru nobile adevăruri ale lui Buddha: suferința, originea suferinței, vindecarea suferinței și mijlocul de a ajunge la tămăduire. El admiră de asemenea ideea transmigrației, un mare subiect pentru literatură, susținând că: Viața este, în mod inevitabil, nefericită, căci ce înseamnă să trăiești? A trăi înseamnă a te naște, a îmbătrâni, a te îmbolnăvi, a muri, și mai sunt și alte nenorociri, între care una foarte poetică: aceea de a nu fi împreună cu cine dorim, care este, după Buddha, una dintre cele mai îngrozitoare. Borges este convins că budismul nu e o piesă de muzeu, ci un drum întru mântuire. Este interesant ceea ce Jean-François Revel, în cartea Călugărul și filozoful, îi spune despre Cioran fiului său, călugărul budist Mathieu Richard : Cioran este un scriitor pe care îl îndrăgesc foarte mult, fiindcă arată în ce măsură budismul revine frecvent ca referință sau ca preocupare la scriitorii occidentali. (…) El îi reamintește Occidentului că cunoașterea este suferință, sau în orice caz că nu poate fi dobândită decât prin suferință. Și că, numai acceptând acest fapt, se poate aprecia valoarea spiritului.
În încheierea prezentării reflecțiilor celor doi gânditori despre Buddha și despre budism – reflecții care le vădesc limpede admirația – , reproduc acest citat din cartea lui Cioran Mărturisiri și anateme: Ori de câte ori citesc un text budist, chiar dacă e vorba de un simplu aforism, simt dorința de a mă reîntoarce la acea înțelepciune pe care m-am străduit s-o asimilez într-o lungă perioadă de timp și care, în chip inexplicabil, m-a făcut să mă abat pe alocuri de la subiect. În ea se află nu adevărul, ci ceva și mai bun… Și prin mijlocirea ei se ajunge la acea stare în care te regăsești liber de orice, în primul rând de iluzii.
George Steiner consideră că: Jorge Luis Borges a făcut ca universul să devină intim, înzestrând cu o blândețe limpede noaptea abstractă.
Borges a murit de cancer, la 87 de ani, în orașul care pentru el reprezenta fericirea: Geneva. Cioran a murit de Alzheimer, la 84 de ani, la Paris. Ce ironie a destinului ca un om cum a fost Cioran – care mi-a mărturisit că cu cât îmbătrânești, cu atât îți amintești mai mult – să sufere de această boală care este un tunel al uitării! Însă și la apusul vieții lor a existat ceva care i-a apropiat: amândoi au intrat „în nețărmurita mare“ în aceeași lună: iunie. Borges, la 14 iunie 1986, Cioran, la 20 iunie 1995. Și încă ceva: aproape 12 ani era diferența de vârstă între ei. Și aproape 12 ani s-au scurs între morțile lor.
Cred că, într-un anume fel și din aceste rațiuni, Borges se recunoștea în Cioran și Cioran în Borges. Dar, mai presus de afinitățile și de discrepanțele lor, odată cu dispariția fizică n-au dispărut. Dimpotrivă: au făurit eternitatea celor mai remarcabili gânditori din secolul XX.
Buenos Aires, februarie 2023
(Prezentare și traducere de Tudora Șandru Mehedinți)