Samanta Schweblin, tânără scriitoare argentiniană stabilită la Berlin, scrie un roman fragmentar despre intimitate, pe care îl numește Mutzunaki. Tradus în numeroase limbi și receptat foarte bine de critică, ba chiar nominalizat la Premiul Booker International, romanul propune un experiment al inserției tehnologiei/ inteligenței artificiale camuflate în mici device-uri pufoase, generic numite mutzunaki, de forme diferite, răspândite în lume în locuri diverse și controlate de la distanță. Controlul fiecărui animal mecanic e deținut de o persoană necunoscută. Există, așadar, un proprietar al device –ului care se expune și un voyeurist necunoscut care deține controlul. Aceste raporturi binare constituie baza înțelegerii unui construct mult mai amplu, ca o rețea invizibilă de intercondiționări. Expunând intimitatea, inclusiv cea a relației speciale care se creează între device și proprietar, Samantha Schweblin propune o dublă perspectivă asupra modelării relației dintre ființa umană și tehnologiile inteligente, din perspectiva amenințării unei continue supravegheri – temă exploatată în marile distopii –, dar și din perspectiva unei forme de învățare în ceea ce privește coabitarea cu tehnologiile. De aceea, menținând o oarecare tensiune prin conviețuirea în intimitate, spațiul privat se transformă în unul public și poate expune această intimitate inclusiv ca formă de artă, ceea ce presupune, evident, monstruosul prin exhibare. E adusă aici o critică subtilă tehnologiilor emergente, în consonanță cu critica școlii franceze de comunicare, asimilând inserției tehnologice nelimitate ideea de proteză a organelor de simț. Prin ochii acelor mutzunaki privește societatea voyeuristă, o societate a zoom-ului, educată în școala reality show-urilor, care se dezumanizează prin expunere, adică prin dimensiunea monstruoasă a arătării de sine. Mutzunaki se transformă, treptat, într-o serie de monștri căutând sursele de alimentare pentru a putea duce la îndeplinire dorința bolnăvicioasă a celor care beneficiază de imaginile transmise real sau înregistrate. În interacțiunea cu aceste device-uri, ființa umană riscă pierderea identității reale, asumarea identității avatarului, și pătrunde într-un soi de second life în care experiența interacțiunii cu mediul conduce la falsa îmbogățire prin experiența senzorială virtuală.
Ca în multe din distopiile contemporane, Samantha Schweblin poziționează povestirea într-un prezent mai accelerat ori într-un viitor imediat. Nimic din realitatea redată în roman nu trimite la un orizont tehnologic pe care l-am putea poziționa la o distanță de ani sau decenii față de prezentul redării. Nici măcar mecanismul funcționării rețelei de mutzunaki nu este unul atipic, diferit proiecției ficționale clasice. Prin această situare în proximitate, scriitoarea sporește tensiunea, creează un efect de imediat, amplificat de fragmentarea pe care o produce prin inserția în derulare a interioarelor unor lumi domestice diferite și a unor voci (aparent) diferite. Dar nu există doar această tensiune indusă în poveste, ci și un soi de duioșie pe care, de asemenea, o controlează fie prin comportamentul uman, fie prin torsul fin al motorului fiecărui device și prin punerea în mișcare a sistemului de rotițe care îi asigură locomoția. Tocmai această dozare, această menținere printr-un control auctorial remarcabil într-o zonă în care poziționează și cititorii în ipostaza de a deține telecomanda micilor animale mecanice, adesea de forma semnelor zodiacale chinezești, inserate în vieților unor necunoscuți din întreaga lume, face din romanul Samantei Schweblin o lucrare actuală, alertă, vie, inserată cu umor negru – după cum observa și laureatul Nobel pentru Literatură, J.M. Coetzee – și extrem de plăcută în lectură. Lectorul devine, prin intermediul autoarei, parte a lumii voyeuriste dezlănțuite, căutător al butonului de zoom pentru a putea privi anonim și în detaliu universul domestic al altora. Textul însuși devine un soi de mutzunaki care mediază relația dintre necunoscutul mânuitor ale telecomenzii și persoana cufundată în paginile cărții, trăind cu aparența că relația se construiește exact pe dos. Ba, mai mult, prin intermediul personajelor sale, Samanata Schweblin tinde spre tărâmul median al afecțiunii, spre aparentul monstru – căci monstru ozitatea aparține, după Tournier, celui supraexpus, nu celui diform – care mediază un soi de transparență în rețea în măsură să hibridizeze spațiul intim și cel public.
Compania pseudo-monștrilor apare, așadar, din nevoia de afecțiune a omului contemporan, din singurătatea tulburătoare din rețea, din dorința de a crea un cadru hibrid care să amestece realitatea palpabilă a traiului cu realitatea virtuală a rețelei. Romanul fragmentat Mutzunaki este cel al unor realități actuale, care nu ar fi putut să facă obiectul focalizării ficționale decât după atingerea unei limite sensibile a hibridității real-virtual, într-un amestec pe care numai aceste vremuri, ale excesului de virtualizare, continuând în linia determinismului tehnologic care a născut marile distopii ale secolului trecut, l-au putut propune. Actual și viu, contrariant, tensionat și ironic, romanul Samantei Schweblin produce o refocalizare distopică asupra unor realități extinse prin protezele și ortezele tehnologice într-o lume virtuală care vine la pachet cu traumele și însingurările, cu incertitudinile și viciile vestului sălbatic virtual.