Laureată a Premiului Nobel pentru literatură, scriitorarea poloneză Olga Tokarczuk și-a desăvârșit, în romanele și povestirile sale, un stil al istorisirilor de-o remarcabilă individualitate narativă, în care întâmplările pline de mister se petrec într-o lume aflată la întretăierea „veacurilor“ și în care personajele își poartă tainele greu de pătruns.
O lume pe care o întâlnim în romane precum Rătăcitorii, Poartă-ți plugul peste oasele morților, Străveacul și alte vremi, dar, mai ales, în Călătoria oamenilor Cărții, creația care constituie subiectul acestor însemnări, o poveste a unei călătorii, pornită de la „iubirea pământească“ spre iubirea Absolutului, întruchipată în Marea Carte Sfântă a vieții și adevărului.
Plasându-și povestea în Franța timpurilor prigonirii hughenoților, obligați să treacă la catolicism, urmare a abolirii de către Regele Soare a Edictului de la Nantes al lui Henric al IV-lea, Olga Tokarczuk înfățișează un vast tablou social și uman, încărcat de cutume și ritualuri magice, de legende și practici oculte, toate întreținând iluzia dobândirii unui „echilibru uman ideal“.
Avem în acest roman o reinterpretare a miturilor acelor fabuloase călătorii, precum cea din mitologia greacă, a căutării „Lânii de aur“, redată în Argonautica lui Apellonius din Rodos, cu fantasticele încercări prin care este nevoit să treacă Iason, cu corabia sa Argo, dar și a legendei mistice din Evul Mediu, pe urmele Sfântului Graal, acel vas în care, se spune, Iosif a strâns sângele lui Iisus. Aceeași credință, a aflării în această Carte a puterilor mira culoase care te purifică spiri tual, a determinat și personajele romanului scriitoarei poloneze să parcurgă un drum ce-i supune unor eforturi supraomenești, spre împlinirea unui ritual de inițiere și regăsire de sine.
Avem în acest roman, ușor de detectat, acel „centru“ de care vorbește Orhan Pamuk în eseul său Romancierul naiv și sentimental, spre care duc toate firele poveștii, întreaga zbatere a personajelor, adică dramatica năzuință spre dobândirea unei înțelegeri profunde a ființei lor, spre aflarea unui sens adevărat al vieții.
Sătui de monotonia timpurilor, de excesele practicilor religioase, oamenii caută, după știința și puterea lor limitate, în ei și în afară, dincolo de orizontul pâclos al unei vieți pline de îngrădiri, de mărginirile unor fapte care nu-i mai satisfac, acel ceva care să le redea o altă dimensiune. Astfel, găsim în această sete de nou, amăgirile cu pretenții de știință ale alchimiei, chemată să satisfacă atât pretenții terestre, de rapidă și eternă îmbogățire, cât și alte forme și întrupări ale materiei. Este o lume care dispare, în ritmul ei adormitor, spre a face loc alteia, o lume cu amestecul ei de noblețe și sălbăticie, de virtute și lașitate, îmbrăcată, când într-o cuceritoare eleganță, când într-un crud primitivism; o lume greu de descifrat și la fel de greu de prins într-un tipar.
Deși multe se întâmplă în această călătorie tulburătoare, cu personaje greu de uitat, nu suntem pe teritoriul unui roman picaresc, pentru că nu dorința de aventură îi mână pe acești „călători“ într-un teritoriu necunoscut, din ce în ce mai inospitalier și mai amenințător, ci o neînfrântă nevoie de ordin spiritual, găsirea acelei Cărți care ține în paginile sale esența și rostul vieții.
Cu acest scop se întemeiase și societeatea secretă Frăția, cu întâlnirile sale rituale, o „grupare închisă și elitară“, în care „fiecare venea cu așteptările sale mai mult sau mai puțin precizate“, și în care „unii căutau leacul pentru încordarea obositoare a lumii pe care o cunoșteau, alții – companie, dar erau și unii care vedeau în ideile Frăției eliberarea definitivă și ieșirea din timp, trecerea dincolo de locul concret și, în sfârșit, dincolo de sine“. Iată, așadar, de ce avem în acest roman o călătorie, prin personajele sale, între lumi: una, osificată în obișnuințe, resemnată în inevitabila ei putrezire, și o alta în care se „urcau treptele succesive ale inițierii“, care credea în Carte, în „sacralitatea ei și în înțelepciunea finală“. O Carte care „ar fi putut fi ori rezolvarea enigmei vieții prezente în literele numelui lui Dumnezeu, ori o descriere perfect poetică a realității“.
În această Franță, din care persecutații hughenoți pleacă spre a-și găsi o nouă patrie, văduvind-o astfel de cei mai buni meșteșugari și oameni instruiți, în care se aprind rugurile și „camerele de tortură apăreau ca tarabele la iarmaroc“, cei câțiva membri ai Frăției caută cheia „ordinii, stabilității și clarității“ pe care o poate da numai Cartea, cu puterea ei de a înălța lumea spre dobândirea unei alte dimensiuni.
Spre această Carte pornesc cele patru personaje ale romanului, Marchizul, curtezana Veronica, Gauche cel mut, „un copil al Domnului“, și câinele galben; la început, fiecare din motive diferite, apoi, toți mânați de același scop – găsirea Cărții, ascunsă într-un defileu de munte, „unde pustnici în căutarea singurătății își construiseră o mică mănăstire“. Este, fără îndoială, o călătorie cu scop practic precis, declarat ca atare, dar și una inițiatică pentru aceste personaje, în care fiecare se redescoperă pe sine. Marchizul, personaj fascinant, frământat de complexitatea trăirilor sale, când lumești, când adânc spirituale, care a început prin a „scrie poeme lirice, apoi pamflete politice“, pentru a se dedica în final „alchimiei și științelor oculte“, care reprezenta, în acele timpuri, „filosofia totală“, descoperă în această călătorie un nou grad de inițiere și bucuria unui „alt spațiu, nemărginit“, în care palpită „individualitatea, unicitatea și singularitatea“ sa. Curtezana Veronica parcurge și ea un drum propriu, de la amăgitoarele așteptări ale iubirii trecătoare, la o dăruire spirituală care o luminează lăuntric, iar Gauche, de care, la început, se „îngrijea însuși bunul Dumnezeu“, cunoscând și înțelegând doar „limba vântului de iarnă și țipătul dureros al semințelor ce plesnesc în sol primăvara“, primește căldura gesturilor umane la care răspunde și el pe măsură.
Sunt în acest roman și alte apariții de neuitat (Domnul de Chevillon, călătorul Burling, misteriosul Dela branche), prin care scriitoarea ne demonstrează, încă o dată, o perfectă știință a zămislirii unor personaje care captivează și în cântă prin profunzimea și ineditul gândirii. Iar peste tot și toate se așază limbajul și stilul atât de apreciate ale romancierei poloneze, când mustind de o catifelată poeticitate arhaică, îmbrăcat în metafore și asocieri neaștepate, când expus în cruzimea unor formulări limpezi și atotcu prin zătoare.
Cheia acestei călătorii în lumea spiritului, o lume, cum am mai spus, desprinsă de alcătuirile terestre și efemere, o evadare în mirajul posibilului fără limite, care eliberează gândul și imagi nația, o aflăm în ultimele pagini ale romanului, când, după moartea Marchizului și a Veronicăi, jertfe, fără îndoială, ale dorinței de depășire a limitelor umanului, Gauche, cel fără cuvinte, lipsit de darul vorbirii, este singurul care găsește Cartea și care se încarcă de marile ei teme și semnificații: „Pe raft zăcea o carte mare, legată în coperte de lemn, putregăite. Speriat, se uită în sus, căutând posibilitatea de a se întoarce, dar se afla chiar în fața Cărții. Se apropie prudent de ea și o atinse delicat cu palma. Mișcarea lui ridică nori de praf. Gauche așteptă să se ridice praful, apoi luă Cartea cu ambele mâini. Se clătăină sub povara ei neașteptată.(…) Deschise Cartea și văzu un furnicar de semne mărunte, negre, așezate în șiruri nesfârșite, ca o oaste pregătită de atac. Dădu foaia și văzu același lucru. Nerăbdător, răsfoi pagină cu pagină, dar nu găsi nimic nou: o mulțime de litere, rânduite unele după altele, ca niște fire de nisip presărate, ca urmele picioarelor de păsări, ca macul de toamnă din măciuliile coapte. (…) Gauche răsfoi mii de pagini, deoarece Cartea era uriașă, până ce ochii îi obosiră. Își plimba degetul pe șirurile de litere, dar la capătul șirului nu găsea nici o explicație. Degetul începea să urmărească din nou rândurile, fără să se întâmple nimic. Gauche își apropie fața de file și văzu ceva mai clar structura hârtiei și conturul ascuțit al literelor pe fondul alb. Știa că pentru oameni aceste semne au înțeles. Moarte și nemișcate, conțineau în ele mișcare și viață. Văzuse oameni citind și se mira întotdeauna că fizionomiile lor se schimbau în acel moment. Ce se întâmpla între semnele plate, mărunte, și ochi? Ce minune se petrecea? De ce Cartea nu putea vorbi de-a dreptul – prin glas, imagine –, de ce cuvânta prin semne pe care nu le înțelegea?.“ Am reprodus acest citat amplu, atât pentru frumusețea lui deosebită, dar mai ales pentru adânca lui semnificație.
Este în aceste meșteșugite rânduri un subtil elogiu adus Cărții, în general, creației, puterii ei de-a ridica ființa umană, de a-i schimba destinul. Iar plânsul lui Gauche, iscat din neputința de-a descifra semnele pline de înțelesuri, vine acum din „glasul care se năștea“: „Țipătul lui nu mai semnăna cu un scheunat. Era un țipăt pe care istoria îl despărțea de scheunatul de ieri. Între ieri și astăzi încăpeau mileniile de teamă și de durere, de singurătate și de speranță. Se aflau acolo nebunia războaielor și ochii înălțați spre cer. Se aflau mulțimile care îl așteptau noaptea pe învățător și pânzele zgâlțâite de vânt. Țipau femei în timpul facerii și luptau bărbați. Țipătul devenea plin de semnificație, și în el Gauche se recunoscu deodată pe sine. Stătea cu gândul încordat, trăind în sfârșit această deosebire elementară.“
Călătoria între lumi, pentru Gauche, se împlinise cu o renaștere prin Carte.