„Libertate, egalitate, fraternitate sau moartea“, deviza completă a Revoluției Franceze se recompune sau mai precis se descompune comic-absurdist în filmul lui Tudor Giurgiu care mai păstrează în titlu primul deziderat al devizei. Despre egalitate nu poate fi vorba, fraternitatea este nesigură, negociabilă, fluctuantă, deși „noi și ai noștri“ încă mai funcționează pe alocuri, iar moartea omniprezentă, singura oferită democratic tuturor. Filmul lui Tudor Giurgiu vine neașteptat după un îndelung proces de decantare-filtrare a celui mai important eveniment din ultimele decenii, cu consecințe considerabile asupra istoriei României și a unui dezinteres care a amortizat toate marile interogații care și-au consumat intensitatea. De la filmul lui Radu Muntean, Hârtia va fi albastră, și cel al lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost, ambele apărute în 2006, – am putea adăuga aici pentru finalul filmului și Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii al lui Cătălin Mitulescu, apărut în același an – la 17 ani după, Tudor Giurgiu tentează un subiect extrem de dificil cu evenimente reale, atent documentate, petrecute în Sibiu în timpul revoluției din decembrie. Radu Muntean urmărea revoluția în București, dar viza mai degrabă periferia scăldată în întuneric și relativă amorțire, iar Cornel Porumboiu oferea o retrospectivă de un comic enorm asupra revoluției așa cum (nu) a fost într-un oraș de provincie din Moldova, cu un pensionar cunoscut în cartier pentru rolul de Moș Crăciun, un profesor de istorie alcoolic și mitoman ca martori ai Marelui Eveniment și un veleitar, proprietarul unei televiziuni de apartament. Și filmul lui Radu Muntean mustea de un comic-absurd în ciuda finalului tragic cu care filmul debuta închizându-se pe o liniște înșelătoare. Între centru și periferie, între capitală și provincie, intensitatea revoluționară se poate diminua considerabil până la extincție. În filmul lui Tudor Giurgiu, avem un oraș de mărime medie, Sibiul, unde revoluția a avut loc, înregistrându-se 99 de victime plus un episod care pare parcă desprins din alt film, un episod kafkian care i-a atras atenția regizorului. Filmul lui Giurgiu debutează in medias res, în plină vânzoleală revoluționară cu armata scoasă pe străzi, așteptând noi ordine care vin, dar sunt contradictorii, cu milițienii care-și apără sediul neștiind cum să răspundă norodului burzuluit asaltându-i porțile, cu cei de la Securitate debusolați și ei de amploarea luată de evenimente. În marea degringoladă nu prea mai înțelegi cine ce vrea, cu cine discută, ce presupun discuțiile punctate de invective. Anomia odată instalată, orice este posibil, apar personaje apocaliptic-fantaste, precum acel individ interpretat de Nicodim Ungureanu, care dă ordine tuturor, deopotrivă militari și civili, cu o voce răgușit-imperativă, fără ca nimeni să îndrăznească să-i conteste închipuita autoritate. Regizorul crește intensitatea ca într-un film de acțiune filmânnd cu camera în mână, prin alternarea de cadre într-o succesiune vertiginoasă, iar când începe să se tragă și toată lumea caută o ieșire, milițienii lăsându-și uniformele și îmbrăcându-se în civil, înaintând pe coridoare printre morți și răniți, confuzia este totală. Armata trage în sediul Miliției și al Securității, de unde se pare că cineva a tras în direcția unității ucigând un soldat, pomenit de mai multe ori ca explicație fragilă a ceea ce pare a fi o vendeta. „Acum suntem pe alte baricade“, spune un ofițer de rang înalt când i se amintește că Armata, Miliție și Securitate formau cândva un tot, „ce dracului, doar ne cunoaștem“. Milițienii sunt linșați de către revoluționari, arestați ca teroriști, un zvon căruia i se dă crezare cum că apa de la robinet a fost otrăvită configurează împreună cu altele la fel de fantaste un profil cameleonic al teroristului infiltrat în rândul maselor ca reflex al psihologiei maselor. În cele din urmă, din rândul securiștilor care au supraviețuit unui atac, unii făcând pe morții, ai milițienilor prinși și bătuți bine de mulțime, al hoților de etnie romă, ai unor cetățeni care se joacă de-a revoluția printre care și un tânăr entuziast că ține în mână un kalașnikov, Șoaită (Ștefan Iancu), se încheagă o colonie penitenciară în toată regula depozitată într-un bazin de înot dezafectat unde se făceau covoare de Cisnădie pentru Casa Poporului. Una dintre mizele lui Tudor Giurgiu este aceea de a înfățișa o imagine necosmetizată a revoluției așa cum a fost, reflectată într-un cadru funambulesc, cadru-clișeu, cu un Mircea Dinescu isterizat la televiziune, în tonuri vintage de cenușiu-sepia, într-un du-te-vino de la o alarmă la alta, peste care plouă cu știri-zvonuri care mai de care mai grozave. În prima parte avem un film de acțiune în toată regula, un film de război, se trage din toate părțile, se ucide, au loc lupte de stradă, sunt luați prizonieri, situațiile escaladează peste tot, se zbiară, plouă cu acuzații și amenințări, violența este în tot și în toate, anarhia domină. În a doua parte, situația se relaxează treptat, în bazinul de înot se socializează, se stabilesc relații, nu totdeauna dintre cele mai cordiale, scindarea de afară este prezentă și aici, se pune de un fotbal cu o minge făcută din ciorapi, se primesc pachete de acasă, se sărbătorește revelionul, se comunică cu soldații deveniți din ce în ce mai relaxați – unul își scapă kalașnikovul în bazin și îi este returnat cu politețe –, pentru ca în final unul câte unul să fie eliberați. Revoluției nu îi urmează Teroarea, Moartea, noi și ai noștri rămâne valabil în cele din urmă.
Un cocteil de isterie-frică constituie emoția cu care sunt încărcate cele mai multe scene din film. Peste acestea se află o reală dorință de răzbunare generalizată a unei societăți care mustea de ură, de frustrare canalizate acum împotriva milițienilor, securiștilor, paușal desemnați ca teroriști și orice altă victimă de substitut ca în mecanismul antropologic-psihologic al violenței sacrificiale descris de René Girard în Violența și sacrul. Există două elemente esențiale care consolidează perspectiva pe care ne-o oferă regizorul asupra evenimentelor. Prima constă în suspendarea oricărei judecăți de ordin moral, delimitarea între buni și răi nu există, și pe parcurs cei care acuză sunt la rândul lor acuzați, cei erijați în procurori sunt la rândul lor suspectați de scăderi morale, și chiar procurorul Socaciu (Andi Vasluianu) este acuzat de a fi fost cel care a participat la reprimarea revoltei de la Brașov. Fiecare are ceva despre fiecare, milițienii au mai și bătut, dar nu mai infractori spun ei, pentru că așa erau vremurile, unii au organizat petrecerile tovarășilor la Păltiniș, alții au avut acces la țigări bune și portocale, expresie al unui standard capitalist-occidental de viață. Există o complicitate a mizeriei, a unei ticăloșii mărunte în care se scaldă toți, mai puțin tinerii prinși în vâltoarea evenimentelor. Altfel spus, nu există eroi, orice posibilitate de eroizare fiind blocată.
Cel de-al doilea element de noutate al viziunii regizorale este acela că Tudor Giurgiu plasează în poziția de victime pe cei care fac parte din aparatul represiv, Securitate și Miliție, subliniind caracterul adesea pur circumstanțial al situării de partea bună a istoriei. Armata s-a situat de partea bună a istoriei, locotenentul-colonel Dragoman (Iulian Postelnicu) ilustrează cazul perfect de ambiguitate.
Suntem invitați să-i vedem într-un raport contradictoriu pe cei acuzați ca fiind teroriști, milițieni, securiști, ca oameni obișnuiți, nicidecum inocentați, ci banali, uneori banal de răi, așa cum oamenii buni care au suferit sau de frică pot deveni în mod banal răi, violenți, gata să apese pe trăgaci. Filmul lui Cornel Porumboiu ridica o problemă fundamentală și anume în ce măsură a existat cu adevărat un spirit revoluționar pretutindeni în România, spirit care să lucreze schimbarea în profunzime? Răspunsul era dat de un personaj cu rol asumat de Moș Crăciun, „am făcut și noi revoluție cum am putut, cum ne-am priceput“, un răspuns care caragializa, arunca în deriziune Marele Eveniment. Tudor Giurgiu merge într-o direcție pe care aș formula-o pornind de la o apoftegmă gogoliană întoarsă pe dos. Gogol spunea că dacă privești cu atenție o poveste comică ea devine din ce în ce mai tristă. Îmi pare că, pentru filmul lui Giurgiu, fraza gogoliană ar putea fi reformulată astfel: dacă privești cu atenție o poveste tristă/eroică ea devine din ce în ce mai comică. Acest comic nu este nici unul de caractere, de situație sau de limbaj așa cum îl recuperăm, de pildă, din opera lui I.L.Caragiale. Este unul la care face referire Milan Kundera, un comic mai subtil, un comic al istoriei în care rolurile sunt distribuite aleatoriu, stupid. Poți fi terorist sau reacționar, dar la fel de bine și revoluționar, poți fi victimă, dar și organ represiv, poți fi eroul salvator sau ticălosul de serviciu, poți fi Coriolan, dar și Drăgănescu. Adică viceversa.
Sunt departe de a fi epuizat ceea ce aveam de spus despre acest film care nu poate fi discutat în amploarea sa în limitele unei singure cronici și după o unică vizionare. Voi reveni!