Este greu de apreciat acum, în acest moment în care ne aflăm, dacă concertele ediției a XXVI-a constituie un mănunchi mai prețios decât cel al edițiilor anterioare. Important rămâne faptul potrivit căruia personalitatea enesciană a fost pusă în valoare în contextul marilor împliniri ale culturii muzicale europene, cele ale primei jumătăți a secolului trecut, valori cu care avea afinități sau diferențieri importante. A fost pusă în lumină și față de marile momente ale unor epoci anterioare începând, spre exemplu, cu Barocul muzical european.
Nu este cazul să încerc a face o ierarhie valorică a ansamblurilor simfonice prezente în Festival. Toate și-au dezvăluit personalitatea specifică, apreciată de melomanii obișnuiți ai sălilor noastre de concerte. Cu rare excepții, marile creații enesciene s-au bucurat de atenția firească a șefilor de orchestră, a marilor personalități prezente pe scenele Festivalului.
Aș insista doar asupra anumitor momente pe care le consider a fi fost absolut unice, momente la care am avut privilegiul de a fi fost de față. Mă voi referi la acel special moment bachian pe care-l reprezintă Missa în si minor, ultima mare lucrare a compozitorului, scrisă la Leipzig și prezentată în Catedrala Sfântului Toma; este o creație ce cuprinde toate treptele cultului creștin. A fost de această dată realizată sub cupola Ateneului, de Collegium Vocale Gent, celebrul ansamblu belgian de muzică barocă, ansamblu înființat și condus în continuare, de peste o jumătate de secol, de Philippe Herrewege. Sunetul nevibrat, incolor, al acelui hieratic intonat Kyrie Eleison – Miluiește Doamne, este momentul cu care se deschid secțiunile lucrării, este momentul care definește însuși semnul credinței bachiene transmis nouă, moment întremător astăzi, în lumea valorilor umane, grav clătinate. Cu jumătate de secol în urmă, tot aici, în sala Ateneului, doar soprana Emilia Petrescu a atins culmile supreme, muzicale și spirituale, ale partiturii bachiene.
Celălalt moment, în fond un veritabil concert-spectacol cu totul aparte, l-a constituit prezentarea operei The Fairy-Queen. Datorată genialului compozitor al barocului englez Henry Purcell, lucrarea a fost prezentată la noi, în mod evident, în primă audiție; iar aceasta dată fiind realizarea absolut fascinantă, datorată ansamblului francez Les Arts Florissants, ansamblu condus de la înființare – cu peste patru decenii în urmă – de William Christie, un artist realmente fermecător într-ale muzicii vechi. Fermecător căci, sub bagheta sa, muzica veche – pe de-o parte – și spectacolul cât se poate de actual – pe de alta – dispun de o vivacitate absolut antrenantă. Căci actuala variantă scenică datorată regizorului coregraf Mourad Merzouki, se adresează publicului actual obișnuit, animat de evenimentele, de bucuriile, de speranțele vieții cotidiene, oameni pe care-i poți întâlni pe stradă, într-un office, la o adunare publică, îmbrăcați în costume – le voi numi – casual, cele care pot ascunde, însă, o inimă mare, speranțe, sentimente de care putem fi conduși fiecare dintre noi. Nu pot omite constatarea potrivit căreia textul shakesperian, rostit impecabil de cântăreții-actori francezi, a dispus de un special consilier lingvistic!
Tot în zona ansamblurilor de specială funcționalitate mă voi referi la evoluția marelui grup vocal-instrumental Il Giardino Armonico, ansamblu condus de acest uimitor stilist al genului care este Giovanni Antonini. Este, literalmente, argintul viu care dinamizează formația, cel care definește puritatea stilistică a acestei capodopere a muzicii vocal-instrumentale clasice care este oratoriul Anotimpurile de Joseph Haydn.
Muzician dinamic de extinsă anvergură, violonistul David Grimal este un apropiat al publicului nostru de concert, un apropiat al tinerilor noștri muzicieni. Conduce Ansamblul Les Dissonances, ansamblu de geometrie variabilă, un veritabil laborator privind dezvoltarea și formarea tinerilor muzicieni. A fost urmărit cu specială cordialitate atât în calitate de solist – am în vedere celebrul Poem de Ernest Chausson, cât și în calitate de primaș, de prim-violonist conducător al ansamblului. Poemul simfonic postromantic, Pelleas și Melisande de Arnold Schoenberg, lucrare rarissim audiată la noi, s-a bucurat de o susținere amplă pe întreaga arhitectură a acestuia. Este de menționat, atât compozitorul vienez cât și Debussy, mari personalități situate la granița dintre secole, nu au cunoscut faptul că amândoi s-au inspirat din drama contemporanului lor, scriitorul belgian Maurice Maeterlinck.
Alte momente? Alte evenimente? Unele au fost așteptate cu special interes. Au umplut până la refuz Sala Mare a Palatului! Am în vedere concertul susținut de celebra Orchestră Concert gebouw din Amsterdam, organism simfonic aflat de această dată sub conducerea tânărului dirijor finlandez Klaus Makela, șef de orchestră aflat actualmente în excepțională ascensiune profesională.
Cunoscut este faptul că, în bună parte, deliciul serii de muzică îl fac soliștii. Iar atunci când primadona momentului, marele star al pianisticii zilelor noastre, este Yuja Wang, atunci interesul public se ridică la cote maxime. Dispune de o vivacitate interioară contaminantă, de o iradiantă strălucire a jocului pianistic, antrenat aici, în bună măsură, de lovitura de bici cu care își face debutul concertul ravelian în sol! Remarc cu deplină certitudine, cele două concerte pentru pian de Maurice Ravel, capodopere ale genului în prima jumătate a secolului al XX-lea, Concertul pentru mâna stângă și Concertul în sol, nu au fost niciodată prezentate succesiv, în aceeași seară, în sălile noastre de concert. Nu mă refer la o cumulare cantitativă. Ci la o juxtapunere a unor valori privite într-o perspectivă unică. Nici în cazul altor scene celebre de concert, situația nu este obișnuită! Evident, nu aspectul – să-l numesc – de sportivitate concertistică contează, ci strălucirea jocului pianistic animat, și de această dată, de o coloristică timbrală absolut seducătoare. Măruntele picanterii sunt și acestea luate în considerație, fac parte din strategie, animă privirile tuturor. Iar aceasta spre deliciul publicului atunci când – de la un moment concertant la celălalt – solista își schimbă vestimentația scenică.
A fost o seară de muzică franceză, creația raveliană fiind încadrată de două capodopere ale muzicii simfonice ale începutului de secol, anume Preludiu la după-amiaza unui faun și cele Trei schițe simfonice Marea, de Claude Debussy.
Memoria nu-mi dă pace și nu pot să nu-mi amintesc, eram student, eram în sala Ateneului, concertul ravelian în sol a fost prezentat la noi pentru prima dată la începutul anilor ’60, sub bagheta maestrului George Georgescu; solistă a fost marea vedetă a momentului, pianista franco-braziliană Magda Tagliaferro, artist uimitor, căzut de multe decenii într-o nemiloasă uitare.
Tot cu concursul muzicienilor olandezi, sub conducerea aceleiași baghete dirijorale, am putut audia una dintre paginile enesciene târzii, anume Uvertura de concert op.32, pagină de impresionantă prospețime privind anume imagini românești rustice de mare prospețime timbrală; de asemenea, marea Simfonie în re minor, cea de a 3-a, de Gustav Mahler, una dintre cele mai extinse lucrări de acest gen ale compozitorului, lucrare pe parcursul căreia am putut aprecia buna colaborare dintre mezzo-soprana Jennifer Johnston și partidele feminine ale Corului Academic, ale Corului de Copii Radio, remarcabile entități artistice conduse de maeștrii Ciprian Țuțu și Răzvan Rădos. Lucrare extinsă, de aproape două ore! Oboseala la nivelul alămurilor în mod special, a variatelor procedee de suflat, și-a făcut loc determinând imprecizia unor atacuri.
Nu pot omite faptul că pe parcursul primului simfonic al formației olandeze, aceasta a fost condusă, în calitate de concert-maestru, de mult-apreciatul violonist român Liviu Prunaru!
Am așteptat cu vădit interes concertele Orchestrei Naționale a Franței, ansamblu simfonic al cărui titular este, actualmente, dirijorul Cristian Măcelaru. A realizat pentru prima dată în ce-l privește, ultima, cea de a treia simfonie enesciană. Aspectul inedit al situației – moment absolut simbolic ! – l-a constituit asocierea în ansamblu a douăzeci dintre membrii partidelor de corzi ale Orchestrei Române de Tineret; iar aceasta inclusiv pe parcursul primei rapsodii parcurse cu mare entuziasm în finalul concertului! Este de menționat, cu prilejul evoluției muzicienilor francezi am putut audia, la noi în primă audiție, cinci momente ale ciclului orchestral Notations, lucrare datorată acestei uimitoare personalități a muzicii secolului trecut care a fost Pierre Boulez.
Indiscutabil, recenta ediție a Festivalului enescian a cuprins în egală măsură o cunoaștere a marilor, a îndrăznețelor proiecte de ordin muzical cum este, spre exemplu Le Balcon. Este proiectul în baza căruia a putut fi audiată la noi marea creație vocal-instrumentală, opera de caracter oratorial Sfântul Francisc din Assisi. Este o creație extinsă – cu totul extinsă! – datorată acestei patriarhale personalități a muzicii secolului trecut care este Olivier Messiaen. Orchestra și Corul Operei Naționale din București, ansambluri conduse de maestrul Daniel Jinga, Corul Academic Radio condus de maestrul Ciprian Țuțu, soliști de apreciată experiență artistică internațională, au fost conduse de dirijorul francez Maurice Pascal. În rolul titular a putut fi apreciat bas-baritonul Antoine Kessel, artist de impresionantă anvergură vocal-scenică. Trebuie apreciat, evenimentul a constituit un moment aparte în ansamblul vieții muzicale actuale.
I-am simțit în gând, alături de noi, la această aleasă sărbătoare a muzicii, pe colegii noștri ziariști, redactori și comentatori într-ale artei muzicii, pe doamnele Elena Zottoviceanu, Ada Brumaru, Luminița Vartolomei, Mioara Bâscă, pe domnii Alfred Hoffman, Iosif Sava… plecați dintre noi, în răstimpuri, la Domnul.