În septembrie 1958, debutau, cum se știe, Festivalul și Concursul „George Enescu“. Eram proaspăt exmatriculat din facultate. M-am refugiat câteva zile lângă Sibiu, la Sibiel, satul în care se născuse tatăl meu. Era locul celor mai fericite vacanțe ale copilăriei, întrerupte de arestarea părinților mei în august 1952. În primii ani de studenție, nu prea mai fusesem la Sibiel, pentru motivul banal că nu aveam bani de tren. Acum, derutat, speriat, am simțit nevoia să refac vechea legătură. Între timp, lucrurile se schimbaseră în bună măsură. Eu însumi nu mai aveam 9-10 ani, ci 19. Bunica murise cu puține luni înainte și eu nu ajunsesem la înmormântare. M-au primit, cu dragostea dintotdeauna, sora tatei și soțul ei, amândoi învățători în sat, cedându-mi dormitorul lor proaspăt renovat, ca unui invitat de onoare cum mă considerau. În ciuda protestelor mele, deloc ipocrite. Mai făcuseră în vara precedentă o investiție despre care, aflând din prima zi a sosirii mele în sat, le comunicasem cea mai proastă părere: vânduseră vaca și își cumpăraseră un aparat de radio. O bănuiam pe mătușa mea de a se afla la originea afacerii: ea era aceea care ținea să se îmbrace, să se coafeze (și-a făcut, între altele, un permanent care i-a nenorocit minunăția de păr creț din naștere, pe care i-l invidiau toate prietenele), pe scurt, ținea să se comporte ca o doamnă de la oraș, după modelul mamei. În aceeași seară, totul a fost dat peste cap în mod miraculos. Stăteam singur în pat și, fiindcă nu-mi era somn, am dat drumul la radio. Am nimerit peste o transmisie în direct de la Festivalul „George Enescu“: Dublu concert de Beethoven, cu Menuhin la pian și cu Oistrah la vioară. Va fi cea mai mare revelație muzicală din toată viața mea. N-am ureche muzicală, n-am voce, sunt cu desăvârșire afon, tot ce știu în materie de muzică am descoperit participând la concerte, cumpărând discuri sau ascultând ore în șir transmisiuni radiofonice. Autodidact, ce mai vorbă. Transmisiunea care a făcut din mine un iubitor de muzică a fost cea din seara de septembrie 1958 de la prima ediție a Festivalului „George Enescu“. Mă consider amator, nu cunoscător cu adevărat. Așa se explică de ce, în „Seratele muzicale“, nu puține, la care m-a invitat Iosif Sava, am trăit coșmarul de a nu fi obligat să recunosc o partitură sau alta, oricât de faimoasă. Seara petrecută cu Menuhin și cu Oistrah a reprezentat inițierea mea în muzica clasică. Singura muzică rămasă pentru mine, până în ziua de azi, adevărata muzică. Lecția lui Iosif Sava, desigur. Bineînțeles că, încă de a doua zi, am confiscat radioul și am ascultat cu sfințenie tot ce se transmitea de la Festival și de la Concurs. (Ceea ce fac și acum, când scriu aceste rânduri.) Așa l-am descoperit pe cel dintâi câștigător al Concursului, chinezul Li Ming Chan. Nu bănuiam atunci ce mă va lega de el. Deceniile au trecut și, în primăvara lui 1989, am primit o invitație neașteptată de la Ambasada Chinei. I-am dat curs, deși legea îmi interzicea. În clădirea ambasadei, abia ridicată, de lângă Herăstrău, am avut surpriza să întâlnesc două foste colege de facultate, invitate ca și mine, ca, de altfel, cum am aflat mai târziu, și alte colege (colegi n-am prea avut), care însă nu onoraseră invitația. Motivul invitației era următorul: noul ambasador al Chinei nu era altul decât fostul nostru coleg de facultate și de grupă, Ian Tse Tung. Arăta la cincizeci de ani ca și la douăzeci. L-am recunoscut imediat. Nu ne uitase limba, vorbind-o fără niciun accent, ca și atunci când era student. Întâlnirea a fost încântătoare. A venit Revoluția și Ian era tot la post. M-a căutat și m-a rugat să-i permit să mă însoțească în campaniile mele politice. Ce voia să vadă, nu știu, dar pot presupune că era interesat de tranziția de la un regim la altul. Colegii mei de partid se amuzau pe seama chinezului lui Manolescu, cum îi spuneau, care mă urma peste tot, cu mașina ambasadei, cazându-se la aceleași hoteluri și fiind prezent la toate reuniunile cu caracter public pe care le organizam.
î ntr-o zi, mi-a venit o idee. Auzisem că Li Ming Chan ar fi fost trimis într-un lagăr de muncă forțată în timpul Revoluției culturale, ba chiar că i-ar fi fost retezate degetele de la o mână. Întrebându-l, Ian mi-a spus că el și Li fuseseră în același lagăr și că scăpaseră cu bine. I-am propus să-l invite la București pe cel dintâi laureat la pian al Concursului „George Enescu“. Un an mai târziu, Li Ming Chan a revenit în România. După 23 de ani. A concertat la Ateneu. A înregistrat un disc la Electrecord, pe care mi l-a oferit cu dedicație. N-a fost nevoie să ajungem în zilele noastre pentru ca lumea să-l uite pe primul laureat Enescu (ați auzit fie și o singură menționare a numelui lui în cursul Festivalului din 2023?). În 1991, era deja uitat. Nu mie trebuie să-mi cereți părerea dacă era același mare pianist ca la debut. Fapt e că și concertul, și înregistrarea au trecut neobservate.Nu mai știu ce s-a întâmplat ulterior. Am pierdut brusc legătura cu Ian și cu Li. În anii următori, am încercat să dau de ei. Zadarnic. China este, lucru cunoscut de foarte multă vreme, o țară mai secretoasă decât oricare alta. Am rămas cu această amintire muzicală.