Eu trăiesc ascultând de dictare
O mână din cer ține stiloul.
Penița de aur caligrafic se mișcă pe marea
coală albă.
Îmi scrie viața,
mi-o trasează precis.
Eu trăiesc ascultând de dictare.
Nu fac decât ceea ce de mult
e hotărât pentru mine. Fac întocmai.
Mă mir de tot ce mi se întâmplă:
mă prăbușesc în hăul fără fund al unei iubiri
neîmpărtășite;
și: corabia care mă ducea la Roma
e prinsă de o furtună care o zdrobește…
Vai, nimeresc
în tot felul de pățanii imposibile,
din afara oricărui univers,
în tot felul de zile inexistente,
din afara oricărui calendar,
și-mi spun că n-am cum să scap din aceste
repetate, mortale capcane.
Dar, de fiecare dată, narațiunea
mă scoate din impas, inexplicabil –
a pregătit alt final pentru mine.
Mă-ntreb când va fi pus punct la tot acest iureș,
când se va opri dictarea.
Mâna care scrie n-are cum să nu obosească și ea.
Caligraful însuși n-are cum să nu se plictisească
odată și-odată.
Ori va ajunge curând să fie nemulțumit de
scriere.
Și atunci va tăia fraze, rânduri, capitole întregi,
va tăia ani, ani de zile și peripeții din viața mea,
ambiționând să găsească un deznodământ
mult,
mult mai tulburător pentru istoria asta.