La noi, ca și în Occident, generațiile vechi au beneficiat de o cultură întemeiată pe lectură. A fi alfabetizat însemna să știi să citești și să scrii. Limba păstrează numeroase cuvinte și expresii care dovedesc acest lucru: om cu carte, cărturar, știință de carte, carte de învățătură, ai carte, ai parte și altele la fel de semnificative. Câte dintre ele mai sunt uzuale astăzi? Cuvinte și expresii moarte între filele dicționarelor, al căror sens s-a pierdut. Definitiv? E o întrebare la care n-am un răspuns categoric. Sau la care, mai bine zis, prefer să nu răspund. Mă simt bătrân și sărac în mijlocul unei lumi în care cartea, de literatură, în primul rând, pare să nu mai spună nimic majorității tinerilor și mai puțin tinerilor mei contemporani. Oare ce va fi mâine, când se va închide cercul și noile generații, care nu mai învață carte la școală, vor ajunge în situația de a-i învăța carte pe urmașii lor?
Câtă bogăție risipită! Când e vorba să protejăm natura, resursele și frumusețile ei, creem ONG-uri și tot felul de instituții, dar când risipim resurse intelectuale, precum cartea, rămânem nepăsători ca în fața unei fatalități. Nu știu să existe o ecologie care să protejeze mintea omului împotriva unor factori de risc. Nici sporuri de nocivitate. Bibliotecile, care ar putea fi considerate, în termeni la modă, săli de fitness intelectual, sunt frecventate de tot mai puțini. Focare de cultură literară, cum ar fi școala și Facultățile de Litere, cad pe rând pradă corectitudinii politice, wokism-ului și altor fenomene anticulturale. Încă din gimnaziu, elevii nu mai citesc. Studenții de la Litere, nici atât. Am renunțat să mai predau acum câțiva ani, nu fiindcă m-am pensionat, ci fiindcă, în ultimele serii de studenți cu care am avut de-a face, prea puțini aveau lecturile necesare. Gramatica se studiază, când se studiază, în școală într-un spirit aberant. Cu vreo cincizeci de ani în urmă, angliștii noștri, mă refer la lingviști, își întemeiau reputația aproape exclusiv pe ideile lui Chomski. Niciuna nefiind de folos după absolvire. Astăzi, lingviștii au deznodat disciplina lor de realitatea limbii române, transformând-o într-un jargon de neînțeles și la fel de puțin folositor în școală, ca și erezia chomskistă pe vremuri. Până spre începutul anilor 2000, am adus la Rl numeroși colaboratori și redactori dintre absolvenți și chiar dintre studenți de la Litere. Cei mai mulți sunt astăzi critici literari sau scriitori cunoscuți. După plecarea Rodicăi Zafiu, niciun absolvent de la Filo n-a mai fost capabil să țină o rubrică de cronică a limbii în Rl. Echipa noastră de recenzenți n-a mai putut fi înnoită în ritmul dinainte, din cauza slabei pregătiri și, de ce n-aș spune-o, a dezinteresului față de literatură al studenților din promoțiile recente. De câțiva ani, izvorul pare să fi secat cu totul.
Primim săptămânal câteva zeci de texte, poezii îndeosebi, dar și articole, însoțite de rugămintea de a fi publicate în Rl. M-am mai referit la acest fenomen îmbucurător, în fond, dar îngrijorător dintr-un anumit punct de vedere: lipsa de valoare literară a celor mai multe. Cum nu e vorba de o Poștă a Redacției, precum acelea susținute cândva de Constanța Buzea și de Horia Gârbea, ai căror corespondenți erau, de obicei, debutanți, nivelul foarte scăzut de astăzi se explică mai greu, dat fiind că doritorii de publicare sunt, majoritatea, autori cu volume și chiar și deținători de premii. Am remarcat un lucru: nu numai talentul le lipsește atâtora dintre cei care ne scriu, ci și cultura literară. În fond, mulți nu au idee de ceea ce este literatura. Și, cu atât mai mult, de ce înseamnă critica literară. Asta nu mai ține de înzestrare, ci de precaritatea, ba chiar de absența lecturilor literare. Talentul îl moștenim de la părinți. Cultura se învață la școală, odată cu cititul cărților (cel puțin în lumea mea!). Am tras de aici următoarea concluzie: dificultățile de exprimare literară se explică, în mare măsură, și prin sărăcia lecturilor. Așadar, prin insuficiența culturii literare. Sâmburi de talent mai găsim pe ici, pe colo. Cultură literară, aproape niciunde. Tuturor celor care vor să devină scriitori le recomand să citească înainte de a scrie, chiar dacă nu le pot promite că vor deveni cu adevărat poeți sau critici. Adică, profesioniști. Scrisul literar este o vocație, dar și o meserie. Lectura mai are și rostul de a ne face conștienți de propria vocație, risipindu-ne eventualele iluzii referitoare la o carieră dedicată creației literare.
P.S. Cât de păgubitoare pot fi aceste iluzii, vă spun într-o notă de la pagina 28, intitulată Patologie literară.