Cele trei texte din Me’med, bandana roșie și fulgul de zăpadă, reunite într-un roman autoficțional, sunt o mixtură de proză, eseu și poezie, tehnică pe care Semezdin Mehmedinović o utilizează pentru prima dată în Sarajevo Blues. Volum care documentează, conform „Washington Post“, războiul din Bosnia, fiind publicat chiar în timpul asediului, Sarajevo Blues – un jurnal hibrid de război – branșează cititorul, prin precizia detaliilor și exactitatea senzorială, la iadul declanșat în anul 1992. Scriitorul a rămas în Sarajevo în timpul genocidului, fondând săptămânalul democratic „Dani“. A emigrat în SUA în anul 1996, împreună cu soția sa Sanja și fiul Harun, stabilindu-se la Phoenix, ulterior la Washington, unde a lucrat pentru Reuters.
Publicat două decenii mai târziu, la Editura croată Fraktura, Me’med, bandana roșie și fulgul de zăpadă este o scrisoare de adio de la America, din anul 2019 autorul întorcându-se în Sarajevo. Spre deosebire de Aleksandar Hemon, scriitor bosniac din aceeași generație, care a emigrat în SUA în 1992 și care, de altfel, prefațează versiunea engleză a romanului, Mehmedinović a continuat să scrie în bosniacă. Cu toate acestea, literatura lui e poate mai „americană“ decât cea a lui Hemon, prin felul în care operează tăieturile, prin lirismul intens până la incomunicabil în fața deșertului american, în stilul lui Richard Ford, prin vocile multietnice „depeizate“ și prin hiperrealismul „local“ în maniera lui George Saunders: la Monument Valley Navajo Tribal Park, un amerindian le explică turiștilor că muzeul e închis, trecând de la engleză la limba maternă, iar turiștii, deși nu-l înțeleg, abia atunci par să-l asculte (p. 50); în plin deșert, un asiatic cu un aparat de fotografiat pe timp de noapte seamănă cu un inorog (p. 47); în orașul Phoenix, în lunile de vară timpul se topește ca în tablourile lui Dalí (p. 40); pe Camelback Mountain, un „Buddha hiphop zâmbitor“ e împodobit de copii cu lanțuri aurii (p. 38); cu mașina prin New Mexico – prin geamul din stânga se vede o zi însorită, prin cel din dreapta se revarsă ploaia (p. 100) etc.
Limbă și înstrăinare, limbă și memorie, limbă și viață, limbă și moarte sunt principalele teme de reflecție ale lui Mehmedinović. Pentru refugiați, ca și pentru băștinași aculturați precum amerindienii, antagonismul dintre lumea din care vin (sau în care erau) și cea în care se află este „lucrul diabolic care se transferă și în limbă“ (p. 157). O ocurență a „lucrului diabolic“: la începutul anilor 2000, o poetă americană l-a sfătuit să facă o traducere brută a poeziilor sale mai vechi și să le publice, „periate“, în engleză ca originale. Pentru a deveni de-al locului, trebuie doar să te „recompui în noua limbă“. Frica de moarte într-o lume străină surclasează frica de viață într-o lume străină: „Nu suntem în stare să gândim în afara propriei vieți. Chiar și în moarte e important să fim acasă“ (p. 111).
Me’med, prima secțiune a cărții, descrie infarctul suferit de scriitor, la vârsta de 50 de ani, eveniment care-l face să înregistreze, cu luciditate liric-observațională, că inferențele sale despre posibilul diagnostic sunt făcute, în mod hilar, în baza unor lecturi din „Vanity Fair“, că spitalizarea îți transformă trupul într-un obiect asexuat, „care nu radiază“, că efectul secundar al tratamentului anti-infarct este „memory loss“ – neletal, în opinia cardiologului. Călătoria prin Arizona, întreprinsă cu fiul său Harun, în Bandana roșie, se vrea nostalgică și recuperatorie, dar revizitarea apartamentului din Phoenix în care a locuit în 1996 îl face să admită că locurile „nu-și amintesc de noi“, să reflecteze la complicata relație tată-fiu și la atacurile de melancolie și anxietate posttraumatică de care ambii suferă, la ciudățenia că oamenii trăiesc „cu atât de mult efort și supliciu“, deși au la dispoziție atât de puțin timp, la concluzia inconturnabilă că „toți oamenii mor tineri“. AVC-ul suferit de soția sa, Sanja, descris în ultima secțiune, Fulgul de zăpadă, repune cu brutalitate pe tapet problema amneziei, dar și semnificația versului lui Richard Hell, ales ca motto: „Iubirea e o formă de uitare.“
Mehmedinović înregistrează ca un seismograf, în acest volum scris în anul electoral 2016, mișcările Americii de „îngrădire de lumea exterioară“, exprimând temerea că „dacă Trump câștigă alegerile, vom avea aici tabere pentru musulmani“ (p. 153), precum și că, pe orice continent s-ar găsi, el reprezintă „o minoritate aflată în pericol“: „musulman“ pentru europeni, „european“ pentru asiatici, „rus“ pentru americani („De câteva ori mi s-a spus aici: Go back to Russia!“, p. 48). Odată cu întoarcerea sa la Sarajevo, în anul 2019, s-a dovedit însă că „acasă“ este o țintă în continuă mișcare, că dacă începi să te miști, nu te mai poți opri, că exilul transformă „acasă“ într-un concept fluid.