A. R. Ammons
Chemare
Vântul a suflat
peste mine
zicându-mi
de ce ești atât de tulburat
O, i-am spus
nu sunt în stare să fac
ceva
desăvârșit care să reziste
Dar de ce
a spus
vântul
de ce-ai fi atât de tulburat
de parcă ți-ar aparține ceva aici
de parcă ar trebui să te îngrijești de ceva aici
A.R. Ammons (Archibald Randolph Ammons, 1926-2001)
Brigit Pegeen Kelly
Retragerea
Tata mi-a spus că n-am să reușesc,
însă eu am cules piersici toată noaptea.
Livada scufundată în liniște, prin șanțuri –
apa curgând constant.
Eram o copilă atunci, pieptul meu
cu propria-i grădină zidită.
De câte scări e nevoie pentru a aduna
o livadă?
Eu am avut doar una, plus o răbdare
îndelungată, cu mâinile-mi aprinse
și unduirea stelelor care se mișcau chiar
prin mine
așa cum se mișcă apa prin șanțuri,
cu susurul ei
care părea să vorbească despre recolta asta
sub un cer fără lună
ori a tuturor celorlalți care au cules livada
înaintea mea.
Am pus piersicile în apa rece a iazului,
noaptea întreagă sus-jos pe scară,
toată noaptea mâinile mele
răsucind fructele, de parcă aș fi deschis
o mie de uși,
toată noaptea spatele meu –
o cărare dreaptă spre cer.
Și apoi, din propria-i bunătate,
și din câmpia înstelată a cerului
s-a ivit dimineața,
iar în sufletul meu, o liniște ca de clopot
imediat după ce a fost sunat,
înainte ca metalul să tânjească după
o nouă lovitură.
Lumina a coborât peste livadă.
Pentru o clipă, șanțurile pline de apă
străluceau ca argintul
iar iazul – puteam vedea asta
în timp ce așezam
ultima piersică în apă – era plin de ochi
și de pești.
Brigit Pegeen Kelly (1951 -2016)
John Ashbery
Când a apus soarele
Să fi fost iubit odată de cineva – desigur
E un nesfârșit bine în treaba asta,
Chiar dacă nu se cunosc toate
circumstanțele
Ori s-a întâmplat cu prea mult timp
în urmă pentru a face vreo diferență.
Bunăoară, prea multă lumină de la soare,
ori un exces de dulcegării lipicioase și
Caramelizante – cine îți poate spune că-i
un rău în asta?
Care dintre ai tăi ar îndrăzni să întunece
Melodia aceasta lentă, care se aude,
și care susură de când a început lumea?
Cu toate acestea, a rămâne blocat
într-un singur gând ar putea fi
O enormitate, ca întinderea unei câmpii,
A accepta să ți se spună că orizonturile
ei sunt caraghios limitate
Și că toată întristarea de-acolo izvorăște,
Ca norul unei tornade pe apă:
nu înlocuiește oare cunoașterea
Celorlalte forme de iubire, reducându-le
La o prismă albă, indiferentă, o iubire fără
protecție
Larg deschisă pericolelor. Însă unii,
chiar în această paradigmă
Văd strălucirea ei palidă
Ridicându-se, încet, până la cerurile tăcute.
Refrenul este intermitent, precum cântecul
păsărilor, se infiltrează
În alcătuirile familiare care rezultă de-aici
Înspre periferii știute și noțiuni mai puțin
știute:
Avea deja drumul lui. Exact la timp,
pentru relaxarea de seară.
Există momente când muzica ne
împrumută din ritmul ei,
Ne este, în mod surprinzător, mai apropiată,
curge din încheietura mâinii;
Sunt cuvintele verosimile și obscene șoptite
noapte de noapte
Pe măsură ce cartea se închide, fila care
se prăbușește, o nebuloasă
Cu nenumărate conotații desprinse din
acea oră, aruncate
Ca niște pietre prețioase într-o fântână;
mai e, de asemenea, răspunsul
La întrebarea care îmi era în minte
și pe care am și uitat-o,
Cu excepția felului în care anumite lucruri,
în anumite nopți, se lasă înțelese.
John Ashbery (John Lawrence Ashbery 1927- 2017)
W. S. Merwin
Colindul celor trei magi
Cu cât timp în urmă visam
Apusul și pașii omului
prin livezile învăluite în liniște?
Și rugăciunea pe care am rostit-o:
Biruiți întunericul,
Voi, Cuvintele Domnului,
Învingeți noaptea și moartea
Și aduceți-ne pacea.
Am fost o umbră
Noapte după noapte mișcându-se
Oscilând între da și nu.
Am fost orbirea
Dintre soare și lună
Ademenirea timpului
Înspre o stea obscură.
Dar ne-am oprit acum,
Am uitat care ne-au fost motivele,
Am uitat orașul,
Soarele, ziua aceasta năucitoare,
Amiaza, extenuarea,
Visul pierdut, calea,
Până și fiarele sălbatice,
Până și umbrele care ne aparțin.
În această noapte și zi
Toate darurile sunt nimic:
Ce este tămâia
Unde-i toată aroma plăcută?
Noi, cei care bâjbâiam în întuneric!
Îngenunchiați și nu luați seama la
oboseala picioarelor noastre
Acum, în întuneric
După cântecul adânc,
Plimbați-vă printre ramuri
Îngerii Domnului,
Opriți foșnetul crengilor
Peste pământ și copil.
Iar acum, să cântăm sau să ne rugăm?
Unde s-a dus noaptea?
Cine își amintește ziua?
Suntem duh și suntem pământeni
Am fost treji și-am văzut
Toate nașterile și îngropările
Făcându-se una și dispărând
Am văzut cerul mărindu-se
Pentru a cuprinde tot întunericul,
Am simțit aburii dimineții
Crângul câtorva mâini.
W. S. Merwin (1927 –2019)
Ted Kooser
O scrisoare
În zeci de feluri am încercat
să spun lucrurile astea
și-am eșuat: cum luna
cu vânătăile ei
se cațără din ramură în ramură
prin copacul golaș;
cum amurgul rece de noiembrie,
a suflat, ca vântul,
casele vechi cenușii
în brațele întunericului;
și ce-au ajuns să însemne toate
aceste lucruri în absența ta.
De dimineață
am greblat frunzele din curte
iar după-amiază
a plouat.
Astă seară,
de-a lungul străzii sclipitoare,
frunzele din sacii uzi pe dinafară
dar calzi pe dinăuntru
stau înghesuite unele în altele, aproape,
atât de aproape de viață.
Ted Kooser – născut în 1939
Traducere din limba engleză de Adela Rachi