JOAN SILBER, una dintre cele mai prestigioase prozatoare americane contemporane, a crescut în Millburn, New Jersey, şi a studiat la Sarah Lawrence College din Bronxville, New York. După absolvire s-a mutat în New York, obţinând o diplomă de licenţă la New York University, şi ulterior s-a dedicat scrisului. Primul ei roman, Household Words (1980) a fost recompensat cu Hemingway Foundation/PEN Award. A mai publicat romanele In the City (1987), Lucky Us (2001), The Size of the World (2008) şi Improvement (2017; Îmbunătăţire, Polirom, 2020), care s-a bucurat de un remarcabil succes la public şi de o receptare critică similară, obţinând National Book Critics Circle Award in Fiction în 2017 şi, în 2018, PEN/Faulkner Award. Scriitoarea a publicat şi trei volume de proză scurtă: In My Other Life (2000), Ideas of Heaven (2004) şi Fools (2013). Ca recunoaştere a meritelor sale, în 2018 a primit PEN/Malamud Award for Excellence in the Short Story. În 2007, Joan Silber a fost premiată de Academia Americană de Arte şi Litere, iar în decursul carierei a beneficiat de burse de creaţie acordate de Guggenheim Foundation, National Endowment for the Arts şi The New York Foundation for the Arts. A predat cursuri de scriere creativă la New York University, University of Utah şi la colegiile Sarah Lawrence şi Warren Wilson. În prezent, scriitoarea trăieşte în New York.
„Un roman extraordinar de bogat, de înţelept şi de încântător. Un amestec perfect dozat de exuberanţă şi ironie.“ („The New York Times Book Review“)
„Deşi pare o serie de poveşti legate între ele, Secretele fericirii este mai curând o carte-ruletă: cu fiecare rotire-capitol, ruleta se opreşte la un nou personaj dintr-un cerc larg de posibilităţi. Îţi ia doar câteva clipe să te reorientezi, iar apoi dezamăgirea de a lăsa în urmă încă un narator cedează imediat locul încântării de a face cunoştinţă cu următorul. Poveştile se desfăşoară cu o verosimilitate verbală atât de desăvârşită, încât par mai degrabă convorbiri telefonice nocturne cu nişte prieteni vechi.“ („The Washington Post“)
„Silber sare de la un continent şi de la un deceniu la altul, personajele îmbătrânesc, o dau mereu în bară şi mor, însă imaginaţia şi uimitoarea atenţie la detaliu ale autoarei sunt o garanţie împotriva superficialităţii. Uneori te pufneşte râsul când observi cu cât talent şi generozitate îşi ţese Silber intrigile. De ce nu există oare mai multe romane aşa?“ (Nick Hornby)
Ethan, un tânăr avocat din New York, descoperă că tatăl lui are o a doua familie, ţinută până acum în secret. La scurt timp după această revelaţie, mama lui Ethan îşi petrece un an lucrând în străinătate, de unde se întoarce mult schimbată, iar evenimentele ulterioare o fac s-o cunoască pe cealaltă soţie. În partea opusă a oraşului, fraţii vitregi ai lui Ethan sunt prinşi în propriile existenţe complicate: înclinaţia unuia spre delicte minore s-a agravat, aşa că celălalt trebuie să călătorească la Bangkok pentru a-l scoate din închisoare pe cauţiune, şi, în tot acest timp, înţelegerea pe care a încheiat-o mama lor în privinţa dragostei şi a banilor continuă să le modeleze vieţile. Când Ethan se vede angrenat într-un triunghi amoros, destinele întreţesute ale celor două familii ajung să cuprindă o femeie care se mobilizează să-şi salveze un frate bolnav şi o regizoare de film care şi-a petrecut copilăria în Nepal. Animat de un spirit generos şi plin de umanitate şi orchestrând o poveste care se desfăşoară pe cuprinsul a trei continente, romanul Secretele fericirii elucidează felul în care oamenii îşi concentrează resursele aflate la îndemână pentru a-şi făuri propriile bucurii. (Editura)
Ethan
Când eram mic, tata stătea mult pe drumuri, era plecat prin Asia ca supraveghetor în diferite fabrici de haine ieftine de damă. În lumea afacerilor din ziua de azi n-ai cum să stai locului, zicea el.
– L-ai întrebat vreodată de gagicile de pe-acolo?, a vrut să știe unul dintre prietenii mei. Ar trebui să te duci cu el data viitoare, Ethan.
Făcea pe deșteptul – eram doar niște băieți de cincisprezece ani pe atunci, făceam pe scârbele de câte ori aveam ocazia.
Tata se plângea că petrece prea mult timp departe de casă – îi era dor de noi, îi era dor de New York – și mereu ne aducea cadouri grozave. Mama și sora mea primeau eșarfe de mătase și coliere de perle. Eu am primit un tricou cu kung-fu din Hong Kong când eram în clasa întâi și casete demențiale cu muzică pop din Thailanda când eram la liceu. Mike, prietenul meu, a încercat să mă convingă să-mi pun casetele în joc la o partidă de cărți, ca să mi le şterpelească.
În realitate, eram îndrăgostit de Mike, un tip slăbănog și cam gură-spartă care, de fapt, era foarte deștept și avea aceleași gusturi muzicale ca mine. Nu era el primul de care m-am îndrăgostit, dar ţineam încă asemenea lucruri secret. Era sfârșitul anilor ’80, o perioadă nu chiar așa de emancipată pe cât le place oamenilor să-și amintească. Trăiam intr-o lume a fanteziilor toride, un lung film interior în care jucau niște iubiți deosebit de recunoscători, selecționați din viața reală, din zona rock’n-roll și TV, de oriunde. Bineînțeles, era o lume mai fericită decât oricare alta în care-am pătruns vreodată cu adevărat. Și nu mi-am făcut oficial „ieşirea“ până în anul întâi de facultate.
În liceu, tuturor colegilor le plăcea s-o ardă pe la noi. Apartamentul nostru era intim și dezordonat, cu camere spaţioase, foarte în stil Upper West Side, și mare pentru Manhattan. Mama ne lăsa singuri – ea preda toată ziua la școală, n-avea nevoie să vadă copii în fiecare clipă – și apoi dădea buzna la cină şi se interesa de noi, punându-le prietenilor mei exact acele întrebări la care ei voiau să răspundă. Mike i-a spus că el crede în reîncarnare, lucru de care eu habar n-aveam. Mama adora petrecerile. Când se întorcea tata dintr-o călătorie, mama îi punea pe toți prietenii mei să cânte vreo versiune caraghioasă a piesei Love Shack și aprindea artificii pe platoul cu paste.
– Unde mă aflu? zicea tata. Am nimerit în altă casă?
O cuprindea pe mama cu brațul pe după mijloc, ne zâmbea tuturor. Sora mea trebuia să-i povestească absolut tot ce făcuse la școală.
– „S-a-ntors marinarul“, zicea mama, „de pe mări s-a ivit. Iar vânătorul de pe deal a sosit“.
Mama a sperat mereu să ajungă să călătorească împreună cu el – poate vara, când lua vacanţă de la predat? –, dar el evita drumurile în perioada când era atât de cald acolo. De-a lungul anilor, destinațiile lui s-au schimbat, pe măsură ce se schimbau și locurile în care era externalizată producţia de „cârpe“, cum le zicea el în continuare. La început, când eram eu mic, a fost Hong Kong, iar apoi au fost, din câte se părea, Thailanda, Malaezia și Indonezia, iar mai târziu China și Bangladesh.
– Fiecare țară e altfel, zicea el.
Sora mea îl întreba de limbi – tata știa să zică „salut“ și „mulțumesc“ în cantoneză, thailandeză, bahasa malaeză, care e aproape la fel ca bahasa indoneziană, mandarină și bangla.
– Doar „salut“ și „mulțumesc“? Asta-i tot?, întreba soră-mea.
– Mai știu și „delicios“ și „foarte bun“, spunea el. Oamenii vorbesc engleză, trebuie. Știu că suntem tâmpiți.
Uneori, ne ducea la un restaurant thailandez preferat de-al lui din Queens, în Elmhurst, unde schimba câteva vorbe cu ospătărița, care ne așeza mereu la o masă bună. Mâncarea bătea de departe orice mâncare thailandeză scumpă din Manhattan și noi ne lăudam cu asta la prietenii noștri.
Primind toate eșarfele alea, mama și-a dorit mereu să învețe mai multe despre textile, care i se păreau splendide. Și despre toate religiile! Budiști, taoiști, comuniști, musulmani.
– Asia e fascinantă, zicea tata, ca un exploatator capitalist fericit ce era.
Când firma lui a fuzionat cu o companie mai mare, se lăuda că face mai mulți bani, dar pentru noi era totuna.
Am așteptat până s-a întors el acasă, în vacanța de primăvară din primul an de colegiu,
ca să le dau amândurora vestea că noua mea pasiune amoroasă era cineva pe nume Robert. Au reacţionat OK, în mare. Ce-i drept, mama mai bine. Și i-am jurat că sunt mereu precaut. Tata a zis:
– Trebuie să revizuiesc tot ce știu.
– Nu tot, am spus.
Robert și cu mine am glumit mai târziu despre schimbările radicale pe care le-ar putea vedea tata la mine – o paloare acută a pielii de la nesomn, o figură veselă de la o grămadă de sex, pantaloni mai strâmți, dacă tot eram așa sexy. Însă lui Robert i-a plăcut de părinții mei când i-a cunoscut. L-am adus de la Yale la finalul primului semestru, doar pentru o vizită rapidă. Mama a pregătit o friptură de pui perfectă și l-a pus să-i explice lucrarea despre Thoreau.
– Ce plini de viață sunt. O mulțime de părinți mi se par deprimați, dar nu și-ai tăi – asta a avut de zis despre ei.
Ce romantic eram pe atunci. Țineam minte tot ce-mi spunea Robert, de parcă ar fi fost cuvinte dintr-o carte pe care o învățam pe de rost. Parcă aveam toate replicile alea trecătoare tatuate pe piele, atât de des mi le repetam (încă nu mă deranjau repetițiile). Sigur, îmi formasem propriile mele păreri complicate despre lume și purtam discuții lungi, exaltate; abia dacă știam ce vrem să spunem și-o țineam așa, într-o obscuritate încântătoare. Ne potriveam cu adevărat foarte bine – cine-ar fi bănuit? – și îmi devenea zi de zi tot mai limpede că această nouă viață pe care o duceam era cea mai bună de până atunci. Robert avea mai multă experiență, dar și el era foarte implicat. Învățam la aceeași masă la bibliotecă; mâncam așezați față în față la cantină. Kevin, unul dintre prietenii noștri, zicea:
– Sunteți atât de dependenți unul de altul, ce drăguț.
Cei de-alde Kevin erau problema. După un timp, lumea prinsese obiceiul să facă mișto de devotamentul nostru – „ia uite, vin porumbeii“ –, iar eu ieșeam rău din poantele astea, iubițelul topit ca un cățeluș. Robert se pricepea mai bine să dea replici acide – „îmi pare așa de rău de bieții mei amici singuri“ –, în timp ce eu păleam și efectiv pufneam indignat. Nu eram obișnuit cu nimic din toate astea. Cum se putea să mă atace tocmai nişte tipi gay?
– Glumesc şi ei, zicea Robert. Tu chiar nu ştii de glumă?
Nu era vorba să facem front comun, știind ce știam atât de bine despre virusul care voia să ne omoare? Mă obișnuisem cu spaima mai bine decât pe vremuri (acum, că nu mai puteam da înapoi), dar greșeam când îmi închipuiam că suntem toţi nişte războinici care luptă umăr la umăr?
– Hai că nu suntem în armată, zicea Robert.
Chiar și așa, am rezistat un an jumate împreună, destul de mult pentru etapa aia a vieții, și nici măcar n-am fost foarte supărați când am pus punct. Dar ne tot întâlneam de câte ori mergeam prin campus și uneori doar când îl vedeam simţeam o strângere de inimă. Mama zicea:
– Virtutea, dacă n-o ai, însuşeşte-ţi-o. Poartă-te detaşat, asta-i tot.
Mi-a fost de mare ajutor pe atunci, în felul ei.
Am crezut mereu că mama trebuie să fie o profesoară nemaipomenită. Porneai pe o cale elementară, simplă, iar ea te conducea spre niște înălțimi amețitoare, în așa fel încât să crezi că ai ajuns acolo doar prin propriile puteri. Toți anii în care a predat engleza la clasa a opta într-o școală gimnazială din Bronx n-au făcut-o să deteste să recitească Bătrânul și marea sau Autobiografia domnișoarei Jane Pittman, sau Poveste despre două orașe, sau Langston Hughes, sau Emily Dickinson. Când eram mic, îmi citea Hold fast to dreams a lui Hughes, iar eu aveam să-i recit acele versuri eului meu mult mai sofisticat când am mai crescut și dădeam de greu.
Bărbații îmi făceau probleme. Iar şi iar. Sora mea, Allyson, zicea:
– Bărbații le fac probleme tuturor. Nu-s buni de nimic.
Chiar vedeam viitorul ca pe-un șir de dezastre. Eram în ultimul an la Drept atunci, la New York University – oamenii zic că n-ai timp de întâlniri romantice când ești la Drept, însă eu reușeam prin farmecul meu personal să intru într-o relație dezastruoasă după alta. Oamenii m-au abandonat, m-au insultat, au împrumutat bani, m-au dezamăgit prin prostie. Și niciuna dintre relații n-a fost o distracție lipsită de griji. Tata îmi făcea morală despre cum să evit cu orice chip virusul – aveam grijă, da? Trăiam sub amenințare pe atunci, lumea deja a uitat. Cel mai maliţios dintre iubiţii mei a murit la trei ani după ce-l cunoscusem.
Nici sora mea, care s-a făcut frumoasă odată ce i-au crescut nasul şi dinţii de tot, nu se pricepea să-şi aleagă partenerii. Un actor profitor, un jurnalist lăudăros, un bucătar care s-a dovedit a fi însurat. Am crezut că-i un blestem al familiei noastre (oameni cu părinți mai răi ca ai mei se descurcau bine, care era problema?) până când ea a apărut odată, de Ziua Recunoștinței, cu Blake, un prieten de la facultate acum devenit iubit, care tocmai își încheia rezidențiatul în pediatrie, un tip deschis și modest, cu un umor sec și care părea s-o adore. S-au căsătorit la Cloisters; habar n-aveam că e posibil așa ceva. Mama, la ţol festiv, într-o tunică de brocart țipătoare adusă de tata de pe undeva, zicea întruna:
– Asta e fericirea supremă când eşti mamă.
Ne-am făcut rangă cu toții, bineînțeles, și la aperitive am purtat o discuție gălăgioasă cu un tip, despre cum băgaseră gogoşarii în măsline. Îl chema Tony și nici n-arăta rău. M-am îndrăgostit la nunta surorii mele. Ce poate fi mai stupid? S-a dovedit că și el era avocat și semăna cel mai bine cu mine dintre toți tipii cu care am ieşit de la Robert-bobocul încoace. Semăna cu mine dacă aș fi fost mai puțin anxios și mai chipeș. Am încercat s-o luăm ușurel și eram împreună de aproape un an când ne-am căutat un apartament.
Tocmai ne mutaserăm împreună și încă aranjam mobila ba într-un fel, ba în altul, căutându-ne propria perfecțiune, într-un soi de febrilitate fericită, când m-a sunat sora mea.
– Să-ţi zic ceva despre tata, n-o să-ți vină să crezi.
Mă gândeam: Dacă e cancer, Blake o să știe la cine să apeleze, dar n-a fost asta. Când se întorsese de la școală, mama găsise sub ușă un aviz oficial, prin care tata era informat că e citat intr-un proces de stabilire a paternităţii. Petiţionara avea un nume lung, din multe silabe, pe care sora mea nu și-l amintea, iar solicitarea era făcută în numele a doi copii de sex masculin, în vârstă de cincisprezece și șaptesprezece ani. Cincisprezece și șaptesprezece! Locuiau în Woodside, New York.
– Băga-mi-aș!, am zis.
– Mama a crezut că poate-i o greșeală, a zis Allyson. Știi, că au greșit numele. Dar nu-i nicio greșeală.
Tata mai avea o familie în toată regula. Așa s-a zis la proces și așa a zis și tata, odată ce-a fost nevoit să zică ceva. A explicat că femeia era din Thailanda, el o adusese în ţară și le oferise ei și copiilor (ambii născuți aici) o viață bună, doar că unii oameni nu sunt niciodată mulţumiţi. Îi părea foarte rău că o anumită persoană se poartă aşa și că mama e nevoită să treacă prin toată chestia asta.
Mama tot zicea:
– Mă simt ca o nebună.
Fusese căsătorită cu omul ăla treizeci și doi de ani.
– Pur și simplu mă simt ca o nebună, zicea, atunci și mai târziu.
A avut prezența de spirit să-i spună tatei că trebuie să se mute imediat și s-a făcut şi înţeleasă.
– Treizeci și doi de ani de căsnicie, zicea ea.
Oricui o asculta.
Sora mea era de părere că mama ar fi trebuit să știe. Cum de nu știuse?
– De ce dai vina pe victimă?, am zis.
Sora mea, mireasa – probabil voia s-o creadă pe mama mult mai bătută în cap decât avea ea să fie vreodată.
Cu toții trebuia să-l privim acum în altă lumină pe tata, care trăise atâția ani cu acest secret. Probabil că savurase puterea pe care i-o dădea (îi plăcea puterea). Ghici ce știu eu și tu nu știi. Femeia, ne-a informat el, era ospătărița de la restaurantul thailandez din Queens care ne plăcea nouă. Eu nici măcar nu-mi aminteam bine cum arată, îmi văzusem doar de puiul meu la grătar cu orez lipicios, dar ce chestie că era băgată în toată povestea asta.
Tata, care se dădea drept ăla mai afectat de toată tevatura, a închiriat o garsonieră mobilată din West Fifties, care arăta ca o cameră de hotel. Din câte se părea, nu se grăbea deloc să se mute cu cealaltă familie a lui – păi, femeia aia îl dădea în judecată, nu?
– Femeile vor mereu bani, mi-a zis când m-am dus pe la el. Norocul tău că n-ai de-a face cu femeile.
– Mama n-a fost niciodată o profitoare, am zis.
Mă servise cu un pahar de bourbon și stăteam la măsuța lui de sticlă închiriată.
– Nu zic nimic de rău de mama ta, a spus el.
A urmat o pauză, cât timp ne-am gândit amândoi la tot ce-ar avea ea de zis de rău despre el, şi încă în gura mare. Soțul meu m-a aburit cu căcaturile lui și s-a mai şi amuzat pe chestia asta.
– Pot să-ți cer sfatul pe chestiuni juridice?, a zis el.
– Nu, nu poți, i-am zis.
Tata avea un tupeu fantastic.
Mă gândeam la Comoara din insulă, cartea mea preferată din preadolescență, care nu avea personaje feminine, doar bărbați din toate categoriile sociale, în goană după argint și aur. Dar tata spunea de fapt că banii aveau de-a face cu sexul. Nu pentru plata directă, nu asta voia să zică, ci ca să epatezi, ca să strălucești, ca să aștepți și să primești mai mult – la asta erau buni banii. Tata n-a încetat niciodată să se poarte ca un om cu portofelul burduşit. Și unde a ajuns aşa? Încă rămânea de descoperit.
(Romanul lui Joan Silber, Secretele fericirii, urmează să apară la Editura Polirom, în colecția „Biblioteca Polirom“ – coordonator Dan Croitoru –, în traducere din limba engleză și cu note de Veronica D. Niculescu)