Lingvistica medicală nu este o disciplină separată, ci se studiază în cadrul istoriei medicinei, dar ar putea să fie, având în vedere că dincolo de etimologia seacă a termenilor medicali se ascunde o întreagă succesiune de descoperiri științifice, obiceiuri și povești interesante. Termenii medicali din Antichitate au fost studiați deopotrivă de lingviști, medici și istorici, căci conțin informații complexe, care au intrigat adesea. În Grecia antică, îl avem pe Hipocrate cu cele mai vechi texte cunoscute din domeniul medical. El a avut, printre altele, marele merit de a separa medicina de magie, neacceptând ideea că bolile sunt date de zei și încurajând gândirea, analiza și rațiunea. El a fost cel care a folosit termeni precum exacerbare, rezoluție, criză, paroxism, convalescență și a dat numele degetelor hipocratice și faciesului hipocratic (cel care anunță moartea celui suferind). Era începutul erei grecești în terminologia medicală, eră care a continuat și după cuceririle romane, pentru că romanii nu aveau o tradiție medicală atât de vastă și au preluat mare parte din denumirile grecești. Mulți dintre medicii care practicau în Imperiul Roman erau greci. Termenii medicali de azi – boli, simptome, anatomie – se bazează masiv pe moștenirea greacă, dar și latină, însă împrumutată parțial tot de la greci (HR Wulff, The Language of Medicine, 2004, JR Soc Med).
În secolul I, un aristocrat savant pe nume Aulus Cornelius Celsus a scris De Medicina, enciclopedie medicală bazată pe cunoașterea greacă și pe termenii grecești – majoritatea neavând niciun corespondent în limba latină. El a preluat parte din termenii grecești direct, păstrând uneori și terminațiile respective, chiar și alfabetul grecesc inserat în textele sale, alături de cel roman. Celsus a păstrat obiceiul vechilor greci de a descrie cu multă imaginație lucrurile, prin alăturări de termeni ingenioși care mai apoi s-au contopit și au devenit cuvinte de sine stătătoare. Dentes canini derivă din grecescul kynodontes și înseamnă „dinți de câine“ – numiți așa pentru că seamănă cu dinții proeminenți ai câinilor. Tot de la vechii greci provine obiceiul de a compara segmente anatomice sau simptome și semne ale bolilor cu diverse obiecte sau fenomene din jurul nostru. Tibia, de exemplu, provine din grecescul aulos care era un instrument muzical de suflat, lung și subțire, ce apare și pe numeroase obiecte de artă; tradus în latinescul tibia, care înseamnă flaut, dar și unul dintre oasele gambei. Celălalt os, fibula sau peroneu, are aceeași istorie – în vechea greacă, perone însemna cârlig, sistem de prindere, la fel ca și latinescul fibula. Tibia și fibula împreună seamănă cu un ac de siguranță, și de aici și acești termeni – din nou latinescul a fost ulterior termenului grecesc, tradus, dar păstrat ca semnificație.
În 1478, apărea tipărită De medicina lui Celsus și la scurt timp a fost urmată de edițiile latinești ale lui Galen (Claudius Galenus fiind unul dintre cei mai prolifici autori din vechea Grecie). În secolele care au urmat, aproape toată literatura medicală din Europa avea să apară în limba latină. Vocabularul medical s-a extins, dar nu s-a modificat esențial – latina medicală era limba latină obișnuită, populară, amestecată cu termeni de specialitate grecești și latini. Apoi, treptat, la începutul secolului XIX, limbile națiunilor au început să câștige teren în detrimentul latinei, cu diferențe de la țară la țară; de exemplu, în Danemarca, până la mijlocul anilor 1800, medicii scriau încă rețete în limba latină. De altfel, și azi în farmacie se mai păstrează expresii latinești la rețetele magistrale, dar și la cele „obișnuite“; Rp/ provine de la recipe – „ia“ (de la a lua, formulă care certifică rețeta). Sau sic volo, dacă se depășește doza uzuală, pentru a sublinia faptul că nu a greșit medicul în prescriere, sau verte!, dacă rețeta continuă pe partea cealaltă a formularului.
Apariția textelor medicale în limbile țărilor europene a schimbat în oarecare măsură situația, unele limbi precum engleza sau franceza, dar și germana, înlocuind unii termeni medicali latini în comunicarea medicală internațională. Mulți termeni au fost păstrați, totuși, cu o evidentă influență greacă sau latină, cel puțin în terminologia medicală oficială, din tratate, acte medicale și lucrări științifice; în vorbirea curentă se simte mult mai puternic influența limbajului uzual, de zi cu zi, al fiecărei țări în parte. De asemenea, apariția unor noțiuni și termeni noi, mai ales în cazul cuvintelor compuse, s-a făcut cu ajutorul limbii grecești, pentru că permite mult mai ușor alăturarea ideilor – nefrectomie, de exemplu, sau orice altă „tomie“ – excizia rinichiului în acest caz, sau a unui alt organ; sau oftalmoscopie – inspectarea ochiului cu ajutorul unui instrument, în loc de eventualul latinesc inspectio oculorum.
În zilele noastre, limba engleză a preluat controlul, majoritatea publicațiilor și congreselor internaționale apelând exclusiv la această limbă. Cine nu cunoaște limba engleză este privat de multă informație medicală. Termeni medicali englezești sunt preluați ca atare și integrați în limbajul curent al multor țări, deși unii preferă să-i traducă – de exemplu bypass este folosit ca atare inclusiv la noi în țară, dar francezii preferă să spună pontage. La baza sistemelor terminologice erau puse două principii de bază: cel al integrării lor în limbajul de specialitate internațional și cel al utilizării resurselor autohtone. Modelele au fost selectate, în primul rând, din limbile franceză și italiană, via limba latină și greacă. Aproape că nu există, cum spuneam, termen medical, clinic, anatomic sau farmaceutic, care să nu aibă o rădăcină greacă sau latină, de la sufixele cu rol esențial în sensul cuvintelor (-ome = tumoră, în adenom, carcinom, lipom; –pathos = boală, în pneumopatie, neuropatie, tome = tăiere în laparotomie, sau ektome = excizie, extirpare, în nefrectomie, apendicectomie etc.) la prefixele explicative de tipul a (an) = lipsă, absență, în aritmie, atrofie, anorexie, anemie, anurie; prefixul dys– (dis-) = greu, dificil în distrofie, displazie, dispnee. Termenul cancer este tot un termen metaforic, derivat din grecescul karkinos care înseamnă rac, tradus de Galen în latinescul cancer = crab, și se explică prin faptul că aspectul cancerului de sân netratat (acesta fiind expus) era cel al unui rac de râu, cu mai multe prelungiri vizibile care semănau cu picioarele vietății. Ulterior, când au apărut și tehnicile imagistice, s-a dovedit faptul că aspectul unei tumori cu mai multe prelungiri și infiltrații sugerează caracterul malign și poate fi asemuită tot cu un rac. (vezi Radu Iftimovici, Istoria medicinei, București, 1994; Laura Poantă, Mic dicționar etimologic de termeni medicali, Cluj-Napoca, 2005).
Apariția terminologiei științifice românești este legată de numele lui Dimitrie Cantemir, savant și om politic, care a creat în 1705 primul model de dicționar explicativ – o anexă la romanul său Istoria ieroglifică (vezi Vasile Melnic, Istorie și realitate în utilizarea terminologiei medicale, în Limba română, nr.4-8/2001). În acest dicționar sunt explicați sute de termeni din domeniile social-politic, militar, filosofic, diplomatic, botanic și medical. La Dimitrie Cantemir găsim prima dată o terminologie medicală bogată, un amestec de neologisme preluate și de limbaj popular; neologismele, folosite mai ales de cei care scriau texte medicale și foarte puțin spre deloc cunoscute în rest, nu aveau o circulație prea mare, multe dintre ele dispărând în timp. Dimitrie Cantemir are în scrierile sale descrieri anatomice, medicale, psihologice complexe, având meritul că îmbină terminologia greacă și latină a vremii cu ceea ce se știa în țara noastră din vremurile străvechi, mergând până la medicina geto-dacică. El descrie părțile corpului omenesc (un exemplu: „capul format din osul capului sau tidva capului servește spre îndesarea creierilor… iar vederea ochilor se proeminează prin albușul ochilor“), are descrieri de terminologie clinică (exemplu surmenajul – „ostenința căutării sudori pe trup umedzește iar grija neîncetată vlaga inimii topește“) și de terminologie farmaceutică – „apothecariul, farmacistul, este cela ce șede la prăvălie și mai cu de-adins cela ce vinde ierbi, doftorie“. Sau „doftorul bun știință în cap, iar ierbile în câmp le are și unde chichițele văruite și pilulile șicuite sunt, acolo bolnavul să amăgește, iară nu să tămăduiește“. (Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva 1978).
Un caz interesant al cuvintelor compuse, însă fără legătură cu limbajul medical, ci cu scrierile lui Dimitrie Cantemir: struțo-cămila este de fapt numele latinesc al struțului tradus cuvânt cu cuvânt (Struthio camelus), în greacă στρουθοκάμηλος /struthokámelos, care înseamnă, dacă luăm bucată cu bucată, orice pasăre mică (unii spun vrabie), dar mare cât o cămilă. Era numele dat struțului care are acest aspect ciudat, cu pene, dar picioare de cămilă și gât lung. Ulterior, prin simplificare, a rămas doar „struț“. Desigur, de-a lungul anilor, s-a discutat mult acest aspect, criticându-se faptul că s-a interpretat românescul struțocămilă ca și cum Cantemir a inventat el un animal sau un termen nou și că acesta este folosit eronat sau forțat pentru a desemna un animal imaginar, când nu este vorba despre altceva decât despre un struț. Aceasta ar fi explicația, logică, rațională, și ar fi (și este) corectă, dacă ne rezumăm strict la aspectele biologice. Dar textele lui Cantemir sunt parabole politice și apelează la simboluri; am studiat ambele variante ale problemei struțocămilei încercând să desenez unele dintre creaturile din Istoria Ieroglifică (vezi mini-expoziția „Cantemiresca 300“ de la „FestLit Cluj 2023“). Cantemir însuși spune: „himera jiganiilor, irmafroditul pasirilor și traghelaful firii“. Himera ne sugerează o lume fantastică, pe care unii lingviști o contestă, afirmând că strutocamelus este strict numele struțului și nimic altceva. Dar descrierea Lupului din poveste ne dă dreptul să imaginăm creaturi fantastice ca simboluri ale trăsăturilor pe care dorea Cantemir să le sublinieze la oamenii politici pe care îi critica – „jiganiia aceasta dobitoc cu patru picioare nu ieste, pasire zburătoare nu ieste, cămilă nu ieste, struț aplos nu ieste, de aier nu ieste, de apă nu ieste“. Sau „cămila nepăsărită și pasărea necămilită“ – fără a explica biologic fenomenul, ci doar filosofic – este în mod evident o alegorie folosită pentru a-l critica pe Mihai Racoviță, nici moldovean, nici muntean.
Pavel Vasici-Ungurean, cu a lui Antropologhia sau scurta cunoștință despre om și despre însușirile sale (1830), Nicolae Krețulescu cu Manualu de Anatomie Descriptivă (1843) și Costache (Constantin) Vârnav pot fi considerați cei care au creat o terminologie medicală științifică elaborată și, putem spune, definitivă. Primul text medical în limba română este traducerea din greacă a Alegerilor lui Ippocrat, la mijlocul secolului XVIII.
În secolele XVIII și XIX, științele erau popularizate în special cu ajutorul traducerilor, care au avut și rolul de a importa termenii medicali străini, neologismele, ajutând la dezvoltarea limbajului medical autohton, dar și de a ajuta la popularizarea și înțelegerea unor termeni autohtoni, cum ar fi gălbinarea sau ologirea (icterul, respectiv paralizia). Desigur, apariția spitalelor și a facultăților de medicină în țara noastră a contribuit din plin la dezvoltarea limbajului medical.