Scriitoare de notorietate, poetă, proza toare, exegetă și traducă toar e din literaturi străine, profesoară universitară, Monica Pillat a abordat în anii din urmă și genul memorialistic. Autoarea are un ascendent literar aparte: tatăl său este istoricul literar și romancierul Dinu Pillat, iar bunicul său nu este altul decât marele poet Ion Pillat. Semnificativă este și apar te nența familială a Monicăi Pillat, ea înrudindu-se cu marea familie a Brătienilor, respectiv cu vechiul neam de boieri moldoveni al Pillăteștilor, așa încât memorialistica ei are și o dimensiune de document recuperator. Ajunge să amintim numai faptul că tatăl său a fost victima unei odioase înscenări judiciare, denumită Procesul Noica-Pillat. Dinu Pillat a fost arestat chiar de Buna Vestire în anul 1959, anchetat bestial, condamnat inițial la moarte, apoi la detenție pe viață și, în cele din urmă, la 25 de ani de temniță grea. A ieșit după cinci ani și patru luni din închisoare, în urma grațierilor din anul 1964. Ajunși aici, se cuvine să reținem o mărturisire făcută de scriitor fiicei sale, aceea că dacă ar fi să își ia viața de la capăt, nu ar renunța la experiența carcerală. Iar la ieșirea din închisoare, arată autoarea, „…dacă nu ne-ar fi avut pe noi (soția și fiica, n.n.), el s-ar fi călugărit, așa cum a făcut-o mai târziu bunul său prieten Nicolae Steinhardt“.
Din câteva fragmente de scrisori alese de fiica lui, se cuvine reținută perspectiva dostoievskiană pe care Dinu Pillat, în urma experienței de trecere prin „casa morților“, a proiectat-o asupra sa. De asemenea, îi impune cititorului acest moment aparte, petrecut la prohodirea sa, pe 7 decembrie 1975, în Biserica Visarion din București înțesată de lume: După ce preotul a încheiat slujba de înmormântare, cei adunați în jurul sicriului l-au evocat pe tata drept un martir al regimului comunist și au vorbit în biserică despre libertate și sacrificiu, purtându-i numele ca pe o flamură a speranței și curajului în acele vremuri întunecate. Nu îi mai auzisem pe prietenii lui vorbind cu atâta tărie și cutezanță niciodată. Aveau să treacă mulți ani până când eroii Revoluției din decembrie 1989 aveau să strige în Piața Universității „Vom muri și vom fi liberi!“.
Într-un capitol, Monica Pillat se oprește asupra celor patru descendente ale familiei formate de Ion C. Brătianu și soția sa, Caliopia. Cei doi au avut împreună șapte copii, dintre care trei băieți și patru fete. Personalitatea cea mai proeminentă dintre ei a fost, desigur, fondatorul României Mari, Ion I. C. Brătianu, cunoscut și sub numele de Ionel Brătianu. Acesta a trecut la cele veșnice în deplină apoteoză, în anul 1927. Dinu Brătianu și-a găsit sfârșitul în închisorile comuniste, iar celălalt frate a reușit să ajungă în străinătate. Cât privește cele patru fete, Monica Pillat atrage cu îndreptățire atenția asupra Piei, căsătorită foarte târziu din următoarele motive: „Mama – arată autoarea – a comentat motivul pentru care Pia Brătianu s-a căsătorit mai târziu: „Fusese sora preferată a lui Ionel Brătianu, care a avut nevoie de ea ca secretară. Deși era înconjurată de curtezani, el nu a eliberat-o decât după căsătoria lui, în februarie 1907, cu Eliza Știrbei, fostă soție a lui Alexandru Marghiloman.“ Întrerupând acest citat, o fac pentru a reaminti ce a spus Eliza Știrbei la despărțirea de soțul său, la tribunal: Totul era fals la el, în afară de argintărie. Încă 13 ani, Pia sau Lelița (cum i se spunea în familie) nu s-a măritat, îngrijindu-și cu devotament mama bolnavă. Abia la vârsta de 48 de ani s-a căsătorit cu Alexandru Alimănișteanu, „diplomat, economist și bancher școlit la Paris, Berlin și Londra (care era un om delicat și generos și care s-a dedicat, ca și soția sa, operelor de caritate); el a încurajat-o pe Pia să-și reia scrisul și așa s-au conturat în timp „schițele și amintirile ei“ în câteva volume. Născută în anul 1872, Pia Alimănișteanu a trăit până în anul 1962, în condiții precare, iar după arestarea strănepotului ei, în anul 1959, Pia nu a mai vrut să mănânce nimic și nici să bea apă, dorind să-și grăbească plecarea din această lume.
Monica Pillat, care a apucat-o pe stră mă tușa ei Pia și a iubit-o mult (avea 15 ani când aceasta a trecut dincolo de zare), a nutrit, totodată, o afecțiune puternică și o admirație profundă pentru altă Pia, și anume Pia Pillat, sora tatălui ei. După o primă căsătorie cu un aviator, Pia Pillat s-a măritat cu conducătorul Tineretului Liberal din perioada postbelică, Mihail Fărcășanu, om de o remarcabilă cultură și inteligență, autor al unui roman foarte bine primit de critică, Frunzele nu mai sunt aceleași, apărut în 1946, an în care a trebuit să părăsească țara clandestin, întrucât nu numai libertatea, ci și viața îi erau puse în primejdie. Evadarea din spațiul în curs de sovietizare a fost organizată de Pia Fărcășanu și în felul acesta cei doi soți, împreună cu Vintilă Brătianu, au ajuns la Bari cu un avion militar american asupra căruia s-a tras deasupra Iugoslaviei…
Stabilită în Anglia, mătușa Monicăi Pillat, despărțită între timp de Mihail Fărcășanu, a început să vină în țară din anul 1965, ceea ce constituia în fiecare an un prilej de bucurie pentru întreaga familie. De altfel, sora lui Dinu Pillat își întreținuse rudele prin pachete trimise în anii 1950. S-a agitat în străinătate, fără succes, și pentru soarta fratelui ei.
Talentul literar al Monicăi Pillat a fost ilustrat în ascendența feminină a familiei de către Pia Pillat, însă tot grija pentru familie a determinat-o să nu își fructifice așa cum se cuvenea această calitate. Soarta Piei ca scriitoare – arată Monica Pillat – a fost dramatică. Avea un uimitor talent la scris, așa cum reiese și din volumul ei de corespondență Sufletul nu cunoaște distanțele. Unicul roman în care și-a povestit evadarea, The Flight of Andrei Cosmin, nu a putut apărea sub numele ei adevărat, ci sub pseudonimul Tina Cosmin. Cartea publicată în anul 1972 în limba engleză se anunța a fi un bestseller, iar editorii doreau să o pună în valoare printr-o campanie intensă de publicitate: Piei i s-au propus interviuri televizate, a existat și posibilitatea să se facă și un film după roman, dar ea a refuzat absolut orice propunere, doar ca să-și protejeze familia. S-a șters ca scriitoare pentru a ne apăra.“ Motivul pentru care redactorii secției române a Europei Libere (condusă inițial de Mihail Fărcășanu) recurgeau la pseudonime, așa cum a făcut și Pia Pillat în privința romanului său, era protejarea familiilor de eventuala răzbunare a autorităților comuniste din țară. Ulterior, Pia Pillat s-a dedicat operelor de binefacere.
Sunt multe persoane remarcabile evocate în acest florilegiu – pentru că volumul este un florilegiu de evocări și din afara familiei autoarei. Iată în acest sens reușitul portret al Mitropolitului Bartolomeu Anania, pe vremea când era prieten al familiei: Părintele a venit să o vadă pe mama în locuința din Drumul Taberei. A intrat cu pas voinic, de haiduc. Era zvelt, robust, purta haine negre și cizme înalte de piele peste pantalonii bine mulați. Părul cărunt învolburat și barba bogat înfoiată îi accentuau frumos tenul smead, obrazul neted, încă nebrăzdat de zimții timpului. Ne-am grăbit să-l întâmpinăm la intrare și ne-a strâns mâinile cu o vânjoasă bucurie, în vreme ce în glas îi hohotea un preaplin de viață.
În această antologie de evocări ale Monicăi Pillat apare și Ștefana Velisar-Teodoreanu (soția lui Ionel Teodoreanu), formulând un veritabil aforism într-o încercare de definire a rememorărilor și evocărilor: Îți dai silința să trăiești cât poți de mult, ca să îi duci cu tine mai departe pe cei ce nu mai sunt. Și nu numai atât. Îi povestești celor ce nu i-au apucat pe lume, ca și ei să îi țină minte. Cine va citi Ceasuri de demult, admirabilul volum al Monicăi Pillat, va descoperi că autoarea a respectat întocmai acest principiu.