Pentru că l-am auzit cântând Mendelssohn Bartholdi, pentru că i-am admirat picturile din casa de lângă Forest Hills (în tinerețe văzuse meciurile cu americanii ale lui Ilie Năstase și Ion Țiriac), pentru că am respirat de câteva ori aerul tare al Oceanului împreună, pentru că l-am văzut și ascultat dimineața, la prânz, seara și la miezul nopții, pentru că ne-am întâlnit absolut întâmplător la Neptun și deloc întâmplător în casa lui din Queens, pentru că am coborât, ca un elefant („Ce mai faceți, fetelor?“), în cabinetul lui medical de la demisolul casei în care locuia, pentru că știam cât de mult iubise America, spiritul ei, despre care știa că-l poate transforma într-un număr (și asta îl revolta), am îndrăznit să scriu un poem despre Liviu.
Liviu avea umor
Liviu avea prieteni
Liviu râdea în hohote
Era exploziv, părea disprețuitor, era disprețuitor
Liviu era incisiv, interogativ, hâtru,
Liviu știa să aștepte
Liviu știa să dăruiască.
Căci Liviu iubea libertatea.
În ziua în care a murit, le-am citit masteranzilor câteva poeme scrise
pe vremea când Liviu era leu – simțise în depărtare o cușcă
apocalipse agonii furii
– amurguri aprinse, unde sunteți ?
– zori tubulare, cum explodați ?
Ce importanță mai are că Liviu lăsase o rană în New York
pentru a scrijeli alta în Miami ?
Distanța de la New York la Miami nici nu există – același fus orar, aceeași iluzie – ce importanță că în timp ce răsare, undeva soarele apune –
nici una, vai, nici una
amurguri aprinse, zori tubulare – unde sunteți? cum explodați?
Ore în șir prin Metropolitan, dar Liviu nu se dezlipise de El Greco –
El Greco îl vrăjise – pictase în culorile lui tari, apăsătoare,
roșu închis, mov, verde ardent, niciodată alb, niciodată negru, obiecte dintr-o memorie ultragiată,
sau alb și negru amestecate cu flăcări și jar,
mult jar – și cenușă
Iată de ce
Liviu râdea în hohote – cu candoare – scenarii cu prieteni dintr-o lume pierdută
în spatele râsului în hohote, plânsul în hohote
în spatele libertății, iluzia ei
și grobianismul de la Fundeni – mârlan amputat de un medic – medic amputând un mârlan – un spasm dintr-o țară pierdută
Iată de ce America i s-a părut o șansă
În sfârșit Liviu avea spațiu – pentru un concert Montana pe țărmul Oceanului nu exista nimic mai potrivit – pașii lui mari, apăsați aveau nevoie de spațiu – mintea în care locuiau pictorul, muzicianul, poetul, medicul, avea nevoie de spațiu
Avea nevoie de spațiu pentru prietenii din România și pentru prietenii din America
– dezamăgit, furios, singur, Liviu locuia într-un poem
Până și poemul se înfrigurase
Rămăsese vioara – care îi luminase anii de liceu – îi șlefuise timiditatea –
În slujba lui Mendelssohn Bartholdy,
interpretând Simfonia a IV-a – era un spadasin care știa să fandeze cu eleganță
Dar spadasinul acesta scotea limba la burghezie, la noul val, la inepțiile corectitudinii politice, altă chimie decât cea care-l apropiase de Hippocrat
Căci înainte de orice, Liviu iubea libertatea.
Liviu era ingenuu – și își juca ingenuitatea,
Liviu era inocent – și își juca inocența,
Liviu avea umor, dar știa să facă din umor o armă subtilă,
Liviu juca teatru – pentru ca furia lui să lase o dâră de speranță
Dar înainte de orice altceva, Liviu era un copil – îl scandalizau
prostia, indolența, nepăsarea, dreapta și stânga – îl uimea frumusețea, mai ales frumusețea
pe care o descoperea mereu pretutindeni
Liviu își juca și ingenuitatea, și umorul, și inocența, și furia, și timiditatea –
Liviu își juca până și uimirea – ultima lui carte
Nici nu se putea altfel –
Liviu a jucat totul pe o singură carte
Inutil s-o numesc inutil s-o descriu inutil să încerc să mă apropii de ea
Liviu,
Pur și simplu Liviu.