George Corbu este cunoscut mai ales ca epigramist; a publicat mai multe volume, cărora le-a conferit o notă originală și le-a botezat „corbigrame“. Este și un cercetător al acestei specii literare alcătuind o Antologie a epigramei românești (2004) și o crestomație din epigramistica acelor trei Pavelești, celebri reprezentanți ai genului, cu titlul Cei trei magnifici: Cincinat, Ion și Mircea Pavelescu (2002). Era firesc să continue cu „cercetarea“operei unor umoriști români. Cercetarea e un fel de a zice, pentru că modalitatea de investigare este tot epigrama (corbigrama).
La centenarul Urmuz, George Corbu publică volumul Caragiale versus Urmuz – în care epigrama devine un reflex al istoriei literare, urmărind prin spirituale catrene relația dintre spiritul lui Caragiale și cel al lui Urmuz, așa cum arată prepoziția latină versus (prepoziție cu acuzativ), însemnând către, înspre. Majoritatea epigramelor subliniază că sunt spirite complementare, creând un exemplar insolit: homo humoristicus: „Mărire ție, Caragiale/ și ție, bravule Urmuz/ Români ce-ați plămădit din jale/ Pe homo humoristicus.“ Autorul schițelor de umor absurd, Pâlnia și Stamate, Ismail și Turnavitu, al fabulei Cică niște cronicari…“ etc.,este, alături de alți umoriști români, „îndatorat literar“ lui Caragiale, făcând aluzie la celebra aserțiune despre scriitorii ruși, ieșiți din Mantaua lui Gogol: „Domnule Caragiale,/ ca și-n cazul unui rus/ Din mantaua dumitale/ A ieșit nu doar Urmuz.“
Urmuz este una din ipostazele literare ale lui Caragiale: „Înșira-v-aș vorbe goale/ Într-un amalgam confuz/ Dar mă tem de Caragiale/ Și de sosia-i Urmuz.“ Opera lui Caragiale este prelungită în urmași caragialești, printre care unul din cei mai importanți este Urmuz: „Mon cher, stilul dumitale/ Elocvent ca un havuz/ Tot împrăștie în cale/ Stropi de aur: vezi Urmuz.“ Unele catrene identifică asemenea istoriei literare, apropieri biografice: sursa de inspirație pe care Caragiale a găsit-o în parte în mahalaua bucureșteană, la Urmuz va reveni în calitate de grefier la tribunale; și, cu oarecare licență poetică, felul asemănător în care și-au încheiat existența: dacă Urmuz a sfârșit prin sinucidere, exilul voluntar al lui Caragiale poate fi apropiat de gestul urmașului său; ambii au fost melomani, alcătuind un admirabil duet: „Două umbre-atemporale,/ În acest prezent incert:/ Nenea Iancu Caragiale / Și Urmuz… curat concert.“
Catrenele ce sugerează afinitățile dintre cei doi scriitori îi prilejuiesc referințe la realitățile sociale ale țării:„Nici pe vremea lui Urmuz/ Nici chiar pe-a lui Caragiale/ Neamul meu deloc ursuz/ N-a trăit atâta jale.“ Unele situații sociale frizează absurdul urmuzian: „Dacă-ar vedea Caragiale/ Cum îi merge țării sale/ Cu Urmuz multiplicat/ Ar simți că-i răzbunat.“ Și o concluzie comemorativă la centenarul morții lui Urmuz: „Sper, iubite Caragiale/ Să avem un bun motiv/, Ca să-l proclamăm festiv/ Pe-Urmuz, fiul dumitale.“
Cartea de epigrame a lui George Corbu are o compoziție simetrică, debutând cu un prolog care anunță tema fundamentală a „corbigramelor“. („Cum să nu rămâi mofluz/ Când, nedumerit, pe cale/ Dai tot timpul de Urmuz/ Deghizat în Caragiale.“) și încheindu-se cu un epilog, în care scriitorul, fan al celor doi umoriști, își ia adio de la cei pe care i-a evocat într-o elocventă complementaritate: „Cum nu vreau să mă pierd pe cale/ Închei periplul meu difuz:/ Adio, scumpe Caragiale,/ Adio, Domnule Urmuz!“