În anul 1909, un profesor berlinez de engleză, Wilhelm Doegen, a întemeiat o arhivă a sunetelor limbii, denumită Lautarchiv, cu scopul didactic de a conserva rostirea din toate limbile pământului. Războiul din 1914-1918 i-a venit în întâmpinare prin cele 175 de lagăre de prizonieri proveniți din Europa, Asia, Africa, America de Nord și care împânzeau teritoriul Germaniei.
După câteva luni de alergătură, W. Doegen a obținut aprobarea Ministerului de Război pentru a face cercetări de filologie și folclor în câteva lagăre. Ideii năstrușnice a lui Doegen i se deschideau șanse de realizare, mai ales că – zicea el – asemenea ocazie, ferească Dumnezeu! nu se va repeta. O echipă formată din 50 de specialiști în toate limbile reprezentate în lagăre i-a intervievat pe prizonieri între 1915 și 1918, îmbogățind arhiva cu 1651 de înregistrări la gramofon (texte) și 1022 cilindri de ceară (melodii). Fondul e unic în lume.
Existau prizonieri din toate țările de limbă neolatină, cu excepția Spaniei, dar vorbitori de spaniolă se găseau și în alte armate participante la război (Franța, Algeria), care au putut fi intervievați în locul celor din statul iberic. Peste 140.000 de prizonieri români se aflau în mai multe lagăre, dar pentru cercetare au fost alese cele din Chemnitz, Mannheim și Lamsdorf (astăzi din Polonia: Łambinowice). Dintre romaniștii angajați în gigantica acțiune s-a remarcat Hermann Urtel (Hamburg), căruia îi datorăm și darea de seamă despre anchetele la popoarele neolatine (cf. Unter fremden Völker, 1925, p. 338-350).
Despre românii din lagărul din Lamsdorf, Urtel are cuvinte de profundă compasiune: flămânzi și zdrențăroși, pe ei se vedeau urmele suferințelor în urma trecerii prin Austria, unde nu au primit nicio îngrijire. Când au sosit cercetătorii în lagăr, au fost întrebați de către un general vârstnic, ce caută ei la acești amărâți, care mureau ca muștele.
– Căutăm sufletul poporului român, în cântece și basme, au răspuns ei.
– Dar, domnilor, a intervenit generalul, căutați degeaba, pentru că acești oameni nu au niciun suflet.
Urtel comentează: „S-a dovedit astfel ce tragism se poate dezvolta dacă limba nu constituie puntea între cei de sus și cei de jos.“ Pentru cine stăpânea limba și s-a transpus luni de zile în viața lor sufletească, s-a dezvăluit însă o nouă lume. „În nicio altă secție din toată Romania nu mi-a fost dat să aud atâta bogăție de originale cântece lirice, romanțe, povestiri, legende și cântece bisericești, strigături la joc și cântece de nuntă, bocete și vrăji, ca la români.“ Acești oameni bruneți din câmpia Dunării, aparent fără cultură, purtau vâltoarea vieții sufletești în inimile lor și „se înghesuiau să ne spună tot ceea ce știu“: cântece, basme, unele foarte lungi. Un prizonier a povestit un basm timp de peste o oră, dar nu și-a pierdut firul nici dacă a fost întrerupt prin întrebări de către cercetători. Am scris basmul, scrie Urtel, și am verificat, în ziua următoare, cuvânt de cuvânt, dacă am scris corect. Cântecele sunt executate mai ales de lăutari, cu acompaniament de vioară; ei știau să armonizeze cu o artă foarte fină, mai ales la muzicuță, cântece triste, până noaptea târziu. Era o impresie deosebită să asculți din depărtare în nopțile de vară acest lagăr făcând muzică. Și din depărtare ne-a rămas ecoul că un popor plin de viață așteaptă întoarcerea acasă.“
În lagărul din Mannheim, atenția cercetătorilor a fost captivată de o colonie de români din Basarabia, înalți, vioi, cu foarte sentimentale cântece despre dor, despre dragoste, sau colinde.
Hermann Urtel mărturisește că a participat cu ochi deschiși și cu inimă simțitoare la destinul interior și exterior al prizonierilor. Munca desfășurată ani de zile în lagărele de prizonieri nu are criteriu de comparație, dar faptul că ea servește științei și înțelegerii între popoare, „mi se pare lucrul cel mai frumos“. Căci „niciodată nu vor mai exista între granițele Germaniei atâtea tipuri umane stimulative“. Într-adevăr, privită din perspectiva actuală rămâne ceea ce s-a realizat pentru știință, iar consemnarea atitudinii antirăzboinice a prizonierilor, tocmai în Germania, e demnă de toată aprecierea. Dar suferința prizonierilor nu trebuie uitată.
Munca celor 50 de specialiști a fost valorificată pe două căi, ambele cu totul necunoscute cercetătorilor români. A fost alcătuit un catalog al tuturor înregistrărilor. Partea referitoare la folclorul românesc a fost realizată de Vasile Gh. Luța, profesor la Universitatea din Berlin. În acest catalog sunt reproduse titlurile și incipiturile diferitelor cântece, fapt care înlesnește accesul la textele și melodiile românești. (Lieder der Völker. Die Musikplatten des Instituts für Lautforschung an der Universität Berlin. Berlin-Schöneberg 1935, p. 51-53 și p. 130-137). Piesele înregistrate de la români formează un grup destul de bogat, situându-se imediat după cele franțuzești, britanice și sovietice.
A doua cale prin care a fost valorificat materialul românesc este elaborarea unei teze de doctorat: Elsa Ziehm, Rumänische Volksmusik – dargestellt an den Schallplaten des Instituts für Lautforschung an der Universität Berlin, 1939. Autoarea indică ocupațiile subiecților intervievați: 14 agricultori, 4 lăutari, 2 meseriași, 1 negustor, 1 contabil și 2 fără profesie declarată, originari din Oltenia (3), Muntenia (10), Moldova (13), Basarabia (3).
Întreaga acțiune a avut un caracter cu totul special: au fost făcute înregistrări exclusiv de la bărbați în vârstă de 20-40 de ani, aflați în condiții cu totul diferite de cele în care se fac cercetările de limbă și de folclor. Lingvistica, etnologia, antropologia culturală românească sunt datoare să pună în valoare bunurile culturale și literare produse de prizonierii din lagărele germane din timpul Primului Război Mondial, departe de țară, în suferință, și să le introducă în fondurile naționale de limbă și cultură cu o valoare aparte.