Omul: creatură harnică într-un univers profund leneș. Care funcționează după legea energiei minime. A strădaniei cât mai mici. Și a entropiei: adică în mod natural și neostoit tinde spre dezordine. Curtea nelucrată, mușchii nelucrați, mintea nelucrată se îndreaptă încet, dar sigur, spre vălmășeală. Așa cum se erodează și munții, cum se epuizează de gaze și aștrii. Cum se prăpădesc planetele în pulberi. Omul încearcă să contracareze câte un pic. Sapă grădina care devine rânduită, înalță o casă elegantă din bălmăjeala prundurilor. Mai scrie un poem sau rezolvă o integrală ce mai înviorează cât de cât sinapsele. Dar e numai o nălucire. Nădușelile degajate prin această trudă se adaugă în aceeași măsură, dacă nu un pic mai mare, așa cum calculează îndărătnicii fizicieni, degringoladei generale. Câștigi la vamă, pierzi la pod. Doar că bietul univers trebuie să se apuce să năruie încă o dată și încă o dată ce isprăvise deja de huruit. Sâcâită și obositoare ființă!
Oblomov, singurul rațional pe care l-a produs stirpea…
*
Lunea, orologiile interioare se resetează. Parcă s-ar prăbuși în nori negri de praf edificiul zilelor. Un nou tren de clipe se pune în mișcare scârțâind îndârjit pe șinele șubrede. Mereu altele și altele, aceleași altele. Alte și alte vagoane, de nu le vezi șirul. Trec ca vântul, vuind șinele ruginite și traversele mâncate de înghețuri. N-apuci să realizezi ce încărcătură poartă, pentru că s-au și descărcat pe undeva pe rampele îndepărtate. Ești precum călătorul lui Bergson, care stă pe platforma din spate a ultimului vagon. Nu vede pe unde trece decât după ce a trecut deja. Dacă vagoanele n-ar veni mereu în calupuri de șapte și s-ar scurge de-a valma, fără număr și nume, în trecutul nesătul, poate nu ai auzi atât de asurzitor vuietul șinelor.
Călătorul lui Bergson n-are idee de noțiunea de luni. Altfel, și-ar fi ocupat de mult o masă în vagonul restaurant…
*
Există scări care urcă spre niciunde
așa cum căderile nu se împlântă mereu
în abisuri
*
Dacă Zenon ar fi avut dreptate, eram un fel de nemuritori. Sau mai degrabă niște muritori amputați de moarte. Căci între ultima suflare de viață și extincție am avea de expirat întâi o jumătate de suflu. Apoi jumătatea jumătății. Apoi jumătatea acesteia. Am rămâne suspendați etern în infinitezimalul trecerii, între ființă și neființă. Între deja-nu-chiar-existent și aproape-inexistent. Similar vânătorului Gracchus al lui Kafka, a cărui luntre mortuară a ratat poarta dintre lumi și rătăcește fără capăt între tărâmuri. Dar și asemeni unui ipotetic astronaut dornic să exploreze o gaură neagră și pentru care, în clipa atingerii orizontului ei, timpul îngheață.
Seculara broască țestoasă a ratat la limită străfulgerarea evenimentului. Dar mai are timp.
Noi, nu prea…
*
Ignoranța nu e întotdeauna atât de corozivă. Uneori edifică de-a dreptul!
Saul Bellow: „Și ceea ce oamenii numesc cultură nu-i altceva decât un termen mai fantezist pentru ignoranța lor“;
Carlo Rovelli: „Timpul este ignoranța noastră“.
Iată ignoranța ca placă turnantă între două realități. Scriitorul american se referă la ea ca necunoaștere a universului morții, în timp ce fizicianul italian, ca imposibilitate de a pătrunde decisiv în țesuturile materiei, substratul vieții.
Nu ne rămâne decât să efectuăm cea mai simplă operație logică, respectiv: dacă A=B și B=C, rezultă A=C. Deci TIMPUL = CULTURA!
Și, într-adevăr, timpul fără cultură n-ar fi decât o înșiruire de memorii rudimentare de genul: nu lovi cu piciorul în bolovan că-ți rupi degetele. Ori nu bea apă dintr-o baltă că te-apucă diareea.
Ignoranța ne-a făcut!
*
Distanța dintre perfecționare și perfecțiune e egală cu distanța dintre numărul de zecimale ale lui πcalculat de oameni (+ computer) și numărul πîn sine.
Arhimede a obținut printr-o metodă geometrică 5 cifre. Cam un mileniu și jumătate după el, indianul Mādhava din Sangamagrāma, analitic, a izbutit 11. Iar, de curând, calculatorul DAViS din Elveția, după câteva luni de procesare, a afișat 63 de trilioane! Număr care, dacă ar fi să fie imprimat pe topuri de hârtie, greutatea acestora ar depăși jumătate din masa Empire State Building! Certă perfecționare. Sau nu?
Răspunsul și-l dă fiecare. Pentru că distanța dintre cifra lui Arhimede și iraționalul, nemărginitul πeste nemărginită. Dar la fel de nemărginită (sic!) e și aceea dintre imensitatea compilată de DAViS și π. Iar dacă se va construi un calculator capabil să scoată 63 de trilioane de trilioane de trilioane de cifre (de data asta greutatea topurilor de hârtie ar depăși masa Căii Lactee și a Andromedei la un loc), situația va rămâne neschimbată.
A (te) perfecționa – un predicat irațional.
*
„Natura e într-un anume fel, iar noi am ajuns să considerăm frumos felul în care e natura.“ – ne spunea laureatul Nobel pentru Fizică, Steven Weinberg, cercetător de vârf în domeniul subparticulelor și interacțiunilor elementare. Probabil supărat pe derutanta lor incoerență. Fraza este poate cel mai sintetic tratat de estetică. Și mai complex. Și realist. Natura e un vârtej neîmblânzit, insubordonabil, de armonice, contrarii, transformări, produceri, distrugeri și regenerări fără număr și opreliști. Natura cuprinde laolaltă tot ce se împacă și se detestă. Tot ce zămislește și tot ce ucide. Tot ce ridică și tot ce doboară. Natura nu înalță doar creste diamantine. Ea întinde și mlaștini din care duhnesc emanații sulfuroase. Natura nu avântă spre cer doar pasărea paradisului; dosește printre dunele Saharei și scorpioni veninoși. Natura ne-a prăsit printre altele și pe noi, dar nu face ședințe de cosmetică întru măruntele noastre desfătări. Natura nu este frumoasă. Natura doar este. Iar noi nu facem decât să ne străduim a-i așterne nepăsătorul tumult în metafore, imagini, arpegii, ecuații ori categorii. Pe care le percepem ca neasemuit de frumoase. Ca să surmontăm mai lesne urgiile viețuirii.
Dacă lanțul evolutiv s-ar fi oprit la crocodil sau șoricel, ideea de Frumos a lui Platon (el însuși o falconidă măiastră) n-ar fi fost decât un vertij amăgitor al foamei.
*
Probabil cea mai profundă tristețe cosmică e cea a fotonilor de lumină. Năzuind ubicuitatea, s-au deșteptat doar niște mărunți hoinari. Un pic mai iuți decât țipătul… cum să le castrezi zborul exuberant la 300.000 de km/s?, cum să le tai aripile de flăcări?
Fără asta, ce strălucire fastă, câtă bucurie… Ce peisaje divine, câtă simfonie a nevăzutului! Miresmele bosonice laolaltă cu atingerile incandescente ale roiurilor de aștri. Ispita firmamentelor de ere întregi apuse.
Câte dimineți nesfârșite, ce versuri fără istovire…
Einsteine, Einsteine, mânca-te-ar toți puricii relativiști!
*
Matematica și fizica ne sfâșie mantia adormitoare a imaginarului cu scânteile paralizante ale realului.
Literatura și arta ne pansează rănile realului cu umbrele candide ale imaginarului.
*
Natura a dăruit omului libertatea. Libertatea de a alege să nu fie liber.
Orice tratat de etică am lua, de la Nicomahica aristoteliană la Critica Rațiunii Practice și până la savantele etici ale afacerilor secolului 20, ele ne învață câte o rețetă a libertății prin asumarea unei consistente palete de renunțări. Scânteietoare silogisme reductibile la formula logică: propoziția A (=acțiunea morală) implică negarea propozițiilor B, C, D… (= înclinații sensibile, în limbaj kantian). Iar operatorul L (=libertatea) este însuși procedeul de negare.
(Vladimir Jankélévitch e destul de direct: „Morala este esențialmente refuz.“; mult mai expresiv e însă Cioran: „Încercați să fiți liberi, veți muri de foame“…)
*
În 1928, matematicianul și fizicianul britanic Paul Dirac, rezolvând o complicată ecuație ce descria comportamentul electronilor, a obținut două soluții identice, dar de semn opus. „Anti-electron“ i-a spus celei de-a doua, stupefiind întreaga lume a fizicii care era convinsă de proximitatea imediată a descifrării complete a lumii micro-particulelor. Acum, Dirac le pusese pe cap o adevărată piatră de moară care supra-încâlcea iarăși întregul labirint subatomic: antimateria. Perfidă ecuație: nimic nu funcționează fără oponent, fără contrarii, fără anti…
Dar ecuația lumii ăsteia mari, ce soluții dă ea Matematicianului care o descifrează? La fel, una cu plus și una cu minus. Există lumina, dar pândește și întunericul. Există caldul, dar vine și înghețul. Există bucuria, dar și disperarea. Și iubirea, dar, oh, Doamne, și ura. Și cultura, dar și impostura. Și olimpiada, dar și măcelul. Și ogiva gotică, dar și cea nucleară. Soluții, ca în celebra ecuație a laureatului Nobel, la pachet, inseparabile.
(Se spune că genialul Dirac suferea de o variantă de autism manifestată în special în comunicare. Ceea ce a determinat breasla să îl considere un ciudat, lipsit de credibilitate. După conferințele în care își expunea strălucitele teorii, când venea secvența întrebărilor din sală, răspundea la toate complet aiurea. Nu era cinism, nici îngâmfare. A mărturisit apropiaților că pur și simplu nu înțelegea sensul interpelărilor. La urma urmelor, Cui folosesc atâtea întrebări?…)
*
Nu știu că știu.
Lucrurile s-au cam inversat din vremea lui Socrate. Dar asta nu înseamnă că aș fi un pic mai breaz…
De fapt, atomii ce mă alcătuiesc știu totul. Știu și orbecăiala cuarcilor dionisiaci ce i-au născocit cu mare osteneală după furtunile încinse de la marea explozie a lumii. Au fost pritociți chiar acolo. Ba au apucat să arunce și un ochi limpede prin ferestruica singulară spre dinapoi, către nemărginitele peisaje cu munți și văi de energie ingenuă din care țâșnesc intempestiv tot soiul de universuri. Mai răbdătoare, cum pare a fi cel ce tocmai ne îndură, ori mai neliniștite, precum adolescenții înaintea primei iubiri. Știu toate astea și s-au scăldat apoi în urgii de fuziune prin primele stele, colosale, cu viață scurtă și clocotitoare. Purjați sălbatic în nori de prunduri purtate hai-hui de mareele gravitaționale. Au hălăduit ani-lumină prin pustiuri neroditoare și vârtejuri de apocalipsă. Au plonjat indiscreți și în Marea dintâi, mamă prea-știutoare a vieții, s-au hârjonit în microbi și metazoare, în ulmi, în falnice pajuri și bondari aurii, până și-au găsit culcuș în mucilagiile creierului meu neștiutor.
Dar nu numai asta știu ei. Ei știu și despre ce va să vină la apusul eonului. Știu despre extinderea tumultuoasă a boltelor, de risipirea turmentată a galaxiilor dincolo de orizonturile vederii. Și de destrămarea stelelor și planetelor în sfâșieri de gheață și pulberi înghițite de hămesitele găuri negre. Și de stingerea oricărei strădanii a materiei într-o întunecare de radiații surde mai știu ei. Vor fi acolo, cu toții, în adierea crepusculară. Ei știu asta pentru că orologiile nu ticăie prin carnea vibrațiilor lor știutoare. Doar prin creierul meu neștiutor.
Atomii mei știu toate astea. Mai mult de atât nu se poate ști, pentru că și știutul se destramă la capătul firii în tăceri de a-știință. Ei știu totul. Numai și numai acel ghemotoc de biți buimaci ce-mi roiesc în jurul țestei și căruia unii îi zic conștiință, ori sine, ori spirit, ori tot felul de alte cuvinte poetice, nu știe, n-are cum să știe toate astea. Socrate, șugubățul, ne-a cam „tradus“. Eu nu știu. Dar toți atomii mei Știu prea bine.
*
„De ce există ceva mai degrabă decât nimic?“ Întrebarea a fost așezată în forma aceasta de Leibniz, preluată asemănător de Heidegger, dar frământarea ca atare durează de când omul a ridicat prima oară ochii spre stele.
Între variantele de soluționare teologic-dogmatică (Dumnezeu, Allah etc.) ori științific-dogmatică (multiversul) și cele care se fofilează, care eludează cu smerenie problematica (întrebarea nu poate fi pusă, ori e un lucru despre care trebuie tăcut – Wittgenstein) au fost încercate o sumedenie de nerăspunsuri și de către filosofi, și de matematicieni, și de fizicieni ori de rândașii lumii vii.
Așa că mai încape unul în plus. În lipsă de altceva, susceptibil a-ți acoperi o insomnie:
Există ceva mai degrabă decât nimic ca să poată fi formulată întrebarea.
Hai să inversăm acum:
De ce nu există nimic mai degrabă decât ceva?
Nimicul nu e totuși ceva, din moment ce se poate utiliza sintagma „există nimic“? Se poate vorbi despre o Ființă a nimicului? Dacă nu, noțiunea de nimic e o pură tautologie. Orice silogistică referitoare la ea suferă de o pompoasă gratuitate. Dacă da, lucrurile se complică. Ceva-ul și nimic-ul n-ar mai fi separate decât pur cantitativ. Întrebarea ca atare, fie într-o direcție, fie în cealaltă, s-ar deprecia înspre o simplă problemă de teoria mulțimilor.
E destul de incomod să scapi de Ființă…
*
Natura a dotat omul cu ochi care văd ce se vede și cu creier care vede ce nu se vede.
Doar că ce se vede nu se vede fără ce nu se vede.
(Kant intuise perfect fenomenul. Fără să știe că vor veni vremuri în care echilibrul se sparge: ce nu se vede subjugă complet ce se vede…)
*
Dualismul luminii
lumina-corpuscul: o vezi, dar vei înceta să o vezi
lumina-vibrație: nu o vezi, dar vei înceta să nu o vezi
*
Paradoxul lui Stéphane Lupasco
(nu în zadar Constantin Noica îl considera marele provocator al gândirii contemporane)
Lumina este „o degradare a tuturor sistemelor atomice și moleculare“!
Șocant. Tulburător. Revoltător chiar. Cum ai spune că Odă în metru antic bagatelizează gâlceava de la colțul pieței. Sau că Flautul fermecat nu-i altceva decât căderea în derizoriu a hârșâitului de fierăstrău prin carnea unui trunchi noduros.
Fizicalmente însă, gânditorul româno-francez a nimerit-o. Radiația fotonică, fie ea calorică, luminoasă ori radioactivă, marchează smulgerea particulelor materiei dintr-o organizare complexă până la sublim. Și îmbrâncirea lor pe toboganul entropiei (dezordinii) spre care natura în ansamblul ei tinde lent, dar impasibil. Spre o hălăduire buimacă prin desișurile atrofiate ale întunericului. Lumina de una singură e meschină. Nu mișcă inimi, nu îmbată, nu pune la cale capodopere. Nuanțele înfocate ale apusului de soare nu-și ating diafanul decât prin sărutul tandru al moleculelor de aer. Altfel ar rămâne doar o tremurătură rudimentară și apatică.
Lumina e ardere și în urma ei rămân doar cenuși. Dar nu se mulțumește cu zvâcniri de-o clipă: crește sârguincios alte vreascuri pe care apoi le va mistui cu nesaț. Fără asta, era de mult totul gata. Chiar înainte de-a începe.
*
am citit prea mult pentru a fi
un înțelept credibil
am citit prea puțin pentru a fi
un ignorant autentic.