Întinsele teritorii ale deșerturilor, din diversele locuri ale planetei, pe care oamenii obișnuiți le ocolesc din cauza inconvenientelor fizice și psihice pe care le provoacă, au îndemnat de-a lungul timpului mai mulți scriitori să le străbată literar pentru a le transfigura tainele. Nu puține sunt operele literare în care aceste pustiuri și-au dezvăluit, din imensul lor gol, surprinzătoare semnificații umane. Amăgitoarea lor adâncime, încorporată într-un teritoriu dezolant, poate fi populată literar cu întâmplări și personaje care, fie își macină o resemnare sinucigașă, fie caută căi de salvare. Singurătatea acestor ținuturi, exploatată cu măiestrie literară, a dat personajelor care le populează, evoluând într-o situație limită, când o complicată psihologie pesimistă, când nebănuite elanuri vitale, astfel încât, interesul cititorului să rămână constant, indiferent de modalitatea narativă a autorilor.
Uneori, deșertul are întruchipări fizice clare, cu localizări precise, precum în Femeia nisipurilor a lui Kobo Abe, unde „nisipul se naște bob cu bob din pământ, târându-se peste tot ca o ființă vie“, care „nu se odihnește niciodată“, alteori, el este doar o ficțiune literară, un pustiu în care imaginația autorului se poate desfășura într-o libertate totală.
Din multitudinea operelor încadrabile temei pe care o propunem, am ales pentru aceste însemnări trei „exemplificări“, nu numai diferite ca genuri literare, dar la fel de personale prin modalitatea de a vedea și înțelege înspăimântătoarea întindere pustie: romanul Deșertul tătarilor, de Dino Buzzati, cartea de călătorie Eu și Charley descoperim America a lui John Steinbeck și poemul Noaptea de decemvre de Alexandru Macedonski.
Romanul lui Buzzati este, fără urmă de îndoială, cea mai importantă parabolă a deșertului din literatura lumii, preluată, apoi, și de alți scriitori, între care nobelizatul J.M. Coetzee. Așadar, un deșert, care, la Buzzati, în copleșitoarea sa împietrire, macină o viață narcotizată de iluzii. Împlinirea unui destin glorios, la care visează tânărul ofițer Giovanni Drogo, nu poate fi compatibilă cu imobilitatea adormită a unui teritoriu prăbușit în sine.
Spuneam că fiecare dintre cei trei autori are un mod particular de a-și raporta viziunea la „chemările“ deșertului. La Buzzati, aceasta ia forma așteptării, o așteptare pe care Drogo o consumă ca un… drog. El nu mai părăsește fortăreața Bastiani, mulțumindu-se să scruteze zilnic, obsesiv, din postul său de observare, întinderea care, mereu egală cu sine, nu dă niciun semn de viață. Dușmanul pe care Drogo îl așteaptă cu înfrigurare și o mereu reînnoită speranță pare înghițit de tăcerea copleșitoare a neantului. Mărețele fapte de arme, la care visează spre împlinirea unei glorii visate, s-au împotmolit în pustiul care-i ucide lent, zi de zi, an de an, și cariera, și viața.
Sensul existenței sale, care ar fi trebuit să se înalțe din acest loc pustiu, se amână la nesfârșit, împovărându-l cu sentimentul ratării, anulându-i orice reper, orice inițiativă concretă. Zilele lui se scurg, se topesc fără niciun sens, precum urmele în nisipul arzător al deșertului. El nu se mai poate smulge din toropeala așteptării, iar acea scadență, atât de îndepărtată la sosirea în fortăreață, pe care elanul tinereții o întreținuse mereu vie, se apropie implacabil. Prezența sa printre soldați, tocmai când o confruntare cu dușmanul pare iminentă, devine inutilă. Tot mai bolnav, secătuit și de ultimile tresăriri de orgoliu, resemnat, el este acum abandonat de toți camarazii, precum un lucru de prisos. Plecând din ținutul în care „își irosise întreaga existență izolat de lume“, unde se „chinuise mai mult de treizeci de ani în așteptarea dușmanului“, bătrânul ofițer de acum se duce să moară într-o cameră de han, singur și înfrânt.
Părăsind „realismul mitologic“, conform lui Romul Munteanu, care îi caracteriza astfel opera de început – Barnabo, omul munților, Secretul pădurii bătrâne, chiar și unele povestiri –, Buzzati se alătură, prin acest roman, marilor creatori, care, unind universul real cu cel imaginar, adâncesc sondarea literară a identității umane.
Spre deosebire de creația lui Buzzati, în Eu și Charley descoperim America, Steinbeck, autor ce s-a evidențiat printr-o vastă arie tematică, părăsind teritoriul marilor sale romane sociale, vede în deșertul pe care îl descrie amănunțit, din „interior“, nu o antecameră a morții, ci un loc al victoriei vieții, al regenerării printr-o uimitoare adaptare la mediu. El nu privește deșertul de la distanță sau prin „intermediari“, nu așteaptă pasiv „semne“, ci îl străbate fizic, cu vigoare și încredere, îi ia pulsul pas cu pas, îi descifrează alcătuirile. Așteptarea, lamentările inutile nu intră în planurile sale. Singurătății părăginite a deșertului, înmărmuririi sale veșnice, care secătuiește orice elan, orizontului său amăgitor, el îi opune voința oamenilor, animalelor și plantelor de a „duce viața mai departe“ : „Dar pustia are tainele ei adevărate. În războiul pe care-l poartă soarele și uscăciunea împotriva a tot ceea ce-i viu, viața are secretele ei de supraviețuire(…) O mare parte din materia vie, inventivă, s-a organizat ca să supraviețuiască părând că-i învinsă.“
Această lecție impresionantă de supraviețuire, pe care o dau împreună, om și celelalte viețuitoare, este redată de Steinbeck în pagini memorabile: „Un element comun, poate cel mai important din toate, se păstrează în fiecare formă de viață: instinctul de conservare. Nu există ființă vie fără el, și nici nu poate exista viață fără această formulă magică.(…) Prima scânteie de viață ar fi putut foarte ușor să fie stinsă și acel accident să nu se mai repete niciodată – dar odată ce a apărut, principala însușire, datorie, preocupare, țintă și scop, comune tuturor viețuitoarelor, este să continue să trăiască. Iar deșertul, deșertul uscat și ars de soare, este o bună școală pentru a observa abilitatea și varietatea infinită a tehnicii de supraviețuire în condiții crunte. Viața nu poate schimba soarele, nici uda deșertul, așa că s-a schimbat pe ea însăși.“
Avem în această deslușire a încăpățânării unei naturi „pedepsite“ să ducă, pe cont propriu, cum s-ar spune, viața mai departe, și o viziune, la altă scară, desigur, a forței personajelor din romanele sale, de a se răzvrăti împotriva unui destin, adeseori, nedrept.
Am ajuns, iată, și la cea de-a treia „interpretare“ a deșertului, una, prin excelență, lirică.
Ce putea da Macedonski, acest „erou al iluziei“, cum l-a caracterizat Lovinescu, decât unul din cele mai reușite poeme ale visării din literatura română, așa cum este celebra Noaptea de decemvre. În imaginara călătorie spre Mecca a celui ce se visează emir, în care avem cea mai poetică descriere a deșertului din literatura română, străbaterea „pustiei“ se constituie în prilej de tainică visare, în care „splendidele imagini floral-coloristice care împânzesc fantezia lirică“, cum spune Nicolae Manolescu în Istoria critică, sunt poezie în poezie, o încântătoare artă poetică suficientă sieși.
De ce a ales poetul deșertul, nemărginita sa întindere care orbește privirea și amețește gândul, iar nu o grădină înfloritoare sau o pădure, spre a le străbate pentru a-și împlini arzătoarea chemare?
Răspunsul e simplu: pentru că aceste locuri comode îți dau șansa să ajungi la capăt, final care nu poate decât să dezamăgească adevăratul cititor, adorator al misterului nedezlagat. „Raiul“ lor mângâietor ar fi înlesnit, desigur, drumul, dar ar fi mărginit perspectiva. Ar fi redus mirajul căutării la banalul contact direct. Numai deșertul, cu pustiul său amăgitor, în care „alba cetate rămâne nălucă“, îți înfiripă și, în același timp, îți zădărnicește visul. Și tot în vis, și „raiul de grădini“, și „poiana de roze și crini“ rămân așa cum trebuie, neatinse, pipăite cu gândul, însuflețite de arzătoarea dorință. O intrare triumfală în „alba cetate“, nu ar face decât să coboare parabola la o simplă aventură cu final fericit și erou strălucitor, numai bună pentru cititorul însetat de epicul obișnuit. Și de ce o „noapte de decemvre“? Pentru că iarna, din odaie, poate chiar de la gura sobei, și cele mai virile planuri eșuează în reverie, în îmbătătoare iluzii, în fantomatice închipuiri poetice.