Se vorbește de la o vreme, la noi, ca și în lumea largă, de tot felul de crize care ar amenința omenirea: economică, climatică, socială, ba chiar politico-militară. E neîndoielnic că analiștii, mai mult sau mai puțin alarmați, au dreptate. O simțim și noi, simpli cetățeni, pe pielea noastră. Rareori opinia publică și opiniile specialiștilor în diferitele domenii s-au întâlnit într-o măsură atât de mare. Sigur, cauzele și soluțiile sunt departe de a fi concordante. Precum nici evaluarea riscurilor, pe care unii și le asumă ca pe un fel de fatalitate: e firesc, susțin aceștia, ca societa tea să se schimbe, mai mult, ca trendul să trebuiască acceptat. Vreau să spun de la început că nu cred în fatalități transcendente, ci în ceea ce își face omul cu mâna lui. Binele, dar mai ales răul social izvorăsc deo potrivă din raționalitatea și, respectiv, din irațio nalitatea acțiuni lor umane. Nici Dumne zeu, nici Diavolul nu joacă vreun rol în această pri vință, așa cum credeau oamenii Evului Mediu. Soarta, popoarele și-o aleg sin gure. Chiar dacă popoa rele mari o impun uneori po poarelor mici. Cu alte cuvinte, chiar dacă istoria e uneori nedreaptă. Din orice perspec tivă am privi însă lucrurile, trebuie să ad mitem că singurul răspunzător de soarta omenirii este omul însuși.
Ceea ce s-a observat mai rar în dezbaterile referitoare la numeroasele crize pe care le traversează omenirea în epoca noastră este faptul că toate izvorăsc dintr-o criză așa zicând primară și se varsă, asemenea fluviilor în mare, într-o criză care le înghite pe toate. E vorba după părerea mea, despre criza valorilor umaniste pe care s-a construit, de-a lungul timpului, societatea modernă europeană. Alte societăți, din Asia, de exemplu, s-au construit pe alte modele decât acela al umanismului și, iată, n-au reușit să ajungă la nivelul de prosperitate materială și, totodată, de toleranță morală și religioasă al societății occidentale decât dacă și când și-au însușit valorile acesteia. Cultul omului nu există în aceeași măsură în nicio cultură și în nicio religie, în afară de creștinism. Întreaga umbrelă care îl protejează de intemperiile istoriei pe omul actual este o creație europeană: de la carta drepturilor omului la democrația politică, de la economia de piață la sistemele moderne de asigurări. Până și cei care nu le respectă cunosc valorile pe care se sprijină de câteva secole încoace civilizația noastră: libertatea individuală, egalitatea de șanse, garantarea proprietății, toleranța religioasă, nediscriminarea și diversitatea (în fond, interesul și respectul față de alte culturi), adevărul științific, dreptul la liberă exprimare și altele. Și, mai presus de orice, capacitatea de a învăța din lecțiile istoriei.
Trebuie să fie o precizare necesară legată tocmai de capacitatea cu pricina: a învăța din experiența înaintașilor nu înseamnă a judeca personalitățile și evenimentele trecutului prin prisma standardelor momentului. Însemnătatea acestei reguli nescrise poate fi constatată, între altele, dacă avem în vedere corectitudinea politică, una din cele mai stupefiante erezii intelectuale din istorie. Concepția, la modă în SUA și în alte țări europene, din ce în ce mai prezentă și la noi, erodează, în secolul XXI, sistemul de valori umaniste cu o forță aproape la fel de mare precum aceea a ideologiilor extremiste, fascismul și comunismul, în secolul XX. Cine ar fi crezut că, salvat ca prin minune de la o funestă de gradare, intelectul uman va fi din nou supus unui proces similar, al cărui rezultat va fi o so cietate fără minte, aceeași căreia e pe cale să-i dea naștere astăzi inteli gența artificială? Gândirea umană se deteriorează în mai multe moduri: prin im pulsul către lenevirea creierului, înlocuit de mașină în tot mai multe din actele sale; prin pri ma tul cantității asupra calității, al masei asupra elitei, al succesului asupra valorii; și printr-o sită cu ochiuri tot mai largi care lasă să treacă de-a valma grâul și ne ghina. În aceste condiții, spiritul critic, aflat la baza culturii euro pene mo derne, dispare și, odată cu el, cultura însăși.
E destul să privim în jur ca să constatăm ce va rămâne de pe urma acestor concepții: creierul uman va funcționa după chipul și asemănarea mașinii pe care a construit-o el însuși după chipul și asemănarea lui. Doar că fără totuși să fi dotat mașina cu o ca pacitate cu adevărat umană: niciodată inteligența artificială nu va gândi particularul, originalitatea, diferența, nuanța, intervalul, clarobscurul, ea rămânând etern debitoare generalului, locului comun, banalității, prejudecății, prostiei universale. Acest prag este de netrecut, nu numai fiindcă, unicul rost al mașinii este de a executa, nu de a inventa. Dumnezeu, în marea lui înțelepciune, i-a dăruit doar omului o infimă parte din puterea Sa de creație, aceea pe care o numim imaginație, în artă, respectiv, inventivitate, în știință. Presupun că și omul, cu toată relativitatea înțelepciunii sale, procedează în același fel ca Dumnezeu, cadorisind mașina cu mai puțini neuroni decât a primit el însuși de la Dumnezeu. Am mai spus asta: am toate motivele să cred că nu există doar censura transcendentă a lui Blaga, aplicată de către Dumnezeu omului, dar și o censură imanentă, aplicată mașinii de către om.
Dacă țin la această idee este ca să nu mă las pradă disperării și să prevăd, ca Oswald Spengler, declinul Occidentului, sau ca Ortega Y Gaset, dezumanizarea artei. Sau să mă tem de faptul că, dacă previziunile lor nu s-au îndeplinit, este doar o chestiune de timp. Căci spre acest capăt al civilizației noastre ne conduc, dacă nu ne folosim mintea, inteligența artificială, corectitudinea politică, woke, cancel culture și celelalte tumori ale creierului uman din secolul XXI (am aceeași nevoie să cred că sunt încă operabile), care au provocat marea criză a valorilor umaniste.