Am mărturisit adesea de-a lungul cronicilor literare scrise într-o jumătate de veac că îmi place anume proza discret reflexivă, cea care apelează la o privire amănunțită asupra lumii, dar nu-și uită ținta, căci prozatorul țese abil mătasea detaliilor pentru a face mai firești inserțiile meditative, eseist-filosofice, enunțând ici-colo „adevăruri“ despre sine. Dar nu doar despre sine. Proza cu doze variabile de introspecție, de autobiografie nu prinde decât dacă face efortul atingerii unui sens general-uman. „Valoarea afectivă este valuta memoriei“, crede norvegianul Lars Saabye Christensen. Dar nu te poți pierde în amintiri care privesc doar povestea ta, e nevoie de o deschidere spre celălalt, de practicarea unui negoț subtil și generos, căci „te poți folosi doar de o valută pe care o are și cititorul“. E un adevăr pe care îl cunosc și îl respectă toți marii prozatori. Când detaliul personal din jurnal, din ego-grafie, din proza intens alimentată autobiografic, nu face pasul necesar al extragerii „învățăturilor“ despre om, el nu convinge pe nimeni. În sensul cel mai pur al cuvântului, spune Nicolae Balotă, literatura e „contrafacere a realului până la a deveni exemplar, adică salvat datării în ciuda referințelor databile, amănunțit până la lapidaritate“.
Această amănunțire lapidară, această „coincidență valutară“ din negoțul subtil al scriitorului cu cititorul le-am identificat, în formule accentuat personalizate, la Gabriela Adameșteanu și Julian Barnes, la György Dragomán și Vlad Zograffi, la Varujan Vosganian și Per Petterson, la Florina Ilis și Svetlana Aleksievici, la Matei Vișniec și Ian McEwan, la Gabriel Chifu și Alessandro Barrico, la Mariana Vartic și Tracy Chevalier, la Mihai Măniuțiu și José Saramago sau Jaume Cabré ș.a.m.d. Dincolo de contextul, conjunctura, condiționările social-politice desenate în fundal, ies la iveală trăsăturile și neliniștile umane dintotdeauna. Ochiul atent și „leneș“ al prozatorului (ca al pictorilor care văd petele de culoare alcătuitoare de volume) are remarcabila capacitate de a înregistra monotonia, lâncezeala, singurătatea, banalul cu instrumente de un firesc rezonând simbolic. Minuția descrierilor ambiguizează bogat enunțurile, lectura (a autorului, mai întâi, și a cititorului său, mai în urmă) e luare în posesiune și germinare cu orgoliul refacerii unui întreg. Negoț al ficțiunii cu realitatea.
Din perspectiva artei detaliului cu miez, am scris despre proza scandinavă contemporană, numărând printre mărcile sale distinctive ochiul ațintit și lacom care mărește detaliile cotidianului, acordând din nou importanță vieții pure și simple în plină eră a minimalizării/micșorării omului. Sugeram și o legătură cu faptul că, lumina fiind avară în tărâmurile nordice, ochiul reține hulpav detaliile, conservându-le parcă pentru retrăiri în vremuri întunecate. Dar asta bate mult mai departe, căci s-a vorbit nu de puține ori despre întuneric, restriște, carență ca fiind productive artistic, căci îndeamnă la amănunțire în căutarea unei ținte oricât de firave, dar memorabilă în lapidaritatea sa. Gândul morții de neocolit este gestionat în folosul unei mai fine detalieri a importanței încă-viului. Excelentele tablouri istorice rămân fundal al mișcărilor ființei în viața sa limitată și foșnitoare unde fiecare linie valorează desenul existențial pândit de moarte. Prozatorii pledează – răspicat ori discret – pentru îndrăzneala de a reveni la înaltele, fragilele Mari Teme, dar redescoperă savoarea și sensurile profunde ale nimicurilor vieții cotidiene, acea zonă în care zdrențe ale unei amenințate privacy încă funcționează. Karl Ove Knausgård scrie monumentala Lupta mea/Min Kamp exact cu acest gând – nu e o proză minimalistă, mărunțită (adică spartă în fărâme și micșorată), ci una de insistentă scrutare a detaliilor din credința că ele ascund și tot ele pot revela un sens. La fel, Per Petterson, cu La furat de cai. O carte despre liniște, singurătate, despre măruntele fleacuri ale zilei care alcătuiesc o viață de om. Sau Kari Brænne cu Sub umbrele adânci. Am putut admira privirea scandinavă în Beatles, cartea lui Lars Saabye Christensen. Dusă până în pragul halucinației, privirea lucrează pointilist, dilată fiecare amănunt și extrage din el ingredientele din care, în final, se va putea identifica tabloul mare, sensul general-uman, coerența lumii dincolo de fragmentare și derizoriu. În Vizionare, tot el radiografiază coexistențele impenetrabile și încercările de a ieși din cercul implacabil al destinului uman limitat. Prinși în relații sociale banale și incomodante, oamenii sunt asemenea bâtlanului alb, delicat și zvelt, cu aripa prinsă în gheața pârâului. Căci oricât de multe sunt începuturile, „sfârșitul este mereu doar unul singur“ și el se petrece în nevindecabilă, atroce singurătate. Personajul masculin, un scenarist abulic, divaghează pe tema privirii amănunțite: „suma detaliilor este cea care până la urmă face povestea, nu-i așa? Lucrurile mici, da, lucrurile mărunte, iată motto-ul meu“ […] „Ceea ce mă interesa erau detaliile perspectivei, ușoarele devieri care pot modifica total imaginea.“ În Bunica mea chinezoaică, roman apărut de curând (Casa Cărții de Știință; traducere de Sanda Tomescu-Baciu), depănarea morții și a vieții apelează la privirea ațintită și exploatează admirabil tulburătoarea „șansă“ de a însoți ultimele zile de viață ale tatălui („Nu l-am auzit niciodată rostind cuvântul Dumnezeu, nici măcar acum, pe patul de moarte. E realist până în măduva oaselor, dar e deschis la frumusețea cărților.“).
Vorbeam altă dată despre situarea umăr la umăr, în proximitate – o moarte a celuilalt dezbrăcată de toată recuzita romantică, într-o teribilă suprapunere cu propria ființă. Literatura ivită din experiența morții Mamei e cea mai concretă reprezentare a finitudinii, experiența morții e directă, aproape pe viu. Regăsibilă în poezie (Marius Chivu cu Vântureasa de plastic sau Mihai Măniuțiu cu Vertij), dar și în proză (O. Nimigean, Rădăcina de bucsau), directețea experienței cere abilități estetice speciale, instrumentele scriitorului sunt obligate la o rafinare mai puțin obișnuită și o exactitate a proporțiilor alchimică. O tânjire înfiorată de regăsit și la Gabriel Chifu sau Adrian Popescu, căci gândul morții mamei este secondat de semnalele crepusculare ale trupului ca unic garant al durării. Echilibrul existenței noastre depinde strict de cei care ne gândesc, este o relație, nu o stare. Textele sunt sculpturi ale Absenței.
„Câte pagini mai am de trăit, doctore?“, întreabă Julian Barnes în Nimic de temut. Cu o privire ironică și dezîncântată de ateu-estet, își recunoaște deschis și vag exasperat ignoranța față în față cu marele-chestionar-al-ființei, dar nu încetează să (se) întrebe despre viață și moarte cu o seninătate albă și febrilă la un pas de abis. O face și în Niveluri de viață, cartea despre moartea soției. Adâncirea „experienței de rangul doi“ a Morții se face cu un instrument inevitabil limitat și subiectiv, căci „singurul instrument pentru înțelegerea creierului e creierul însuși“. În cartea lui Lars Saabye Christensen Bunica mea chinezoaică, de citit o experiență similară, o bună probă de proză autobiografică neliniștită, înaintând cu toate antenele vibrând în căutarea unor sensuri. Experiența atroce obligă la reevaluări ale propriei perspective nu doar asupra vieții sale și a celor apropiați, dar și asupra condiției de scriitor, asupra rostului literaturii înseși ca adaptare la moarte: „Mereu gândesc astfel: creația este legată de realitate precum muzica de instrument. Dar ce drept am eu să scriu despre viața bunicii mele? La ce bun? Nu este ea însăși de-ajuns? Bunica e completă. Și-a trăit viața pe deplin. Și-acum să vin să fabulez în plus în legătură cu povestea ei, indiferent de ecoul pe care acest lucru l-ar putea crea. Și așa știu puține lucruri despre ea. Un lucru este oricum sigur: avea sau și-a creat locul său printre bărbații timpurilor în care a trăit, și nu orice fel de bărbați, ci bărbați puternici, autoritari și probabil bărbați drepți, care nici ei nu se îndoiesc de locul lor în lume. […] Pentru că, în timp ce acești bărbați se pot legitima cu atestate, cuvinte de laudă, medalii, interviuri, săli de festivități și necrologuri, femeile nu au nicio dovadă.“ Cum se vede deja în acest fragment, meditația acoperă mai multe straturi, de la întrebarea asupra scrisului ca mărturie măsluită, la condiția femeii. Documentele de familie, presa vremii, amintirile celor de-un neam rețin doar că una dintre femei a murit destul de tânără, în „împrejurări stranii“, fără să trezească însă suspiciuni criminale. „Acest lucru se întâmplă doar pentru că femeile, nu numai cele din generația ei, mor într-un mod straniu care se numește epuizare.“
Refăcând din fărâme istoria familiei, prozatorul întredeschide ferestre înspre mari teme ale existenței. Destinele reconstituite nu sunt decât ipoteze ficționale: „Îmi vine în minte o propoziție: Viața se bazează pe o poveste adevărată.“ Nicio viață nu poate fi descifrată integral – „Pentru că, atunci când amesteci adevărul cu ficțiunea, totul devine literatură și invers; poți crede că și ficțiunea este adevăr. […] Nu știu nimic precis. Viața lui se ascunde în umbră, nedocumentată și tăcută, printre atestate, porturi și examene. Așa se întâmplă cu cei mai mulți: viața de zi cu zi, cea care ne ocupă cel mai mult timp, nu și-o mai amintește nimeni. Memorandumul e o carte a uitării. Ne notăm absențele. Biograful e dezarmat. Trebuie să-și folosească imaginația. Nu-mi mai surâde acest joc.“ –, însă detectivistica documentării poate conduce spre încheieri mai cuprinzătoare. De pildă, despre timp, care i se arată în copilărie cu cea dintâi trăsătură, „aceea că trece“, și provoacă astfel prima întâlnire cu melancolia, „care aducea cu o blândă tristețe, aproape o dezamăgire de care nu scapi, dar care totuși poate fi nutrită deoarece știi că n-ai nicio vină, că e pur și simplu așa“. Trecutul nu există în anii fragezi: „Nu aveam loc pentru amintiri pentru simplul fapt că încă nu aveam o poveste a mea și, prin urmare, nici nu aveam nimic de ținut minte… Amintirile îmi ieșeau mai curând în cale asemenea unor vise camuflate de așteptare și de speranță.“ Trecutul crește odată cu înaintarea în vârstă și aduce alt inconvenient, rostit de tatăl pe moarte: „Cel mai rău lucru nu e să mori tu însuți, ci că cei de vârsta ta mor înaintea ta […] că nu mai ai cu cine să-ți aduci aminte de vremea care dispare odată cu ei.“
Amintirile sugerează o nouă definiție, metaforală, a scriitorului ca purtător: „Îmi dau seama că toată viața am preluat, am dus și am livrat flori, bagaje, mobile și, în cele din urmă, narațiuni, iar în clipele de grație, poezie.“ Între cuvinte și context trebuie să fie o concordanță, căci nu pot exista separat. Viața și lumea își impun și ele limitele, dar „există o diferență de sens între limitare și limită. Limitarea te îngrădește, iar limita te poate determina să te ridici deasupra ei și să o depășești. Din contră, ceea ce este nelimitat se pierde pe sine și astfel îi pierde și pe ceilalți, la fel ca atunci când conturul dispare dacă te orbește lumina“.
În amănunțirea lapidară la care se dedă, cartea adună dovezile că imaginația e mai puternică. Un scriitor adevărat știe mereu mai multe despre ficțiune decât despre realitate, „de îndată ce începi să scrii, dispare și imaginea perfecțiunii“. Scriitorul „se pregătește întotdeauna pentru un roman pe care nu-l va scrie niciodată“ și mizează pe colaborarea cititorului la încercările sale succesive.