CESAR VALLEJO URCĂ PE MACHU PICCHU
Ah, voi oameni, eu socotesc că o imagine doarme în piatră.
De ce trebuie ea să doarmă?… (Friedrich Nietzsche)
…Ca să rămâi în doliul tău de om
trebuie să veghezi lângă cel mort,ca și pietrele, alăturate,
în terasele sanctuarului liturgic de la Machu Picchu,
trebuie să te uimești de coaja celeilalte
ca și de pielea femeii pe care o răstorni în iarba
peste care bate vântul…
Vântul suflă la fel, și aici pe muntele Huayna Picchu
ca și în cimitirul Montparnasse din Paris –
vânt negru, peste literele negre săpate în pietrele albe
Dar ce e vântul pentru unul ca mine
când străbat galeriile secrete ale Ochiului meu Orb
ca să-l ridic,de sub piatra mormântului,pe Cesar Vallejo?
Pentru că viața se păzește cu moarte
și moartea se păzește cu viață –
precum Ochiul meu Teafăr este păzit de Ochiul meu Orb
care nu este din lumea aceasta –
Dumnezeu stă în capătul galeriilor dintre Ochiul meu Teafăr
și Ochiul meu Orb, între heralzii lui negri
îngăduindu-mi să-l iau în spate, ca pe un olog, pe incașul
din Santiago de Chuco, care n-a urcat niciodată
la sanctuarul de pe Rio Vilcanota.
Dubla participare – a vântului și a lui Dumnezeu –
îngăduie asta:
numai cel care este viu îl poate duce pe cel mort;
nici un mort nu poate lua locul altui mort
și nimeni dintre cei vii nu are dreptul să-l fure
din mormântul său pe cel mort.
Doar dubla participare a versului – la moarte și la viață –
îngăduie „paradoxul cel viu”: să deschizi o altă cronologie
care protejează ce nu e trăit
să înfăptuiască ceea ce e scris
precum o spune versul tău, Cesar Vallejo:
„Toate oasele mele sunt străine
s-ar zice că eu însumi le-am furat…”
Fericit cilianul Pablo Neruda care urcă înaintea mea
fredonând: „Mamă de piatră,spumă a condorilor”
și tot înaintea mea scrie cu mâna îndesată în
cel mai „înalt vas care a conținut doar tăcerea”.
Tace și Cesar Vallejo, ologul pe care-l duc în cârcă,
privind lumina cum presează pietrele ca un teasc.
Trec pe lângă noi turiști cu aparate de fotografiat:
Clic! Ești integrat – peisajul e love at first sight.
Oare cine vede acum pe Machu Picchu:
eu care-l duc în spate pe Cesar Vallejo și consimt
la „vizibilul ascuns și la vizibilul prezent” dintre pietrele
sanctuarului sau dintre pietrele suspendate ale lui
Magritte? Sau vede Cesar Vallejo, cel care n-a văzut
niciodată templele și serpentinele de piatră
întemeiate de regele Pachacutec?
Consimt,în același timp,și la versurile pe care le-ai scris:
„Deseori simt cum în aceste pietre
se-ncontrează nervii cei rupți ai unei pume moarte”…
Umilința de-a fi din dinastia cărnii în fața stâncilor
te poate face lucid lângă pietre? Am băut ceai cu frunze
de coca și simt cum totul devine vertical
pe tijele crude ale tăcerii din pietre. Dacă nu mi-ar repugna
stilul siropos aș vorbi despre coșmarele lor înlănțuind, sub
coajă, materia flăcării – scânteia; sau aș vorbi despre cum
piatra naște piatră și cum obosește piatra și plânge cu
sânge pe drumul ei lung până intră în zidul cetății.
Deasupra lui – bate numai vântul,
vântul nu obosește niciodată,Cesar Vallejo, și ne face
cunoscut
limbajul lui Dumnezeu, când ne cheamă pe nume
la mierea de piatră cu care supraviețuiesc cetățile.
N-am văzut nici un condor deasupra cerului de pe
Huayana Picchu,nici peste apele râului Urubamba,
precum mi-ai prezis,Cesar Vallejo. Cel care a început urcușul
s-a pierdut, ca într-o năpârlire – sângele pare să se
volatilizeze,s-ar fi risipit dacă n-ar fi fost mâlul cărnii:
eram greu,sau ușor
precum mâna flămândului care rupe pâinea
și nu mai are putere să ducă dumicatul la gură.
Cerul părea să aibă, din loc în loc, bule transparente,
precum nișele din pereții imperialului Cusco
de unde conchistadorii au ras tot aurul de pe ziduri,
iar misionarii au atârnat icoane pe suprafețele goale,
au pictat chipuri și scene cu papi și cardinali –
între ele nici un chip al incașilor,
nici un semn al celor trei sfere pe care stă lumea voastră:
condorul, puma, șarpele.
…Am plâns lângă nișele goale din zidurile bisericilor
cu Ochiul Meu Orb și cu Ochiul meu Teafăr
și imprecația versului meu are dubla lor participare
și o strig din piatră în piatră:
_ vârfurile munților Machu Picchu sunt pentru condori!
_ văgăunile dintre pietrele lor sunt pentru pume!
_ dar vârfurile trufașe și fiorul crevaselor
nu le astâmpără foamea
și ghearele lor sunt pentru a sfâșia,
nu le refuz acest drept!
E adevărat,Cesar Vallejo, că poezia nu are gheare
ca și condorii să te poată ridica de sub piatra
mormântului din Montparnasse,
dar dubla participare a versului – la moarte și la viață,
„știința morții și a reînturnării”, pe care am moștenit-o
de la scaldul Carpaților, Mihai Eminescu,
îngăduie să te port în doliul meu, pe pietrele
de la Machu Picchu,
pentru cei vii care știu că tot ce e mort a fost în viață,
iar morții nu doresc să ramână definitiv
un cadavru în doliul lor.
Nu există nici o învățătură despre cum viața se
păzește cu moarte, și moartea se păzește cu viață,
nici cum să te desparți de un mort pe care l-ai cărat în spate
decât să sapi o groapă și să-l cobori sub bulgării de lut
și sub pietrele sale.
Morții nu își deghizează identitatea:
ce e mort e întotdeauna la fel
pentru că nici un mort nu poate lua locul altui mort
și nici un mort nu dorește să rămână un cadavru definitiv
în doliul celor morți,
în vântul de afară
care rotunjește la fel piatra de pe Machu Picchu
și piatra obosită rămasă pe câmp,
departe de zidul cetății Sacsayhuaman.
…Vântul suflă și aici,pe țărmurile Pacificului, la Lima,
unde i-a plăcut lui Cesar Vallejo să se preumble
îmbrăcat în negru
și a învățat că valurile spală la fel piatra neagră
și piatra albă
și se ridică la fel, fără odihnă, să ducă bancurile cu pești
care se aprind, unul de la altul, aproape de țărm.
Asta învăț și eu:
gloria cea mai mare a unui poem nu poate fi alta
decât să-l citești valurilor oceanului –
deasupra lor nu mai e decât vântul
pe care Dumnezeu l-a lăsat să sufle unde vrea
iar pe mine m-a adus aici ca să intru în barul „Cordano” –
pe pereți atârnau zeci de fotografii cu scriitori
și președinți…
„– Unii sunt morți, mi-a spus patronul Odilon Lopez Cerna,
sau cum a scris Victor Hugo: „morții nu sunt absenți,
ci invizibili…”
Ca și în Nordul meu, am adăugat: lângă un pahar morții stau
în doliul celor vii…
Patronul ne-a condus la o masă unde povestea, adesea,
cu Mario Vargas Llosa. Romancierul din Arequipa,
a recitat versuri
ale poetului Pablo Neruda – Alturas de Machu Picchu,
la o aniversare a muntelui incaș, din 1981,
alături de celebra
formație rock „Los Jaivas”.
Mie îmi făcea cu ochiul o trupeșă incașă, dintr-o reclamă
atârnată printre fotografii: „Soy Pisco y mi apellido
es Peru”.
(De dragul ei am cerut un pahar de pisco)
Aici, sub reclamă, ne spune gazda noastră, un poet
din Cusco,
Jose Maria Arguedas,l-a întrebat pe Ernesto Cardenal:
”– Pietrele cântă noaptea?
– Este posibil. Ca și cel mai mare dintre râuri
sau prăpăstii…
Incașii ar avea știința tuturor pietrelor
cu „farmece” și le-ar fi purtat să construiască cetatea…”
…„Farmece” răspândea și orchestra de la bar –
era un cântec despre valurile Pacificului
care se ridică la fel, fără odihnă, clipă de clipă.
La fel ridic și eu paharul cu pisco:
– pentru viața care se păzește cu moarte,
– pentru moartea care se păzește cu viață !
Iar dubla participare a poemului – la moarte și la viață –
îmi îngăduie, „paradoxul viu”, să-mi așez fiecare cuvânt
precum așază meșterul pietrele în zid.
Nimeni nu va mai ști, Cesar Vallejo, dacă mai ești
sub piatră
în cimitirul din Montparnasse
sau ești pe pietrele poemului meu, care sunt și pietrele
sanctuarului de la Machu Picchu – solemne, ca niște sigilii
care le atestă jurământul de castitate.
Deasupra lor nu mai e nimic
decât limbajul lui Dumnezeu cu sine însuși – tăcerea,
care e mierea pietrelor
cu care a îngăduit să supraviețuiască zidul…
Sus, pe munții Huayna Picchu, condorii
își zdrobesc ciocul de pietre,
își smulg penele bătrâne din aripi
pregătindu-se pentru o nouă „înmormântare în cer”…